La Plai, din nou

August 23rd, 2010
scris de Adela

Singurul festival din Timișoara la care mă deconectez. Festivalul care îmi dă parcă un semn de alarmă că a început toamna și că e cumva ultima evadare din oraș. Singurul festival la care am văzut copii, părinți și tineri să se amestece atât de armonios la activități comune.

Anul trecut ne-am  pierdut pe Aleea Culturală cu orele. Nu mai știu în ce ordine s-au înlănțuit evenimentele. Țin minte doar că ne apropiam de un cort simpli curioși și plecam de acolo prieteni. Am pictat plase la Cloud Factory, am reciclat lucruri (ne-am pictat insigne din dopuri de sticlă), am fost Eco și ne-am cusut plase textile, am modelat bijuterii cu picii 5 ani, am pedalat pe biciclete, ne-am uitat la scurtmetraje, am mâncat gulaș, am învățat să jonglăm cu cei de la The Serious Road Trip, ne-am pictat pe față, ne-am fotografiat, ne-am tolănit pe iarbă la piese de teatru.

Vroiam să mergem la un cort anume dar ne opream la încă 5 înainte. Ochii o luau în toate direcțiile când ne uitam pe program. Vroiam să le cuprindeam pe toate deodată. Și uite așa zbura timpul până seara când începeau concertele.

Muzica nu e neapărat dintr-un repertoriu cunoscut, și nu e un anumit gen de muzică. Auzi aici de toate și din toate colțurile lumii. Călătorești în diferite părți ale globului în aceeași seară.  Jazz, rumba catalana, ritmuri africane. Așa am avut ocazia să ne familiarizăm urechile și cu muzica altor culturi, muzică de care nu știam nimic până atunci.

Știu că am cam înghețat e frig în fiecare seară, dar nu am plecat decât când s-a terminat concertul. Nu aveam de ce, pentru că la tanti Esma Redzepova toată lumea era în față și dansa, iar Dobet Gnahoré i-a lăsat pe toți cu gura căscată cu dansurile exotice, care aminteau de ritualuri demult uitate în timp ce cânta despre pace și Africa.

Am plecat de la Plai copleșiți. De muzică în primul rând, dar mai ales de diversitatea pe care am experimentat-o. Și am plecat convinși să revenim și la anul, indiferent de line-up ca să zicem așa.

Afișele lor colorate sunt însă peste tot. Se pare că au pregătit aceeași gamă de activități, parcă și mai multe. Iar muzica o să fie pe măsură și de data asta (Misia, Trilok Gurtu).

P.S. articolul participă la concursul Campaña lateral te vrea la PLAI!”


No Comments comment feed

I’m still here, noul Borat?

August 21st, 2010
scris de Adela

Știți momentele alea în care actorii/ rock-star-urile preferate/ personalități pe care le admirăm au o periodă de tranziție, de schimbare, sau pur și simplu de decădere?

Îl mai țineți minte pe Joaquin Phoenix? Dacă numele nu vă spune nimic, atunci poate rolurile Commodus din Gladiator și Johnny Cash din Walk The Line vă spun ceva. Din 2009 actorul anunța că se reprofilează către o carieră de rapper și că se lasă de actorie.

Dacă în cariera de actor era foarte apreciat, se pare însă că postura de rapper nu prea îi este luată în serios. De fapt, de când cu aerul de chubaka, este doar un motiv de amuzament. Mai ales de la apariția epică de la David Letterman Show, în care orice încercare de a obține un răspuns coerent de la el s-a soldat cu mormăieli incoerente.

În timp ce lumea se pierdea în speculații, unii presupunând că e doar o glumă regizată, alții că actorul a luat-o razna, alții amuzându-se de muzica artistului, explicația a venit odată cu apariția documentarului I’m Still Here: The Lost Years of Joaquin Phoenix. Un documentar despre tranziția lui Joaquin de la cariera de actor la cea de rapper.

Nebunia lui Joaquin nu se termină încă aici. Filmul se pare că abundă cu momente și imagini șocante: nuditate, un moment în care un om defecă pe altul în somn. Cu alte cuvinte, un fel de Borat. Cei care l-au văzut încă nu știu dacă să îl considere un documentar sau o glumă proastă.

Cred că totuși o să îl văd, mai mult de dragul rolului din Walk the Line. Cât de disturbing poate fi? Cel puțin teaser-ul nu mă face să cred asta.


No Comments comment feed

For all Starbucks fans out there

August 20th, 2010
scris de Adela

Recent am descoperit Starbucks Recipes, pe care o puteți descărca gratuit de aici. Conține și rețetele băuturilor, dar și rețetele preparatelor de patiserie.

Încă nu am apucat să prepar ceva din faimoasele băuturi. De fapt nici nu cred că ar ieși așa de bune cum sunt băuturile cumpărate direct de la sursă. Cel puțin mie mi se întâmplă tot timpul ca atunci când prepar ceva, fie că e mâncare sau băutură, să mi se ducă toată pofta în momentul în care e gata.

Azi m-am mulțumit cu gustul de cafea simplă, făcută la filtru.

În orice caz, pofta de dulciuri mi s-a mai temperat când am citit azi aici că dulciurile lor au mai multe calorii decât hamburgerul de la McDonald’s.

Și cu ocazia asta revin la convingerea mea dintotdeauna că Starbucks este fast-food-ul cafelelor.

Când simți însă gustul cafelei de la Starbucks nu te mai gândești la asta, îți renegi până și propriile convingeri.

Rețetele însă pentru una din zilele “Mereu am vrut să încerc să fac asta”.


2 Comments comment feed

Aerobic stories part I

August 17th, 2010
scris de Adela

M-am apucat de aerobic recent, din dorința de a face ceva mișcare sub îndrumarea cuiva. Am ales o sală decentă, cu un program flexibil, care are zilnic la dispoziție diferite antrenamente, fiecare cu un grad diferit de dificultate, fiecare axat pe o anume parte a corpului.

După nici două săptămâni mi-am dat seama că am nimerit într-o lume cum nu se poate mai interesantă de observat: lumea femeilor preocupate de siluetă și de a da jos cât mai multe kilograme, lumea femeilor invidioase și extra motivate, lumea femeilor dornice să aibă un corp frumos, lume care personal mă amuză cum nu se poate mai mult.

De ce e locul ăsta o sursă de amuzament și un studiu de caz interesant?

Sunt câteva obiceiuri care definesc sălile, obiceiuri imposibil de observat.

În vestiar toate sunt amice de suferință, dar și iscoade invidioase: se plâng despre ce să mai mănânce, își admiră bronzul, ținuta nouă achizioționată, o bărfesc pe cutare antrenoare care e mai dură, dar în același timp se observă cu aviditate, și își compară dimensiunile corpului.

Femeile găsesc probleme acolo unde de fapt nu sunt, iar când una găsește o problemă, toate o au. De exemplu, o fată se plângea că, din cauză că merge prea mult la sală, a făcut ‘mușchi’ prea proeminenți la gambe, când ea de fapt este interesată de abdomen. Că arată urât la tocuri. Auzind-o, o fată din vestiar se și recunoaște pe ea în descriere: și ea are aceeasi problemă, de la prea mult mers pe bicicletă, zice ea. Partea interesantă este că cea care i-a generat problema primei fete era chiar o antrenoare, care a remarcat Vai, ce mușchi ai făcut la picioare, urât îți stă.

Când o fată își cumpără un outfit de fitness nou, toate și-l cumpără. Acum este pe val costumația în următoarea formă: pantalon lung mulat, cu dungă lată lateral, și tricou mulat, tot cu o dunga lată lateral. 70 % din fete îl poartă. Sunt curioasă cine va fi inițiatoarea noului trend.

Fetele nu se spală! Sala pune la dispoziție dușuri, dar foarte rar sunt ocupate. E adevărat că unele fete pleacă de acolo cu mașina personală, e adevărat că unele stau aproape, și că unele preferă să își facă duș acasă. Dar e un obicei care mă intrigă: cel în care fetele se schimbă, încă transpirate în haine de stradă, și își aplică deodorantul. Charming, nu-i așa?

Fetele slabe sunt de obicei întrebate: Tu ce cauți aici?. Nu știu dacă e invidia, prostia sau naivitate pură la mijloc, cert e că tot timpul sunt întrebate direct sau li se insinuează asta.

Dezordinea e o caracteristică definitorie: nu de multe ori mi s-a întâmplat să găsesc câte o șosetă aruncată cu grație peste geanta mea, sau câte un picior sprijinindu-se peste tricou, când era loc suficient pe băncuța din vestiar. Again, charming.

Femeile caută mereu confirmare, în special la antrenoare. Confirmare la faptul că obosesc repede, cu privire la perioada în care frecventează sala, la cât sport fac, la durerile pe care le au.

Cele mai simpatice sunt tipele foarte fit, dar trecute deja de vârsta de 45 – 50 de ani. Niciodată nu se plâng. Nu studiază pe nimeni. Zâmbesc indulgent când aud probleme imaginare ce se discută. Își văd de treaba lor.

Sincronul e cam desincronizat. Dacă privești din afara ședința de aerobic, o să pară o ceată de găini, fiecare sărind în ritmul ei, în direcția ei și în stilul ei. Cine vede vreo urmă de malițiozitate în afirmația asta nu a văzut vreodată o ședință de aerobic din exterior. E adevărat că fiecare face ce poate, și nimeni nu condamnă pe nimeni.

Nu în ultimul rând, antrenoarea e o ființă nemaipomenită: de la tipa dură, la cea indiferentă, la cea super motivată, la cea grijulie, și până la cea care se pierde în explicații, toate sunt colege de suferință, și toate zâmbesc când te văd în agonie. It’s a fact.

Am afirmat lucrurile astea fără vreo urmă de răutate. Poate și eu mă regăsesc în obiceiurile descrise mai sus, poate nu, sau nu încă. Cert e că o să mai merg la sală. Nu pentru că mă preocupă atât de tare corpul, ci pentru că e o sursă de energie. Să sperăm că nu devin o cucoană prea preocupată de siluetă, kilograme, abdomen plat și că îmi păstrez ochiul critic larg deschis.


No Comments comment feed

Intimitatea în locuri publice

August 11th, 2010
scris de Adela

Situația #1: Laboratorul de analize medicale, sala de așteptare

Angajat: – Aveți probă de urină?

Pensionar: -Nu, nu mi-a spus medicul…

Angajat: – Trebuie să recoltați urina din de 24 de ore, să îi măsurați volumul, să ne spuneți cât a fost și să ne aduceți a doua zi o mostră.

Pensionar (dezorientat): Bine…

Situația #2: Cabinet particular X, cu specialitatea Y, în sala de așteptare

Doctor(ieșind din cabinet): O sa vă dau medicamentele ….(nume), între timp aveți grijă cu …(anumite activități), mergeți la clinica asta pentru o ecografie.

Pacientul răspunde docil și cumva stânjenit, aprobator.

Același cadru, pacientul vine după rezultatele unor analize. Din nou doctorul le expune în sala de așteptare.

Se pare că mai nou sala de așteptare a devenit una și aceeași cu pereții cabinetului medical. Sau e oare lipsa de spațiu motivul pentru care în sala de așteptare se confundă cu biroul medicului/asistentului?

În orice caz, nu cred că îi face nimănui plăcere să audă despre urina persoanelor care stau în fața lor la un cabinet – accentuez, unul privat – de analize medicale, sau de problemele de sănătate, restricțiile, și medicamentele pacientului anterior, tot la un cabinet privat.

Se pare că mai nou medicilor nu le pasă dacă ne expun ‘rufele murdare’ în public, pe cât de stânjenitor ar fi. Cum rămâne cu actul de confidențialitate?


2 Comments comment feed

Despre oameni, tramvaie și autobuze

July 30th, 2010
scris de Adela

Sunt dependentă de mijloacele de transport în comun, chiar și pe distanțe relativ mici. Motivul nu e în niciun caz comoditatea, ci mai degrabă ideea obsedantă de a economisi timp.

La începuturile perioadei când mă familizarizam cu Timișoara și altfel decât aux pieds, circulam mai mult cu autobuzul, și era chiar decent. Autobuzele erau relativ noi, aglomerație decât la orele de vârf, aer condiționat în majoritatea și ajungeam rapid.

Mai nou am început să circul din ce în ce mai des cu tramvaiul, și după ce mă trezeam din reveria generată de timpul în care te transpun zone precum Piața Traian, Libertății, sau Iosefin , constatam că tramvaiele, sau mai exact ciclul lor de viață, e cu totul altul.

În primul rând oamenii. E imposibil să nu observi diferența dintre oamenii din autobuze și cei din tramvaie, sau cine știe, mi se întâmplă doar mie sau doar pe rutele pe care le frecventez eu. În autobuze oamenii sunt oameni obișnuiți, de toate vârstele, oameni care își văd de viața lor și care rar îți atrag atenția cu ceva. În tramvaie în schimb, oamenii parcă sunt în descompunere, și când spun asta mă refer la fețele lor – fețe epuizate, asudate, urâțite, îmbătrânite prematur, dar și la mirosul pe care îl emană.

Pentru că și mirosul din tramvaie e imposibil să nu îți stârnească vreao reacție. Parcă ar fi cuibul celor mai neplăcute mirosuri: gunoi, transpirație, urină, stricăciune, fecale. Geamurile sunt în permanență larg deschise dar mirosul – impregnat fără putință de a-l elimina. Și oamenii, toți se străduiesc să “îmbogățească” mirosul ăsta – țiganii, cei cu pungile cu aracet, bătrânii aflați parcă în pragul morții – pentru că ei sunt partea majoritară a fețelor pe care le întâlnești în tramvaie. Celelalte fețe, sunt pur și simplu fețe triste.

Să nu mai vorbim de timpul pierdut în legănarea și hâțâiala tramvaiului – de la timpul pe care il pierzi în stație așteptându-l, la încetineala cu care se mișcă și momentele inutile în care zăbovește în stații, după ce s-au urcat călătorii.

Dar ce face tramvaiele să arate atât de jalnic e mizeria din ele : nicăieri nu îmi e mai teamă să ating un scaun sau o bară de susținere, sau un geam, parcă și ele emană mirosul acela infect, parcă văd cum colcăie de microbi. În autobuze nu se amplifică atât de tare senzația asta.

Mi se pare penibil pentru un oraș care se mândrește că a avut prima linie de tramvai trasă de cai, să aibă niște tomberoane ambulante (împrumutate sau donate – poate nu sunt informată, dar așa par) care se învârt de ici-colo pe post de tramvaie.

Știu, întrebarea naturală este: dacă sunt așa de nemulțumită de mijloacele de transport, de ce nu apelez la alte metode. Pentru că momentan nu am încotro!

Și partea funny la final: un bilet cu două călătorii costă 3.5 RON, iar în orașe cum e Dr Tr Severin, te plimbi cu taxiul dintr-o parte în alta a orașului pe suma asta. :)

Vreau bicicletă!


No Comments comment feed

Confesiunile unui cafegiu – doar pentru cafegii

February 13th, 2010
scris de Adela

Sunt anumite carți pe care nu te poți abține să nu le judeci dupa copertă, sau a căror copertă sau titlu să iți producă o impresie plăcută doar pentru că ilustrează ceva plăcut pentru tine.

Mi s-a întâmplat cu Confesiunile unui cafegiu.

Deși mai greu de depășit pe unele porțiuni care te cam amețesc ce-i drept, cartea abundă cu nume – nume mari din societatea românească din perioada comunistă, și cu greutățile pe care oamenii le întampinau în a-și însuși lucruri de bază pentru supraviețuirea în viața de zi cu zi. Mai mult, dificultățile sunt accentuate în încercarea comerciantului de a se descurca in acea perioada sumbră.

Cred că cea mai delicioasa parte din carte este aceea în care magazinul din Hristo Botev era in floare. Aflăm de exemplu cum Nichita locuia chiar vizavi și cum era  mare iubitor de vodka rusească, cum Radu Beligan, Alexandru Rosetti poposeau într-o magazie din spatele magazinului, iar acolo, pe sacii de cafea se punea lumea la cale.

Pasajele în cauza amintesc de atmosfera aia de cafenea de altădata de care vorbeam la Școala de Blog.

Tonul binevoitor, care confirmă credința autorului cum că ‘clientul nostru, stăpânul nostru’ se simte pretutindeni de-a lungul lecturii, făcând scuzabile și aspecte mai puțin plăcute ale vieții de comerciant: luarea de mită, servirea preferențială.

În orice caz, ‘armenașul Florescu’, cu a lui ‘cafea Avedis’, mi-au produs o impresie cât se poate de placută.

De lecturat împreună cu o cafea, bineînțeles.


No Comments comment feed

Chicago – and all that fame

February 8th, 2010
scris de Adela

Nu știu alții cum sunt, dar pe mine mă lasă rece musicalurile. În afară de câteva ‘classics’ (‘Singin in the Rain’, ‘Mary Poppins’), nu mă declar mare fan musicals.

Asta până cand să apară trailerul de la Nine, care trebuie să recunosc că mi-a trezit curiozitatea , dar mai degrabă prin omagiul pe care îl aduce lui Fellini ( vezi 8 1/2). Și uite așa mi-am amintit de nenea Rob Marshall, și de al lui Chicago .

Velma Kelly, o cântăreața sexy, și Roxie Hart, wannabe în căutare de celebritate, se nimeresc în închisoare, amândouă vinovate de  crimă. Cele doua îl au in comun pe avocatul Billy Flynn – cel care nu pierde niciun proces și care aduce celebritatea clientelor sale, și pe matroana închisorii – Mamma, care le protejează contra cost, bineînțeles.

Dacă la început Velma se afla în centrul atenției, odata cu Roxie Hart, care cucerește pe toată lumea cu figura inocentă, este eclipsată complet. Cele două intră într-o luptă pentru simpatia presei, uitând pentru un  moment că mai importantă e libertatea.

Interesantă e însă povestea din spatele scenelor savuroase: cum că gloria e trecătoare, și cum o poveste senzațională o poate înlocui imediat pe alta în Chicago (chestie general valabila, tind să cred). Asta constată de fapt și cele două criminale în final, (‘They didn’t even take my picture’).

Și ca să fiu în ton cu tema nouă, pe o ‘scară’ de la o cafea ( de la automat) și 5 cafele (preparate la un espressor), Chicago, ar primi 4 cafele (preparate la filtru).

În final, o mică scenă, pentru că niciodată nu mă pot abține să fiu spoiler, măcar puțin.


No Comments comment feed

Online PR – un fel de comunitate

February 2nd, 2010
scris de Adela

PR-ul in mediul online comparat cu un party la care nu cunoști pe nimeni. Drăguț.


4 Comments comment feed

Care crezi că e cel mai frumos vers?

January 23rd, 2010
scris de Adela

Fără să stau prea mult pe gânduri, m-am hotărât să alcătuiesc un top 3 al celor mai frumoase versuri, așa cum mi le amintesc.

Așadar:

1. Nichita Stanescu

Brutala stare de a fi, fără de somn este

2. T. S. Eliot

I have measured out my life with coffeespoons

3. Eminescu

Nu credeam să-nvaț a muri vreodată

Tu care crezi că e cel mai frumos vers pe care il știi? Fără a rasfoi vreun volum sau a căuta un nume vag de poezie. Care e colecția ta de versuri?


5 Comments comment feed