[Pornim încet Aria lu' Haendel şi citim în continuare]

Am aşteptat Antichristul cu sufletul la gură. von Trier e iară nebun, în sens bun şi rău în acelaşi timp.

Avem în discuţie un film cu doar 2 personaje, El (Willem Dafoe) şi Ea (Charlotte Gainsbourg) şi o apariţie pasageră a unui prunc. O să vă dezvălui intriga acestui film, pentru că altfel review-ul ar fi cam imposibil. Copilul acestora are o apariţie pasageră, după cum spuneam mai sus, pentru că moare în prima scenă, fiind ignorat de părinţii angrenaţi într-un act sexual foarte vivace, ca să zic aşa…

Efectul acestei întâmplări se răsfrânge într-o măsură semnificativă asupra mamei. Tatăl, care era (surpriză!) terapeut, se străduieşte în principal să o ajute să depăşească această perioadă şi ia decizia să o izoleze într-o cabană montană, numită Eden, fireşte. Locul acesta îi era cunoscut atât ei cât şi fiului abia decedat, cei doi petrecând vara precedentă împreună acolo.

Până în acest moment, nu pot decât să-l felicit pe von Trier pentru selecţia actorilor, jocul lor şi peisajele mirifice. Dar dăm de bucluc. Nu înţeleg încăpăţânarea Lui de reglementare a stării Ei emoţionale. Las-o să jelească în pace! Din păcate, din momentul sosirii lor în Eden încep mutilările genitale şi lupta continuă, Terminator style, între El şi Ea. Descoperirea studiilor Ei de doctorat ne confirmă faptul că avem de-a face cu o luptă între sexe.

În final, câştigă unul dintre cele două personaje şi avem parte de o scenă finală în care Edenul era invadat de oameni, fiecare ducându-şi lupta proprie şi aşteptând “eliberarea” Edenului.

Film de văzut!

BBB