Ma duc la biblioteca. Intru la sala 1. Las niste carti. Intreb: “Unde gasesc literatura?”. Aflu ca la sala 6 ar trebui sa merg. Ma duc. Imi las ghiozdanu jos si ma plimb printre rafturi. Nu vad decat dictionare si enciclopedii pe primele 5 rafturi. Credeam ca e o coincidenta. Apoi aflu CA CArtile de literatura nu erau pe rafturi ci in depozit si trebuia sa le caut in baza de date si numai apoi sa le primesc. Io ma pornisem cu gandu sa ma uit la niste rafturi si sa aleg ceva asa in treacat. Evident ca nu aveam idee ce sa caut. Noroc ca era o tipa draguta bibliotecara si nu m-a lasat sa plec fara sa iau vreo carte. I-am spus ca ma asteapta un drum feroviar extrem de lung si ca vreau ceva captivant. Am spus ca Agatha Christie ar fi ceva potrivit. Si astfel m-am pus cu fata asta sa cautam in baza de date. “Craciunul lui Poirot” -> citit. “Moartea lui Roger Ackroyd” -> citit. “Moarte pe Nil” -> citit. “Crima in Orient Express” -> citit. “Crima pe terenul de golf” -> citit. Deja imi pierdusem speranta. Stiam toate clasicele. Si vroiam cu belgianul Poirot, nu cu domnisoara batrana Marple! Apare totusi una care-mi starneste interesul, dupa titlu, ca dupa altceva nu are cum: “Misterul celor sapte cadrane”.

Nu m-a dezamagit. Nu era cu vreunul dintre detectivii obisnuiti, ci cu o tanara cu abilitati de detectiv. Concluzia e CA, CA de obicei, criminalul e cel mai nebanuit dintre toate personajele. Nu stiu de voi, da’ la mine inca mai prinde stilul. Am terminat cartea de la Giurgiu pana la Sofia. Trebuia sa iau mai multe carti…Altadata nu o sa mai fac greseala asta.

V-o recomand!
BBB

Dupa “Strainul”, va dati seama, ca nu m-am putut abtine si mai am citit inca o creatie Albert Camus. Nu-s eu un prea bun critic literar, da’ prin prisma unui om ca mine, care citeste literatura cam rar si cam putin, mi s-a parut o lectura greoaie. Cel putin era mult mai greoaie decat “Strainul” pe care am devorat-o in cateva ore.

Romanul “Ciuma” a fost conceput ca o replica tarzie si colectiva la “Strainul”. Ne aflam in orasul Oran in anii ’40 si un anume doctor Rieux face cronica catorva luni de izolare cu prilejul epidemiei care da titlul romanului. Totul incepe cu imaginea groteasca a unor sobolani murind. Acest lucru era prevestirea. Autoritatile, desi fusesera prevenite, nu iau masuri radicale si in curand apar victime omenesti. Cand numarul acestora a crescut, s-a luat decizia izolarii complete a Oranului.

In continuare, privim imagini cumplite cu numere imense de morti…cu gropi comune, pe sexe. Sunt cateva personaje secundare care traiesc diferit izolarea. Rambert, un jurnalist, francez care se afla din intamplare in Oran in acea vreme, se simte izolat , simte lipsa iubitei lui si incearca sa-si faca relatii pentru a evada din oras. In final, el hotaraste sa ramana printre putinii volutari din spitale. Preotul Paneloux poarta predici in care ameninta, tuna si fulgera, punand Oranul si populatia sa in tagma oraselor Sodoma si Gomora. El considera ciuma ca o pedeapsa divina. Un alt personaj este Joseph Grand care nu simte efectele flagelului ocupandu-se cu activitati artistice. De asemenea, exista si un personaj care nu isi dorea ca epidemia sa ia sfarsit. Ciudat, nu-i asa? Numele sau era Cottard. Acesta incercase sa se spanzure inainte de inceperea epidemiei, si credea ca ea il apara impotriva unei condamnari. Doctorul Rieux isi pierde in timpul acestor cateva luni sotia (care moare din cauza unei boli, in afara Oranului) si un prieten, Tarrou, pe care l-a castigat in chinul acesta.

Foarte interesanta mi s-a parut concluzia finala a povestitorului.Ceva i-a apropiat pe oameni in fata catastrofei: dorinta de a fi, de a-i rezista. Ei si-au recucerit patria indepartata, mediul obisnuit si senzatia de bucurie, produsa de acest fapt, ii face sa se agate unul de altul, cu obrazul aprins si tot strigatul dorintei. Eliberarea de ciuma inseamna si eliberarea de singuratate, caci cea mai mare parte din locuitorii orasului Oran strigase catre cineva care lipsea, dorind comunicarea, duiosia, vechea obisnuinta a relatiilor. Unii erau lipsiti de mijloacele obisnuite ale prieteniei – scrisorile, trenurile si vapoarele, altii, ca Tarrou, doreau contopirea cu ceva nedefinit, dar care era unicul bine dorit. Acest bun era chiar pacea interioara.

Asadar, “ciuma” poate fi citita ca expresie a razboiului sau a oricarui factor distructiv al echilibrului umanitatii. Nu am gandit eu asa de adanc, da’ unii sustin ca aceasta “ciuma” ar fi o expresie a rezistentei europene impotriva nazismului.

Va invit sa o cititi!
BBB