Ada

Am povestit, zilele trecute, despre experienţa mea interesantă la penitenciarul din Timişoara, şi despre reportajul pe care a trebuit să-l fac pe această temă. So here it goes (ţin să precizez că e prima mea încercare de acest fel):

Într-un oraş ca oricare altul, penitenciarul Timişoara este un stat în stat. Deşi are regim deschis şi semideschis, închisoarea de aici e mai mult o sală de aşteptare, înainte de a ieşi în lumea de afară. Toţi cei care sunt aici nu au mai mult de 5 ani de aşteptat. Un fel de purgatoriu cu aer închis, în care timpul stă în loc şi în care nu poţi decât să reflectezi la faptele ce te-au împins aici.

Toţi cei care se află aici sunt nevinovaţi. Sentinţa lor este o eroare de judecată, iar fapta lor, doar o mică abatere prea crunt pedepsită. În aceiaşi situaţie se află şi Alex. Are 33 de ani, îmbrăcat curat şi cu un aer foarte relaxat, poate fi uşor confundat cu un vizitator. Povesteşte cum a fost prins cu marihuana şi cum printr-o greşeală a sistemului legislativ românesc, a fost condamnat la 5 ani de închisoare. Este convins de nevinovăţia sa, iar modul degajat în care vorbeşte, uiţi că te afli într-un penitenciar. Totuşi, aerul greu şi privirile neliniştite ale supraveghetorilor îţi aduc aminte repede unde te afli.

Alex îşi continuă povestea. Proaspăt venit din Spania, unde locuise de la 18 ani, a vrut să-şi sărbătorească întoarecerea cu câteva grame de iarbă. 300 mai exact. Deşi erau patru oameni, poliţiştii, asmuţiţi tocmai de cel ce i-a vândut drogurile, nu l-au crezut că e doar pentru consum. Şi aşa a fost pedepsit pentru trafic. La început a făcut doar 6 luni din cei 2 ani cu suspendare care i-a primit. După jumătate de an în închisoare, Alex s-a întors în Spania. După un apel al Tibunalului, primeşte 5 ani cu executare, iar câteva zile mai târziu este dat în urmărire prin Interpol şi prins în Spania. Două luni mai târziu este extrădat şi încarcerat în România.

„Nu am lucrat o zi în viaţa mea. Nu o să încep acum.”

Povesteşte cu un aer amuzat şi relaxat. Este sigur de nevinovăţia sa şi susţine ferm că nu dorea decât să se distreze, şi că era complet neştiututor de legile româneşti. „În Spania, consumul este legal”, pune el, cu o privire complet nevinovată, „de unde să fi ştiut că aici nu e”. Se uită pe furiş la noi să vadă dacă îl credem. Suntem sceptici, deci schimbă repede subiectul. Ne spune cum decurge o zi obişnuită acolo. Cum, deşi trezirea e la 6, el preferă să doarmă până la 7 şi jumătate. Cum, deşi micul dejun este foarte devreme, preferă să-şi cumpere ceva de la chioşcul din curte. Înainte de a-l cunoaşte, inspectorul principal Daiela Crânguş ne-a enumerat activităţile şi proiectele la care deţinuţii pot să ia parte. Aceştia îşi pot finaliza studiile, sau să lucreze în diferite domenii, în schimbul micşorării sentinţei. Alex rămâne impasibil la astfel de oferte: „Eu provin dintr-o familie cu bani. Nu am lucrat o zi în viaţa mea. Nu o să încep acum.”. În schimb, îşi umple zilele citind cărţi semiobscure din biblioteca închisorii şi mergând la sală. Nu pare deranjat de faptul că nu face nimic altceva. Serile se mai uită la televizorul din camera care o împarte cu alţi 24 de colegi. Este abonat la Renaşterea, iar cele 10 minute la telefon pe zi şi cele 4 vizte pe lună îl ţin legat de realitatea de afară.

Când l-am întrebat ce statut are în închisoare, un zâmbet şmecher îi încolţeşte pe buze, dar îşi drege glasul şi răspunde că nu există nici o ierarhie. Toţi se înţeleg înte ei şi nu este ca în filme, cu găşti şi rivalităţi. Dar figura sa mulţumită şi mişcările sale sigure trădează contrariul. Se mândreşte cu profesia de „autonom” pe care o avea în Spania, înainte de a fi prins, deşi se sfieşte să spună exact ce înseamnă asta. Se laudă cu o familie cu bani şi o prietenă fidelă, dar evită să dea detalii. Statutul familiei din care provine este un motiv constant pentru care preferă să nu-şi „rupă oasele pentru o lună în plus sau în minus” de detenţie. Considră perioada petrecută aici ca pe „un schimb de experienţă”, care nu crede că îi foloseşte la ceva.

„Dacă n-am murit atunci, n-am să mor niciodată „

Nu ştie ce va face după ce va termina sentinţa. Foarte puţini ştiu. Vrea doar să ia primul avion spre Spania şi să se îmbete pe drum. Povesteşte despre lunile petrecute într-o închisoare spaniolă, înainte de a fi deportat pe tărâm mioritic. Modul în care descrie acel penitenciar, ne face să credem că e chiar plăcut să fi închis. Televizoare cu plasmă, piscină şi doar doi oameni în cameră, totul sună prea bine pentru a fi adevărat. Cert e că vorbeşte despre Spania ca un ideal, un tărâm perfect din care a fost smuls fără motiv. Dar, dibace ca până acum, evită să dea detalii despre viaţa sa de acolo. Ne priveşte fix în ochi când îi povestim despre ce se întâmplă afară, dar ne evită privirea când vorbeşte despre orice are legătură viaţa sa dinainte, sau despre faptele care l-au trimis aici. Ne mărturiseşte, însă, că deseori visează să se plimbe pe malul Begăi sau prin complex. Acum, că a venit şi primăvara, lipsa libertăţii este şi mai amară. Dar momentul de slăbiciune trece repede şi schimbă din nou subiectul.

Ne spune că un trai decent costă 600 lei în inchisoare şi că doar „ţiganii şi muritorii de foame”, clienţi fideli ai acestor instituţii, depind exclusiv de ce li se oferă înăuntru. Este încrezător în modificarea legilor privind consumul şi traficul dedroguri, şi că, în curând, se va plimba cu adevărat pe malul Begăi. Este încântat de modificările impuse de Uniunea Europeană penitenciarelor, de spaţiul mai mare şi noile dotările. Nimic nu se compară însă cu închisoarea spaniolă.

Am încercat să aflăm cum s-a obişnuit cu privarea de un drept atât de important – libertatea. Mărturiseşte că nu se va obişnui niciodată. Îşi aduce aminte de primele zile petrecute la închisoarea poliţiei judeţene. Timp de o lună a fost nevoit să stea într-o celulă mult mai mică. A petrecut acolo şi Crăciunul şi Anul Nou. „Dacă n-am murit atunci, atunci n-am să mor niciodată”. Între timp s-a resemnat, dar nu poate spune acelaşi lucru despre toţi colegii săi: „fiecare are o senzaţie de claustrofobie la un moment dat”. Discuţia este întreuptă de supraveghetori. E timpul să plecăm. Deşi nu părea prea enuziasmat de întâlnirea cu noi, observ o urmă de regret atunci când ne luăm rămas bun.

Timp de o oră şi jumătate aproape am uitat unde mă aflu. Aerul apăsător şi sunetul uşilor grele, închinzându-se în spatele nostru, m-au adus repede la realitate. Dacă la început eram entuziasmată de o asemenea experienţă, acum abia aşteptam să ies afară. Eu şi restul oamenilor de acolo.