Sunt anumite carți pe care nu te poți abține să nu le judeci dupa copertă, sau a căror copertă sau titlu să iți producă o impresie plăcută doar pentru că ilustrează ceva plăcut pentru tine.

Mi s-a întâmplat cu Confesiunile unui cafegiu.

Deși mai greu de depășit pe unele porțiuni care te cam amețesc ce-i drept, cartea abundă cu nume – nume mari din societatea românească din perioada comunistă, și cu greutățile pe care oamenii le întampinau în a-și însuși lucruri de bază pentru supraviețuirea în viața de zi cu zi. Mai mult, dificultățile sunt accentuate în încercarea comerciantului de a se descurca in acea perioada sumbră.

Cred că cea mai delicioasa parte din carte este aceea în care magazinul din Hristo Botev era in floare. Aflăm de exemplu cum Nichita locuia chiar vizavi și cum era  mare iubitor de vodka rusească, cum Radu Beligan, Alexandru Rosetti poposeau într-o magazie din spatele magazinului, iar acolo, pe sacii de cafea se punea lumea la cale.

Pasajele în cauza amintesc de atmosfera aia de cafenea de altădata de care vorbeam la Școala de Blog.

Tonul binevoitor, care confirmă credința autorului cum că ‘clientul nostru, stăpânul nostru’ se simte pretutindeni de-a lungul lecturii, făcând scuzabile și aspecte mai puțin plăcute ale vieții de comerciant: luarea de mită, servirea preferențială.

În orice caz, ‘armenașul Florescu’, cu a lui ‘cafea Avedis’, mi-au produs o impresie cât se poate de placută.

De lecturat împreună cu o cafea, bineînțeles.

Nu știu alții cum sunt, dar pe mine mă lasă rece musicalurile. În afară de câteva ‘classics’ (‘Singin in the Rain’, ‘Mary Poppins’), nu mă declar mare fan musicals.

Asta până cand să apară trailerul de la Nine, care trebuie să recunosc că mi-a trezit curiozitatea , dar mai degrabă prin omagiul pe care îl aduce lui Fellini ( vezi 8 1/2). Și uite așa mi-am amintit de nenea Rob Marshall, și de al lui Chicago .

Velma Kelly, o cântăreața sexy, și Roxie Hart, wannabe în căutare de celebritate, se nimeresc în închisoare, amândouă vinovate de  crimă. Cele doua îl au in comun pe avocatul Billy Flynn – cel care nu pierde niciun proces și care aduce celebritatea clientelor sale, și pe matroana închisorii – Mamma, care le protejează contra cost, bineînțeles.

Dacă la început Velma se afla în centrul atenției, odata cu Roxie Hart, care cucerește pe toată lumea cu figura inocentă, este eclipsată complet. Cele două intră într-o luptă pentru simpatia presei, uitând pentru un  moment că mai importantă e libertatea.

Interesantă e însă povestea din spatele scenelor savuroase: cum că gloria e trecătoare, și cum o poveste senzațională o poate înlocui imediat pe alta în Chicago (chestie general valabila, tind să cred). Asta constată de fapt și cele două criminale în final, (‘They didn’t even take my picture’).

Și ca să fiu în ton cu tema nouă, pe o ’scară’ de la o cafea ( de la automat) și 5 cafele (preparate la un espressor), Chicago, ar primi 4 cafele (preparate la filtru).

În final, o mică scenă, pentru că niciodată nu mă pot abține să fiu spoiler, măcar puțin.

PR-ul in mediul online comparat cu un party la care nu cunoști pe nimeni. Drăguț.

Fără să stau prea mult pe gânduri, m-am hotărât să alcătuiesc un top 3 al celor mai frumoase versuri, așa cum mi le amintesc.

Așadar:

1. Nichita Stanescu

Brutala stare de a fi, fără de somn este

2. T. S. Eliot

I have measured out my life with coffeespoons

3. Eminescu

Nu credeam să-nvaț a muri vreodată

Tu care crezi că e cel mai frumos vers pe care il știi? Fără a rasfoi vreun volum sau a căuta un nume vag de poezie. Care e colecția ta de versuri?

#articol scris pentru Scoala de Blog

‘And it was coffee and coffee and coffee
And coffee and coffee and coffee some more’, cântă Regina Spektor. Mereu e cafeaua aş spune, (din postura de cafegiu convins, bineînţeles): în liniştea dimineţii – e cafeaua, cu o carte drăguţă, cu un prieten, cu o muzică liniştită, cu o ţigară. ‘Hai la o cafea’, e un îndemn care ne gâdilă urechile în limbajul cotidian, un fel de invitaţie-pretext pentru o discuţie care se prelungeşte la nesfârşit, indisolubilă de contextul ‘cafea’.

Un alt clişeu, ‘cafeaua de dimineaţă’, ne spune că am devenit subjugaţi unui ritual indispensabil pentru începutul potrivit al unei zile oarecare. Se pare că mai nou găsim tot felul de pretexte pentru ‘pauza de cafea’, trezindu-ne parcă numai la auzul cuvântului magic. Şi, pentru că azi tot ce păstrează arome nobile şi frumoase e împachetat şi comercializat grosso modo, am evoluat de La Capşa, la un fel de McDonald’s al cafelelor – Starbucks, cu tentele de snobism aferente şi cu preţurile pe măsura gradului de snobism.

Oricum, scopul cafelei parcă s-a cam schimbat: de la un moft la necesitate. De la atmosfera boemă, relaxată, îmbibată de fum, de la spiritul halara, de la cafenelele frecventate de artişti, am trecut la cafele băute pe fugă, dimineaţă, în drum sprea şcoală/servici, la stereotipul cafelei în oraş, la cafeaua ‘de afaceri’, la cafeaua ‘trivială’, lângă care stă ziarul mirosind proaspăt a tuş.(de dragul ironiei: Cancan)

Uneori, când beau cafeaua şi simţurile declanşează un haos de tip Kusturica, încerc să reconstitui atmosfera cafenelelor de altădată: Capşa de odinioară, Le Deux Magots, unde poate cu puţin noroc, dădeai peste nenea Camus sau Sartre. Primesc drept compensaţie pentru nostalgie o cafea impersonală, preparată de un espressor, iar chelneriţele nu ştiu să spună decât ’scurtă’ sau ‘lungă’, şi, uneori, adiţional, ‘cu lapte’. Cafeaua – devenită şi ea automatism, printre altele.

Din fericire, o fărâmă din cafeneaua de altădată e redată în Confesiunile unui cafegiu. Încă nu am apucat să citesc ‘confesiunile’, însă, fragmentele răsfoite şi descrierile oferă o imagine  expresivă despre atmosfera de cafenea, despre clientela elitistă, despre cafeaua adevărată şi, puţin cam trist ce e drept, cafeneaua comunistă, deşi ‘la Florescu’ nu era chiar o cafenea in adevăratul sens al cuvântului. Interesant pare şi Cafea. Cafenele, tot in sensul reconstituirii atmosferii din cafenele celebre, dar şi a unor aspecte din istoria cafelei.

‘I have measured out my life with coffee spoons’ spunea cineva cunoscut.

Şi, dacă viaţă e în altă parte, cafeaua, cafeaua adevărată e şi ea în altă parte!

La Şcoala de Blog, a trebuit să scriem un articol din perspectiva personalităţii preferate. Doar barba îmi mai lipseşte, mi s-a spus…Here goes nothing:

„Citesc cu plăcere, îmi plac ideile şi îl caut pe Dumnezeu. Dar îmi plac şi cîrnaţii de Pleşcoi, bufoneriile crude, brînzeturile răscoapte, cheful, hetaira, romanţa. Sunt, hélas, lacom, echivoc, uşor de atras spre lejerităţi de tot soiul… Asta e, vreau-nu-vreau, “reţeta” mea existenţială.”

Cu alte cuvinte, sunt un om ca oricare altul. Şi, la fel  ca un om obişnuit, particip şi observ deopotrivă, spectacolul straniu şi carnavalesc oferit de alegerile prezidenţiale. Fiind vorba de un lucru atât de stereotip, încât nimeni nu mai cugetă asupra metodelor atât de puţin elegante, consumate în noroiul josnic al certurilor de partid, şi eu am renunţat, din lehamite, să mai cuget asupra acestuia. Însă, fără să vreau, pentru că, adevărul(grav!) este că nu mă interesează, îmi pun întrebarea dacă şi de această data vom face compromisul de a alege ‘răul cel mai puţin dăunător ‘, cum am făcut până acum.

Iată cum se prezintă ’situaţiunea’: de luni de zile, asistăm la jocul de mâna a doua oferit de distinşii candidaţi. Căscăm ochii la afişe pe stradă, citim ziare, ne uităm la televizor. Jocul şi jucătorii merg în aceeaşi direcţie: puterea şi distrugerea adversarului. Fiecare încearcă să îl dezarmeze pe celălalt. Fiecare îl atacă pe celălalt prin arma exigentă a criticii. Toţi zâmbesc, ipocrit,  se amestecă cu poporul, ca la un fel de sezătoare electorală, militează pentru tradiţii, pentru ieşirea din criză, pentru îmbunătăţirea sistemului educaţional. Se fac promisiuni, se gesticulează în exces, se etalează o veselie inexplicabilă, total în contrast cu atmosfera dezolantă din ţară.

Soluţia momentană: ne resemnăm şi ne mulţumim cu ‘răul cel mai mic’, ne concentrăm  pe ’spectacol’ mai degrabă, decât pe ceea ce se desfăşoară pe scena politicii. Între timp, scena geme de cuvinte ‘mari’, de exemple de moralitate. Adversarii, îşi strâng mâinile, se linguşesc, invocă publicul, adresându-le rugămintea umilă să îi ajute să ’scape de ceilalti’. Iar în duminica decisivă, canalele media gem de cuvintele ‘vot’, pe stradă parcă citeşti acelaşi cuvânt pe buzele tuturor. Se vorbeşte de conştiinţă civică.

Da, românul când nu se crede poet şi când nu ‘citeşte cărţi’, este preşedinte sau om cu simţ civic. În rest, trăim în România, ţara care mereu doarme. Bravos!

Să ne imaginăm pentru un moment însă că evadăm într-un univers utopic, unde oamenii se dedau jocului cu mărgelele de sticlă, în locul jocului mizer pentru putere si a simpatiei pentru şmecheraşi mitocani, poate, în felul acesta o să scăpam (măcar pentru puţin) de antipatia pentru politică.

Există anumite lucruri despre care se poate vorbi numai frumos. Într-un anumit sens, cafeaua este unul din acele lucruri. Există parcă, în sonoritatea cuvântului o anumită căldură dar şi trimiteri către ritualuri demult uitate.

Dacă în cadrul viciilor poate fi încadrată şi cafeaua, atunci o încadrez cu plăcere. Oricum s-ar numi: viciu sau plăcere (ne)vinovată, pur şi simplu nu există ceva care să aibă un miros atât de puternic şi îmbietor în toată casă atunci când este preparat.

Dincolo de asocierile dintre cafea şi ţigări, cafea şi citit, cafea şi artişti, cafea şi jazz, cafea- ca şi pretext de socializare, cafea- ajutor în a te trezi dimineaţa, şi câte şi mai câte, cred că e o băutură la fel de nobilă ca vinul şi, mai cred, ca şi cafegiu convins, că merită puţine note ‘autobiografice’, dacă se poate spune aşa.

O legendă amuzantă ne spune ca ciobanii etiopieni au văzut efectele cafelei prima data la oile care ‘dansau’ după ce mâncau boabe de cafea. De la oiţe hiperactive, aflăm că în 1675, regele Angliei a interzis aşa zisele ‘coffee houses’, crezând că oamenii se întâlnesc acolo pentru a complota împotriva lui. La popularitatea cafelei probabil au contribuit şi oarecare aspecte religioase, pentru că, în Arabia, musulmanii, neavând voie să consume băuturi alcoolice, se bucurau de efectele cafelei.

George Washington a inventat cafeaua instant!(nu acel G. Washington, ci un anume nene belgian din Guatemala cu acelaşi nume, aproape că vă păcălisem!).

En fin, mai poposim asupra unui aspect amuzant. În al doilea război mondial, soldaţii cereau ‘Americano’, adică espresso diluat cu apa, pentru a putea suporta aroma prea puternică.

Astăzi…cafeaua ocupă locul 2 în industria globală, după petrol.

Şi, pentru că ‘They’ve got an awful lot of coffee in Brazil’ , scurtele note istorice se încheie cu nenea Frank Sinatra, cântând despre cafea, bineînţeles.

Tocmai ma miram cum de primul meu post pe acest blog nu a fost despre cafea.

Fail!, cum s-ar zice…

Cu siguranta, eram cu gandul in alta parte.

Pana reintru in atmosfera, da, nu am mai scris demult!, un clip facut parca pentru mine:

Toata lumea iubeste povestea in care tipul mai slab  se confrunta cu un adversar mai puternic si il invinge. Cand tipul slab foloseste metode neconventionale si il surprinde pe oponent, se spune ca am avut de  face cu ‘guerilla warfare‘.

Cand o companie fantoma foloseste o campanie marketing care costa nimic dar provoaca buzz luni intregi, se spune ca am avut de a face cu ‘guerilla marketing‘.

Nenea Jay Conrad Levinson a introdus termenul prin ‘84 in cartea cu acelasi nume.

Sunt un big fan de Guerilla Marketing, pentru ca e neconventional si unic. Cele mai tari agentii de advertising se gandesc mereu la metode noi de a promova un brand si gasesc cum sa il conecteze emotional cu o persoana si sa ii provoace o experienta unica. Advertising-ul care provoaca imaginatia consumatorului poate duce la decizii de a cumpara un produs sau un serviciu. Purchasing power, cum s-ar zice.

Pe nenea Codrescu l-am descoperit odata cu ‘Scrisori din New Orleans‘, o colectia de articole publicate in Dilema, in rubrica cu acelasi nume, si pot sa zic ca au fost o lectura suficient de placuta si amuzanta, intr-atat incat accentele usor boeme si umorul m-au facut sa imi achizitionez si ‘ Casanova in Boemia’.

De cum am vazut micuta carte cu coperta roz pal ca de budoar, cu femeia imbracata in haine de epoca pe coperta mi-am zis ca asta , da asta trebuie sa fie ceva picant.

Romanul incepe cu o scena din presupusa lui inmormantare, desi epilogul sugereaza ca el ar fi totusi nemuritor. Pana si azi mai aud trecandu-mi pe langa urechi: ‘ Ce Casanova esti dom’le!’

De-a lungul povestirii, Casanova, exilat la castelul Dux in Boemia, este silit sa se multumeasca cu simplul rol de bibliotecar si cu bucatele nesofisticate si barbare, cat si cu servitorii ostili si brutali. In compania Laurei Brock-servitoare ceva mai elevata, Casanova, poreclit Cavalerul de Seignald, om de stiinta, practicant Kabala, poet, dar mai ales, un mare cuceritor, isi rememoreaza viata plina de aventuri. Incepe chiar sa scrie ‘Histoire de ma vie‘. Moartea lui Casanova cat si ultimii lui ani din viata se completeaza perfect cu decaderea si sfarsitul secolului al XVIII-lea.

E usor de observat ca pe alocuri romanul aduce usor cu Decameronul lui Boccacio, din cauza scenelor  erotice, si uneori vulgare. Oricum, imaginatia lui Codrescu merge foarte departe in bizarerii si picanterie.

Pentru toti cei cu imaginatia bogata, si cu inclinatii spre fantezie.