Am citit aici un post care mi-a amintit de multe chestii si chiar daca acea realitate rememorata nu era una chiar cu care sa te mandresti, imi aduc aminte cu placere de ea. Voi pastra titlul acestui post identic (bine, aproape identic) cu cel pus de nittro.
La inceput de septembrie ’05 deja ne ingrozea putin gandul de camin la Timisoara. Nu pentru conditii sau chestii d-astea, ci pentru imparteala pe 5 metri patrati cu inca 4, 5 sau 6 suflete. Si mergem noi si ne facem precazare. Primul lucru pe care l-am observat cand am intrat pe alee, intre camine, a fost sigla BEST. Ziceam catre colegii mei de atunci, Sorin si Razvan: “Oare ce-o fi cu BEST? Auzi…Board of European Students of Technology. Suna atat de important.”. Urma sa aflu raspunsul la intrebarea asta aproximativ un an dupa aceea. Si ajungem la caminu 4 si ne facem precazare, plecand inapoi cu inima impacata ca macar vom fi inconjurati de niste oameni cunoscuti.
Era joi 29 septembrie ’05, ora 4.40, Gara de Vest, Oradea. Ne urcam in tren. Razvan ne tinuse locuri pentru ca urcase in Gara Mare. Mergem cu personalu sa ajungem la 9, nici prea devreme, nici prea tarziu. Si ajungem. Avem surpriza sa ne vedem cazati in caminul 2. Ne grabim acolo intr-o rasuflare. Aflam ca tre sa luam bilete de ordine. La ora 9 si prindem biletul 200 si ceva. Nu credeam ca-i foarte grav. Incepem sa intrebam in stanga si-n dreapta pareri despre caminu 2. Ne uitam lung la geamuri, la cladire. Da’ nu puteam sa visam ceea ce ne astepta. Suntem abordati de 2 satmareni care aveau si ei precazare si li s-a parut lor ca ar fi bine sa stam impreuna. Ei, norocosii, aveau numar de ordine mai mic. Cu vreo 10 pozitii mai mic.
Si trece o ora si trec doua…si trec multe. Si se face ora 21 si intr-un final, dupa o imbulzeala sanatoasa ajungem in sala de lectura de la unu. Sala era plina de scaune, de lemn, da’ erau aruncate ca din furca. Ni se spune sa ne alegem un scaun, de lemn pentru ca primeam doar 2 scaune tapitate per camera si acelea fusesera luate deja de satmareni. Atunci am inceput cautarea. Era foarte greu de decis. Sa nu fie rupt, sa nu aiba suruburile desfacute, sa nu fie murdar. Intr-un final ne alegem unu. Primim pe sezut si cate un cearsaf si cate o patura si suntem condusi in camera noastra, camera 20, la parter.
Si, dupa cum zicea si nittro, sa vedeti voi dezamagire pe fetele noastre. Pereti albi cu un fel de grafitti pe ei, grifitti cu bricheta, trandafiri desenati pe pereti, prezervative pe sub saltele, usa plina toata de gauri(probabil o fi fost agatata acolo o tinta de darts), gropi in podeaua de beton, calorifer ce picura, dulapuri, adica niste incinte fara vreun raft in care se presupunea ca ne vom pune hainele, praf de-un deget peste tot, sticla lipsa din geamuri, pat de metal in care, daca nu erai atent, te puteai zgaria incat sa necesiti in graba un antitetanos. Episodul asta s-a terminat cu alegerea paturilor. Io in asta ca-s mai mare. Tu acolo ca esti mai slabut. Stiti povestea.
“Las’ ca facem noi sa fie bine”, am spus. Si asa a fost. Am lucrat un weekend intreg. Am spalat, am sters, am vopsit. Apoi, ne-am schimbat yala la usa, Razvan ne-a rezolvat rafturi in dulapuri si o mocheta, Gabita un covor, Sorin un frigider. Si pentru a arata intr-un mod normal, ne-am si zugravit camera, intr-un albastru ce ne-a facut sa uitam ca locuim in acea cocina de manelisti.
Mi-a prins bine sa scriu aceste randuri. Poate ca or fi un fel de exemplu nu foarte indepartat sau un fel de multumire pentru cei care au fost direct cazati in camine renovate, cu frigider in camera, cu termopan, cu podea laminata, paturi noi si comode si toate cele.
BBB
Comments(3)
