Crecă

Azi mi-am pus niște Iron Maiden pe mașină. Am ascultat un album și încă vreo câteva piese care-mi plac foarte mult. Nu le mai gust însă ca pe vremuri. La vârsta mea romantică, 15-18 ani, savuram poveștile, atmosfera și instrumentația din piesele lor cu o intensitate greu de atins acum. După ce am descoperit cinismul și alte atitudini, e greu să mă las dus de eroismul romantico-medieval din versurile și muzica lor.

Totusi, nu pot sa nu ma delectez cu muzica asta. Oi fi trecut eu de vremea când visam la Nomad, Wickerman, sau când Rime of the Ancient Mariner era pentru mine deliciul muzical suprem, dar nu pot să nu admir muzica asta chiar cu ochii de acum. Mă dinamizează și mă înmoaie în același timp. Pe undeva o fi și o regresie la stadiul meu de adolescent pre-emo. Da’ tulai doamne bine-i uneori așa o ungere pentru presupusa mea maturitate!

Luna viitoare ăștia vor cânta într-un oraș fain de pe la noi. Chiar dacă probabil nu voi regresa suficient la adolescență să mă bag la tumbe cu plete printre tricouri negre și capse țuguiate tot cred că aș face bine să mă prezint la datorie. Abia aștept momentul. Îs foarte curios să văd cum o să fie să-i aud live după aproape 10 ani de apreciere și delectare cu înregistrări.

Un idol din copilărie nu trebuie lăsat să treacă taman prin satu’ vecin fără să-i faci măcar cu mâna!

Nu, mă, nu-i un schelet satanist, e doar Eddie.