Andra on November 27th, 2014

Să ne înţelegem: eu sunt obsedată de lacurile de unghii. Am o grămadă de culori şi tot timpul simt nevoia să îmi mai cumpăr. Unele se usucă în cutie pentru că, efectiv, nu am când să le folosesc pe toate. Bineînţeles că majoritatea sunt lacuri în culori puternice. Cumva, pastelul nu mă caracterizează şi eu, de când mă ştiu, întotdeauna mi-am ales oja pe criterii stricte de stare de spirit.

Eu sunt genul de femeie care poartă albastru neon. Care alege cele mai ciudate nuanţe de verde. Care îşi face fiecare unghie în altă culoare. Sau încearcă o combinaţie din aia de te doare capul, doar pentru că îmi plac la nebunie culorile. Bineînţeles că am preferinţele mele. Adică am vreo 10 (minim) nuanţe de roz în dotarea trusei mele de unghii. Dar oamenii care mă cunosc nu sunt surprinşi de acest lucru.

Dar să trecem la lucruri mai practice: când vine vorba de manichiura mea, aplic regula 1-2-1. Mai întâi, un strat de ceva lac protector. Apoi oja propriu-zisă. Iar în final, un top coat. Aşa manichiura durează mult mai mult. 

Bineînţeles că depinde şi de lacurile pe care le foloseşti. Unele sunt mai rezistente, altele mai puţin. Lacurile pastel sunt mai ok ca şi rezistenţă pentru că nu se vede atât de tare dacă se mai strică pe la vârf :) )). Lacurile mate nu mi se par deloc ok şi nici nu ar avea cum să reziste foarte mult în condiţiile în care nu există top coat.

În materie de firme producătoare de lacuri, le-am cam încercat pe toate,
inclusiv din categoria celor scumpe şi foarte scumpe am încercat, însă dacă ar fi să numesc o firmî de care sunt foarte mulţumită, aceea ar fi Farmec. Îmi plac produsele lor pentru că sunt bune, accesibile ca şi preţ, iar culorile sunt foarte faine şi reînnoite la fiecare sezon. Iar noile lacuri Farmec Collection 2014 au ridicat, în mod clar, ştacheta în materie de culoare.

Vorbim despre tonuri închise, foarte trendy sezonul acesta. Însă preferata mea este o nuantă argintie, cu cel mai cute nume, It’s freezing out there, pe care sigur o să o caut în magazine (noroc cu acest articol scris pentru Superblog, altfel nu aş fi descoperit-o niciodată). Oare dacă le-aş cumpăra pe toate, ar fi prea mult? :) )))

Voi ce părere aveţi despre lacurile Farmec?

 

Tags: , , , , ,

Andra on November 25th, 2014

Încerc să mă abţin. Doamne, cum încerc! Îmi arunc telefonul în cele mai adânci cotloane ale poşetei doar ca să nu am treabă cu el până conduc. Ştiu foarte bine că o secundă de neatenţie poate face diferenţa între viaţă şi moarte. Am auzit o grămadă de poveşti, am pus şi eu destule frâne bruşte doar pentru că eram mai atentă la telefon decât la maşină şi, având în vedere cât de multe accidente se produc în ziua de azi, este mai mult decât evident că nu sunt singura care face treaba asta.

Probabil acum vă gândiţi că exagerez eu, dar data viitoare când sunteţi în trafic şi drumul este liber. De fapt, când staţi la semafor şi nu e nimeni în preajmă, faceţi următorul experiment: scoateţi telefonul mobil şi trimiteţi un mesaj sau intraţi pe Facebook. În timpul acesta, mai mult ca sigur semaforul va deveni verde, dar mai mult ca sigur că nu veţi porni în momentul în care culoarea se schimbă pentru că fie nu aţi terminat de scris mesajul, fie aşteptaţi un răspuns.

După cum spuneam, despre cât de periculos este să foloseşti telefonul în timp ce conduci ştiu din proprie experienţă. La fel de bine ştiu şi că situaţia este mult mai gravă decât vă spun eu deoarece nu doar că nimeni nu ne atrage atenţia asupra riscurilor la care ne supunem, ci suntem încurajaţi să ne purtăm cât mai iresponsabi. De exemplu, ştiaţi că posturile de radio din România difuzează frecvent o reclamă la internet banking care spune cam aşa… Dragele noastre şoferiţe care vă daţi cu ruj în timp ce viraţi la stânga, acum puteţi să vă verificaţi şi soldul. Pam-pam! Deci la toate chestiile care ne distrag atenţia în trafic, putem adăuga acum şi internet bankingul. Pentru că este atât de simplu să conduci în România zilelor noastre, încât îţi poşi cumpăra şi yacht, poţi să te dai cu ruj, schimbi de 5 ori postul şi mai traversezi şi cea mai aglomerată intersecţie, totul într-o fracţiune de secundă şi fără daune.

Din fericire, Toyota ştie mai bine cum stau treburile la volan şi a realizat o campanie menită să ne aducă puţin cu picioarele pe pământ. Aici puteţi vedea clar cât de mult vă încetineşte reacţiile folosirea telefonului la volan. Atenţia este limitată, timpul de reacţie mult încetinit. În aceste condiţii, dacă aţi fi puţin beţi rezultatele ar fi cam aceleaşi: dezastruoase. Şi dacă nu vă interesează în mod special că vă puneţi viaţa în primejdie, gândiţi-vă la toţi oamenii care mor fără nici o vină în accidente de maşină.

Trăim într-o epocă în care tehnologia ne-a invadat de-a dreptul viaţa, dar este esenţial să nu uităm că aceasta nu poate înlocui nici instinctele, nici puterea de concentrare omenească (cel puţin nu la volan şi nu încă). Deci până nu se inventează maşina care se conduce singură, lăsaţi sms-urile la volan.

Don’t text and drive!

Tags: , , , ,

Andra on November 24th, 2014

- part 1 -

Cred că acesta a fost primul film la care am fost la premieră şi cu toate că a fost extrem de multă lume şi înghesuială până am intrat, chiar mi-a plăcut aşa, să fiu prima care vede un film atât de aşteptat. Iar partea cea mai bună a fost că nu m-a dezamăgit deloc, mai ales că am citit şi cartea, ceea ce mi-a ridicat automat aşteptările.

Filmul este puţin diferit de celelalte 2 părţi. Acţiunea este mult mai domoală. Se creează mai degrabă cadrul pentru ceea ce se va întâmpla în ultima carte, lucru absolut necesar având în vedere cât de multe se vor întâmpla până la final. Totuşi, nu te plictiseşti. Nici nu mi-am dat seama cum au trecut cele aproape 2 ore. Şi mi-a plăcut mult că s-a pus accentul pe ceea ce Katniss simte. Adică regizorul chiar a încercat să respecte cât mai mult firul narativ din carte, să păstreze angoasele şi introspecţia, cumva, fără să plictisească. Ca să nu mai spun că modul în care au conturat personajul lui Peeta în această a 3-a parte este absolut genial (asta venind de la mine, care nu îl suport, ar trebui să spună ceva :) ))). Iar Jennifer Lawrence joacă din ce în ce mai bine.

Acţiunea, nu? Katniss se trezeşte în Distictul 13, după Jocurile Foamei de la Jubileu Pacificării. Aici, ea trebuie să devină simbolul revoluţiei, însă Katniss nu poate niciodată să se prefacă şi pentru a putea fi Gaiţa Zeflemitoare de care oamenii au nevoie, ea trebuie să trăiască, pe propria piele, revoluţia. Însă de la un capăt la altul al acţiunii, grija ei rămâne Peeta, iar în momentul reîntâlnirii, pe care şi-l doreşte atât de mult, descoperă de câte este într-adevăr capabil preşedintele Snow. 

Filmul a intrat în cinematograf abia săptămâna trecută, deci aveţi tot timpul din lume să mergeţi să îl vedeţi. Şi dacă nu aţi văzut celelalte părţi, vi le recomand din suflet pentru că este o serie cu adevărat excepţională, despre puterea unei fete de a înfrunta un regim (aici aveţi recenzia pentru al doilea film al seriei).

Happy Hunger Games!

Aaaa… şi aici aveţi cea mai faină melodie din film. Love Lorde!

Tags: , , , , , ,

Andra on November 23rd, 2014

De când mă ştiu, lumea mi-a spus că sunt prea emotivă, că mă emoţionez prea repede, că plâng prea repede, că mă bucur prea mult sau iubesc prea tare. De când mă ştiu, niciodată nu am putut să ţin în mine sentimentele. Dacă sunt supărată, se vede. Dacă sunt bucuroasă, se vede la fel de uşor. Bine că nu m-am apucat de poker pentru că nu aş fi câştigat niciodată nimic. Faţa mea este o carte deschisă.

Dintre toate emoţiile însă, cel mai greu îmi este cu furia. Nu sunt eu genul care se enervează şi ia lumea la bătaie, dar am şi eu momente şi momente, uneori ajungând să mă aprind extrem de uşor. Şi în momentul acela, pot aveam una din două reacţii: ori încep să urlu ca descreierata ori, când realizez că orice aş spune face mai mult rău decât bine, nu mai spun nimic şi încep să plâng. Dacă ar fi să descriu furia mea, aş spune că atunci când sunt foarte foarte furioasă sunt cam ca un dragon. Chiar mă mir că nu scot fum pe nas. Dar toată energia trebuie eliberată cumva şi, din moment ce flăcările nu sunt disponibile, apelez ori la decibeli ori la muuulte lacrimi.

Să nu credeţi că mă ţine mult furia. De obicei, maximul se consumă în lacrimi pentru că am învăţat cu mult timp în urmă că furia exprimată în cuvinte răneşte oamenii mai mult decât o palmă. Deci decât să spun ceva ce poate voi regreta, mai bine tac şi plâng. Pentru că atunci când eşti furios raţiunea trece pe planul 2, iar primară devine dorinţa ta de a face cât mai mult rău celuilalt. Lacrimile, în schimb, sunt doar apă sărată care curăţă ochii, obrajii şi sufletul.

Din punctul meu de vedere, furia este un sentiment inevitabil. Dacă nu cumva eşti ceva călugăr tibetan, este imposibil să nu experimentezi furia. Problema însă nu este furia, ci modul în care o gestionezi. Trebuie să o laşi să se consume, nu să te consume. Deci dacă aşa simţi că te eliberezi, ţipă, spune ce ai de spus, pentru că persoana asupra căreia îţi versi furia, deşi va fi supărată, cel mai probabil te va ierta. Sau, cel mai bine, cu cele mai puţine daune asupra celor din jur, plângi. Să laşi lacrimile să iasă la suprafaţă nu este dovadă de slăbiciune, este dovadă de putere. Puterea de a-ţi arăta sentimentele, emoţiile. Puterea de a nu le face rău celorlalţi. Puterea de a te arăta vulnerabil.

Aţi stat vreodată să vă gândiţi cum ar fi lumea noastră fără emoţii? Nu trebuie să faceţi un exerciţiu prea drastic, este suficient să vizionaţi filmul Equilibrum. Pe mine m-a marcat filmul acesta pentru că mi-am dat seama că sentimentele sunt cele care ţin comunităţile unite. Fie ele pozitive sau negative, sunt de mii de ori mai puternice decât orice raţionament. Şi lumea privată de ele ar fi o lume gri, lipsită de culoare. Lumea fără furie, fără iubire, fără teamă, ar fi precum o pădure toamna târziu, înspăimântoare şi lipsită de farmec.

Tags: , , ,

Andra on November 20th, 2014

Doamnelor şi domnilor, faceţi cunoştinţă cu Georgel, mai mai mare fan brânză.

Georgel a iubit de mic brânza. Textura delicată, felul acela unic în care se lungeşte de la căldură şi faptul că, practic, putea să o includă în aproape orice fel de mâncare, ceea ce şi făcea.

Şi pentru că iubea atât de mult brânza, nu putea să îşi aleagă un al job decât acela de promoter al alimentului său preferat. Nu i-a fost greu să obţină slujba, mai greu a fost să vândă brânza pentru că o vroia doar pentru el.

Cum să vândă el, Georgel, brânză unei persoane care poate nu o iubea la fel de mult?

Cum să îşi dea seama cine merita să aibă brânză şi cine nu?

Cum să ştie cine era fan adevărat?

Şi cum se chinuia să găsească un răspuns, după 3 nopţi nedormite, a înţeles ce are de făcut. Drept urmare, a întocmit formularul fanului de brânză. Acesta cuprindea următoarele întrebări:

1. Ce fel de brânză folosesc italienii pentru pizza?

a) caşcaval

b) mozzarella

c) brânză de burduf

2. Ce fel de brânză este recomandată pentru diete?

a) brânză de oaie

b) tofu

c) brânză albă – miez de lapte

3. Cu ce îţi potoleşti mai repede foamea?

a) sendviş cu brânză şi somon

b) bruschete cu roşii şi brânză

c) supa cremă de ciuperci

Ar fi pus Georgel mai multe întrebări, dar era sigur că oamenii nu o să îi acorde atât de mult timp. Deci, înarmat cu chestionarele, a plecat la muncă foarte mulţumit.

De cum s-a apropiat primul client, Georgel i-a oferit să guste un cubuleţ de brânză şi, plin de încredere, a început să aplice chestionarul. Cumpărătorii nu ştiau ce se întâmplă, dar, confruntaţi cu hotărârea acestuia de neclintit, răspundeau rapid şi ferm la întrebări.

Asta până când supervizorul lui Georgel a realizat ce face acesta şi, mai grav, că refuza să vândă brânză tuturor clienţilor. Cum s-a întâmplat aceasta? Păi era cam greu să nu îţi dai seama că ceva este în neregulă când angajatul striga la cumpărător Cum să mănânci supă cremă de ciuperci? Cum? Ţi se pare normal? Nu mai avem caşcaval pentru tine!!!

Georgel a fost aspru mustrat. Doar lacrimile de crocodil şi tatujul cu I love cheese l-au mai salvat de la concediere.

Acest articol a fost scris pentru Superblog 2014.

Tags: , , , ,

Andra on November 16th, 2014

Oricât de dependentă aş fi eu de Facebook şi lumea virtuală, când vine vorba de prietenii sunt destul de rezervată. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, dintre toate persoanele cu care am luat legătura prin intermediul diferitelor comunităţi online din care am ajuns să fac parte, Vienela este singura cu care am şi rămas prietenă. Adică la ea apelez când mai am câte o nelămurire şi ne mai conversăm uneori, deşi nu am ajuns să ne vedem niciodată live.

De fapt, eu întotdeauna am fost reticentă faţă de comunităţile online. Adică faţă de a întâlni personal oamenii cu care socializam pe net. Pentru că pe Facebook totul e bine şi frumos. Oamenii sunt interesanţi şi minunaţi. Soarele străluceşte. Toţi avem un dram de Kant în noi. Suntem super activi şi mai deştepţi decât prevede legea. Pe Facebook, toţi avem o părere despre absolut orice şi suntem experţi în toate domeniile. Şi dacă ceva nu ne convine, ieşim rapid şi fără nici o explicaţie din conversaţie.

Dar în viaţa reală nu este chiar aşa de simplu. Pentru că în viaţa reală nu există nici un X roşu care să închidă căsuţa, nici un block, nici un ignore. De fapt, în viaţa reală nimeni nu se ridică de la masă şi nu pleacă doar pentru că persoana care stă vis-a-vis este plictisitoare sau pare să abereze (după propria noastră părere). În viaţa reală stăm acolo şi ascultăm până la capăt. Deci de ce să ne complicăm.

Aceasta însă este doar o faţă a monezii. Pentru că există oameni care pur şi simplu nu reuşesc să menţină relaţii în viaţa reală şi pentru care comunităţile virtuale sunt singura modalitate de socializare, de evadare practic.

În ziua de azi, nimic nu este mai simplu decât să te alături unei comunităţi virtuale. Poţi alege în funcţie de orice criteriu doreşti: hobbyuri, politică, etnie, mediu social, preferinţe muzicale, literare, probabil şi sexuale, deşi asta nu am căutat niciodată :) )). De fapt, eu nu am căutat niciodată nici o comunitate, oamenii m-au invitat în ele, crezând probabil că o să fiu la fel de sociabilă în online cum sunt în offline :) ). Şi am fost… de fapt am încercat să fiu… cât am fost captivată de subiect. Dar my attention spam este relativ limitată în condiţiile în care sunt tot timpul în căutare de ceva nou şi interesant.

De fapt, în ceea ce mă priveşte, situaţia a stat cam aşa: introducerea mea în mediul comunităţilor s-a făcut prin grupul vALLuntar. Acesta era practic un grup de lectură mai mult, creat de cei de la editura ALL pentru a-şi promova cărţile. Mi-a plăcut maxim grupul acesta şi am fost super activă în el. Socializam cu oameni din toată ţara şi aflam despre tot felul de cărţi pe care probabil nu le-aş fi citit sub nici o formă în alte condiţii. De fap, aşa am cunoscut-o pe Vienela şi aşa am ajuns să citesc una dintre cărţile mele preferate. Ba chiar am câştigat o grămadă de cărţi participând la tot felul de campanii şi promoţii despre care aflam, bineînţeles pe grup. Şi totul era minunat cât timp s-a ocupat Loredana de acest grup. Dar după ce ea a plecat, totul s-a cam dus de râpă, iar eu am fost foarte dezamăgită. Campaniile nu mai erau bine organizate, grupul parcă îşi oprise într-un fel activitatea. Şi am renunţat la el, adică nu am mai intrat şi nu am mai postat nimic.

Apoi, am mai primit invitaţie pentru două grupuri de fete, bloggeriţe mai precis. Şi am încercat să văd care era treaba cu ele, dar, deşi teoretic ele ar fi trebuit să fie despre socializare, ajunseseră mai mult locuri de promovare a propriilor bloguri prin intermediul concursurilor realizate pe acestea. Şi nu spun că un concurs drăguţ nu merge din când în când, dar nu sunt chiar atât de interesantă de toate concursurile în care şansele mele de câştig sunt minime.

Am încercat să mă alătur unei comunităţi care se ocupa cu ceva gen hand-made. Nu mai ştiu exact cum se numea, dar nu m-a ţinut prea mult. A fost drăguţ pentru că am făcut ceva schimb de cadouri de Crăciun, dar a fost un one time deal. Nu mai ştiu de ce nu m-am ţinut de treabă, dar cred că nu am mai primit nici o notificare :) )). Deci nu a fost chiar vina mea. Sau poate colegei mele de schimb nu i-a plăcut cadoul pe care i-l pregătisem… (în condiţiile astea a fost vina mea :D ).

Şi mai sunt comunităţile care organizează competiţii pentru bloggeri (putem spune că sunt comunităţi, nu?). Despre ele nu mai ştiu cum am aflat, dar am luat-o ca pe o provocare. Adică mi se pare foarte tare că cineva s-a gândit să organizeze bloggerii astfel încât aceştia să aibă acces la tot felul de promoţii şi campanii cât mai inedite.

În urma acestor experienţe, eu m-am cam lămurit cu comunităţile virtuale. Ba chiar am ajuns la concluzia că ele, ca să aibă succes, au nevoie de 2 ingrediente esenţiale:

1. un administrator/moderator foarte priceput şi inventiv

2. subiecte interesante astfel încât participanţii să fie atraşi de comunitatea respectivă

Totuşi, eu cred că oricât de interesantă ar fi lumea virtuală şi oricât ne-ar obseda, prieteniile adevărate nu se pot baza pe aşa ceva. Da, poţi cunoaşte oameni interesanţi astfel şi poţi menţine prietenii astfel, însă pentru a construi relaţii de durată, este nevoie de o bază mult mai solidă. Prieteniile adevărate se bazează pe experienţe împărtăşite, pe timp petrecut împreună, iar când spun asta nu mă refer la 5 minute furate pe Facebook în timp ce te uiţi la Jurnalele vampirilor, ci la jumătate de oră petrecută la cafea, la o după-masă de shopping sau un film la cinema. Prieteniile adevărate înseamnă să plângi pe un umăr, nu pe o tastatură sau să îmbrăţişezi o persoană, nu un monitor.

Adevărul trist al secolului XXI este că avem sute de prieteni pe Facebook şi nici unul în viaţa reală. Pentru că aceste comunităţi virtuale din care, de multe ori, ne dorim cu disperare să facem parte, sunt extrem de efemere. Şi pot dispărea la fel de repede cum au apărut în viaţa noastră. Iar oamenii pe care îi cunoaştem pe această cale nu prea au tendinţa de a rămâne în viaţa noastră. Cred că nici 1% dintre persoanele pe care le cunoaştem în mediul virtual nu ajungem să le vedem vreodată în viaţa reală.

Deci, în această eră digitală, eu plănuiesc următoarele: să îmi continui activităţile în lumea virtuală, dar să le menţin şi pe cele din lumea reală. Să fiu mai deschisă totuşi faţă de a trece unii oameni din virtual în real şi să evit, cu orice preţ, să ajung ca şi grăsuţii din Wall-E, care trăiau pe nişte şezlonguri zburătoare, cu capul în calculator :) )). Pentru că scopul, până la urmă, este să trăiesc, nu doar să exist :D .

Şi să nu uit, acest articol a fost scris pentru Superblog 2014.

 

Tags: , , , , ,

Andra on November 12th, 2014

Citisem undeva că Dumnezeu nu îţi trimite oamenii pe care îi vrei, ci pe cei de care ai nevoie. Şi poate eu aveam nevoie de Diluş pentru că ea are exact doza aceea de nebunie şi entuziasm care mie îmi lipseşte. Ca să nu mai spun că se implică într-o grămadă de proiecte şi, din fericire, mă mai trage şi pe mine după ea. Pentru că eu sunt o persoană deschisă spre nou, dar sunt şi o leneşă fără pereche. Iar singură mă mobilizez super greu să fac orice fel de chestie nouă, necunoscută.

Astăzi însă, deşi eram super obosită, deşi aveam o stare generală proastă (foarte proastă chiar), pentru că i-am promis lui Diluş, am mers la o conferinţă organizată de Toastmasters Timişoara. Timp de 2 ore şi un pic am ascultat oameni obişnuiţi vorbind despre discuţiile lor. Au fost emoţii mai mari sau mai mici, discusuri care mi-au plăcut mai mult sau mai puţin, dar nici unul nu m-a lăsat indiferentă.

Evenimentul a avut loc la Cartea de Nisip, jos în cafenea şi mi-a plăcut foarte mult locaţia. Cred că o să o duc pe Adriana într-o zi acolo ca să facem ceva poze pentru LVP. Şi ciocolata caldă a fost super bună, deci dacă sunteţi în zonă, nu evitaţi să o încercaţi.

Revenind la eveniment, poate o să mă duc la o întâlnire Toastmasters după această participare pentru că mi s-a părut super interesant şi super util ce fac ei. Pentru că, până la urmă, oricât aş brava şi eu mă pierd când e vorba să iau cuvântul în faţa unei adunări. Şi poate acolo m-aş putea adun să exersez astfel încât să nu mai am treabă cu emoţiile astea şi să nu mă mai roşesc mai ceva ca instalaţia de pom.

Cine ştie…

Tags: , , , , , , ,

Andra on November 11th, 2014

O să mărturisesc, încă de la început, că mie nu îmi place cafeaua. Nici măcar tiramisu nu îmi place, deci vă daţi seama că băutura propriu-zisă nu aş avea cum să o tolerez. Este mult prea amară pentru mine, oricât zahăr aş adăuga în ea. Ba mai mult, când mă gândesc la cafea primul care îmi vine în minte este un episod din Dexter (ţineţi minte desenele?) în care, dimineaţa, părinţii lui Dexter, se târăsc în bucătărie arătând ca scoşi din Walking Dead, iar după ce beau o cană de cafea sunt mai ceva ca ultima Barbie :) ).

Ceva de genul acesta se petrece dimineaţa la mine acasă. Bine, mami şi mama Şerica (bunica mea) nu sunt chiar la stadiul zombie, dar destul de aproape :) )). Şi nici una dintre ele nu îşi începe ziua fără o cană de cafea.

Au amândouă filtru obişnuit, nimic complicat şi de cum se trezesc încep să meşterească la el. Pac! pun cafeaua, pac! apa, rapid apasă butonul, 3 minute de muzică ambientală şi TA-DAAAAM!!! Magic is real. Lichidul fermecat curge din cana filtrului în ceşcuţe, mai trebuie nişte zahăr  şi… AAAAAA… plăcere pură.

Bineînţeles că ele nu beau cafeaua la fel. Mama Şerica o bea slabă şi cu puţin zahăr. Foarte rar cu lapte, dar dacă are, îi place frişca în cafea. Mami o bea tare, cu mult zahăr sau miere şi cu lapte. Doar în cazuri extreme nu pune lapte în cafea.

Pe mine mă pun foarte rar să le fac cafea. În primul rând pentru că mă trezesc mult mai târziu decât ele :) ))). În al doilea rând, pentru că fac cafeaua foarte tare :) )). La modul că trebuie să îşi mai pună chiar şi mami apă, atât e de tare :D . Şi în al treilea rând, pentru că întotdeauna le spun că nu este bună pentru ele cafeauna. Bineînţeles că în aceste condiţii mami îmi spune că ea are tensiunea mică şi trebuie să bea cafea, iar mama Şerica, având în vedere că nu s-a lăsat de cafea pe vremea lui Ceauşescu, atunci când era chiar produs de lux, clar nu o să renunte acum, când are 70 de ani şi cafea la discreţie :) ).

În ceea ce priveşte talentul meu la făcut cafea, vreau să mă spun o poveste de pe vremea când ale mele nu aveau filtru şi consumau cafea la ibric. Calitatea cafelei obtinute era superioară, din ce spune mami, dar ibricul era, într-adevăr, foarte puţin practic,după cum veţi constata în cele ce urmează…

Această întâmplare se petrecea cu mult timp în urmă, într-o vară la Sălaş. Mama Şerica avea oameni la fân în grădină şi, după cum era obiceiul, trebuia să le ofere ceva de băut, iar acel ceva era cafea. Dar ea nu avea timp să o facă, deci m-a pus pe mine, fără să ţină seama nici un moment de completa mea lipsă de instruire în arta cafelei. A venit rapid, mi-a pornit aragazul, mi-a dat trei comenzi expeditive, mi-a plasat ibricul în braţe şi a ieşit pe uşă val-vârtej, bombănind fără întrerupere.

Cine a mai pomenit să nu ştii să faci o cafă? a fost ultimul lucru pe care l-am auzit în timp ce ieşea pe uşă.

Ce mai puteam să fac? Am zis că mă descurc eu cumva şi m-am pus să execut ordinele. Ba mai mult, săraca, inocenta de mine, chiar mi-am spus un liniştit: Cât de greu poate să fie? 

Aşa că am pus apa, am aşteptat să clocotescă şi am turnat cafeaua. Am amestecat în ea de 2 ori şi am lăsat-o să fiarbă, în timp ce eu m-am întors la cartea mea. Perfect logic, nu?

GREŞIT!!!

Pentru că din motive necunoscute mie, în mai puţin de 1 minut cafeaua a erupt ca un vulcan şi a umplut tooooot aragazul. Când am văzut ce se întâmplă, nu am ştiut ce să fac mai repede: cu o mână am tras ibricul, cu cealaltă am închis aragazul. Am apucat repede ceva ca să şterg, m-am mai şi ars la un deget, doar ca să constat, colac peste pupăză, că în ibric rămăsese foarte puţină cafea şi  exact atunci a intrat mama Şerica în bucătărie. Eram varză! Nu ştiam dacă să râd sau să plâng.

Ea a înmărmurit în uşă, privind cu stupefacţie dezastru.

Văzând faţa ei, am început instantaneu să plâng.

Şi cum bunica mea nu a fost niciodată impresionată de lacrimi în momente care ei i se par de criză, evident că a început să mă certe, după care m-a trimis în camera mea.

După ce oamenii au plecat, a venit la mine. Ne-am împăcat, mi-a explicat ce anume am greşit, a spus că o să mă înveţe cum să fac mai bine, dar de fapt nu m-a mai pus niciodată să fac eu cafea la ibric :) )).

Din fericire pentru mine, acum nu mai e cazul de aşa ceva pentru că ibricul este demodat. Nici măcar filtrul de cafea nu mai este cine ştie ce şmecherie, cum era acum câţiva ani.

De ce? Pentru că toate evoluează, inclusiv pregătirea cafelei, iar noi am trecut în Era Expresorului. Pentru că oamenii nu mai vor să iasă în cafenea ca să bea o cafea bună. Vor propria cafenea în bucătărie. Vor expresso şi latte machiatto. Sau poate un frappe delicios. Şi în ziua de azi, un expresor performant le poate oferi toate acestea.

De aceea au ajuns magazinele să se întreacă în promoţii la expresoare, iar datorită acestui articol scris pentru Superblog 2014, am descoperit că şi magazinul MarketOnline.ro are o mulţime de oferte extrem de atractive.

Probabil în momentul de faţă ridicaţi din sprânceană şi vă întrebaţi ce gogoşi vă vând eu aici, dar vreau să vă asigur că pe acest site veţi găsi inclusiv expresoare profesionale de la Philips, care vă vor transforma în experţi în arta cafelei… dacă vă doriţi asta :D . Deci nu mai staţi pe gânduri, mai ales că se apropie Black Friday şi alegeţi rapid aparatul preferat. Aveţi suficiente detalii pentru a lua decizia în cunoştiinţă de cauză şi închipuiţi-vă doar: o după-amiază răcoroasă de iarnă, fulgi la fereastră, iar cafeaua preferată la un buton distanţă. Vă vedeţi acolo, pe canapea, cu cana într-o mână şi o carte bună în cealaltă? Eu pe mami o văd :) )).

Tags: , , , , , ,

Andra on November 10th, 2014

Cum aş fi putut să nu merg? I have a huge crush on Keanu Reeves de când cu Speed. Ca să nu mai zic de Matrix şi de multe alte filme. Deci da, cum aş fi putut să nu merg? :) )) Mai ales că trailerul mi-a plăcut de când l-am văzut prima dată, după care mi-am notat data în care urma să apară filmul şi am fost super nerăbdătoare să îl văd.

Filmul mi-a plăcut mult de tot. A fost puţin sângeros, nu zic nu, deci din punctul acesta de vedere, nu e pentru cei sensibili la stomac :) ). Adică, nu cred că toţi oamenii ar suporta să vadă îi tot împuşca Wick pe unii şi pe alţii în cap :D . Mi-a plăcut şi că nu l-au făcut pe Keanu Reeves să pară invulnerabil. Adică se vedea că nu este în formă maximă (a luat ceva bătaie, nu glumă :) )), dar a rămas super badass!!!! (el jucând rolul unui asasin pensionat practic) Şi cu părul aşa mai lung şi cu barbă, îmbrăcat în costum negru, arăta genial!

În plus, filmul are şi părţi funny presărate pe ici pe colo şi nişte super maşini.

Bun, acum să vă spun mai exact povestea, nu?

John Wick este un fost asasin căruia îi moare soţia. După moartea acesteia, John descoperă că aceasta i-a făcut un ultim cadou, un căţel, care să îl ajute să treacă peste pierderea sa. Însă în momentul în care 3 hoţi pătrund în casa sa pentru a-i fura maşina şi ajung să îi omoare câinele, John porneşte pe urma acestora şi plonjează înapoi în lumea pe care s-a străduit să o lase în urmă. Însă John Wick nu este un asasin oarecare, ci omul pe care îl trimiţi să îl omoare pe Bau-Bau. Şi dacă vreţi să ştiţi ce înseamnă asta, mergeţi repede la cinema! 

Cam asta e ce am de spus. Filmul este absolut superb, e foarte fain filmat şi merită să fie văzut.

Tags: , , , , ,

Andra on November 9th, 2014

Dacă mi-ar cere cineva să recomand un loc perfect pentru activităţi de grup, aş spune că ar merge de minune o tabără la Straja sau un cantonament la Straja. Dacă m-ar întreba cum mi s-ar părea un team building la Straja, deja aş cere lista ca să mă înscriu şi eu. Am mai menţionat şi cu alte ocazii ca am amintiri foarte plăcute de la Straja şi chiar mi-ar plăcea la nebunie ca acum, mare fiind, să mă întorc acolo cu noii mei colegi.

Dacă aş organiza eu un team building la munte pentru colegele mele de la muncă, am merge iarna şi aş alege pentru cazare Vila Alpin. De ce? Pentru că aici am avea tot ce ne-ar trebui: pârtiile super aproape, centru de închiriat echipament sportiv, restaurant şi, daca am ţine neapărat să facem o conferinţă, am dispune de spaţiul necesar.

Dar nu prea cred că team buildingul nostru ar fi genul cu prezentări. De fapt ar fi mai mult cu vin fiert, plimbări, snowboarding, ski, săniuţe şi saci. Ar fi un team building cu jocuri şi muuuultă socializare.

Dacă, totuşi, am merge la Straja în alt anotimp, am găsi o sumedenie de activităţi super plăcute, super aventuroase, care ar scoate untul din noi :) ). Parcă le şi văd pe fete făcând rafting sau îndemnându-se una pe cealaltă pe tiroliană. Deşi acolo eu aş da tonul pentru că am deja experienţă :D . Însă, ca să fiu sinceră, cea mai de echipă activitate este paintballul, pe care am putea să îl practicăm şi noi la Straja. Paintaballul este perfect pentru că te destresezi şi, dacă ai vreo antipatie, poţi ataca persoana fără să pară suspectă situaţia :) )).

Partea cea mai bună însă este că, într-un team building la Straja, chiar dacă nu ar exista activităţi din acestea organizate, tot ai avea ce face, indiferent de sezon. Pentru că, dacă zăpadă nu este, te poţi plimba pe munte, poţi vizita peşterile din zonă şi te poţi delecta cu peisaje de neuitat. Ca să nu mai spunem că ne-am bucura de gazde super primitoare şi de mâncăruri extraordinare, de aer curat şi nopţi cu multe stele.

Deci, dacă pregătiţi ceva activităţi de grup, aruncaţi o privire peste ofertele de la Straja :D . Aşa cum am făcut şi eu cu ocazia acestui articol scris pentru Superblog 2014.

Tags: , , , , ,