Andra on November 20th, 2014

Doamnelor şi domnilor, faceţi cunoştinţă cu Georgel, mai mai mare fan brânză.

Georgel a iubit de mic brânza. Textura delicată, felul acela unic în care se lungeşte de la căldură şi faptul că, practic, putea să o includă în aproape orice fel de mâncare, ceea ce şi făcea.

Şi pentru că iubea atât de mult brânza, nu putea să îşi aleagă un al job decât acela de promoter al alimentului său preferat. Nu i-a fost greu să obţină slujba, mai greu a fost să vândă brânza pentru că o vroia doar pentru el.

Cum să vândă el, Georgel, brânză unei persoane care poate nu o iubea la fel de mult?

Cum să îşi dea seama cine merita să aibă brânză şi cine nu?

Cum să ştie cine era fan adevărat?

Şi cum se chinuia să găsească un răspuns, după 3 nopţi nedormite, a înţeles ce are de făcut. Drept urmare, a întocmit formularul fanului de brânză. Acesta cuprindea următoarele întrebări:

1. Ce fel de brânză folosesc italienii pentru pizza?

a) caşcaval

b) mozzarella

c) brânză de burduf

2. Ce fel de brânză este recomandată pentru diete?

a) brânză de oaie

b) tofu

c) brânză albă – miez de lapte

3. Cu ce îţi potoleşti mai repede foamea?

a) sendviş cu brânză şi somon

b) bruschete cu roşii şi brânză

c) supa cremă de ciuperci

Ar fi pus Georgel mai multe întrebări, dar era sigur că oamenii nu o să îi acorde atât de mult timp. Deci, înarmat cu chestionarele, a plecat la muncă foarte mulţumit.

De cum s-a apropiat primul client, Georgel i-a oferit să guste un cubuleţ de brânză şi, plin de încredere, a început să aplice chestionarul. Cumpărătorii nu ştiau ce se întâmplă, dar, confruntaţi cu hotărârea acestuia de neclintit, răspundeau rapid şi ferm la întrebări.

Asta până când supervizorul lui Georgel a realizat ce face acesta şi, mai grav, că refuza să vândă brânză tuturor clienţilor. Cum s-a întâmplat aceasta? Păi era cam greu să nu îţi dai seama că ceva este în neregulă când angajatul striga la cumpărător Cum să mănânci supă cremă de ciuperci? Cum? Ţi se pare normal? Nu mai avem caşcaval pentru tine!!!

Georgel a fost aspru mustrat. Doar lacrimile de crocodil şi tatujul cu I love cheese l-au mai salvat de la concediere.

Acest articol a fost scris pentru Superblog 2014.

Tags: , , , ,

Andra on November 16th, 2014

Oricât de dependentă aş fi eu de Facebook şi lumea virtuală, când vine vorba de prietenii sunt destul de rezervată. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, dintre toate persoanele cu care am luat legătura prin intermediul diferitelor comunităţi online din care am ajuns să fac parte, Vienela este singura cu care am şi rămas prietenă. Adică la ea apelez când mai am câte o nelămurire şi ne mai conversăm uneori, deşi nu am ajuns să ne vedem niciodată live.

De fapt, eu întotdeauna am fost reticentă faţă de comunităţile online. Adică faţă de a întâlni personal oamenii cu care socializam pe net. Pentru că pe Facebook totul e bine şi frumos. Oamenii sunt interesanţi şi minunaţi. Soarele străluceşte. Toţi avem un dram de Kant în noi. Suntem super activi şi mai deştepţi decât prevede legea. Pe Facebook, toţi avem o părere despre absolut orice şi suntem experţi în toate domeniile. Şi dacă ceva nu ne convine, ieşim rapid şi fără nici o explicaţie din conversaţie.

Dar în viaţa reală nu este chiar aşa de simplu. Pentru că în viaţa reală nu există nici un X roşu care să închidă căsuţa, nici un block, nici un ignore. De fapt, în viaţa reală nimeni nu se ridică de la masă şi nu pleacă doar pentru că persoana care stă vis-a-vis este plictisitoare sau pare să abereze (după propria noastră părere). În viaţa reală stăm acolo şi ascultăm până la capăt. Deci de ce să ne complicăm.

Aceasta însă este doar o faţă a monezii. Pentru că există oameni care pur şi simplu nu reuşesc să menţină relaţii în viaţa reală şi pentru care comunităţile virtuale sunt singura modalitate de socializare, de evadare practic.

În ziua de azi, nimic nu este mai simplu decât să te alături unei comunităţi virtuale. Poţi alege în funcţie de orice criteriu doreşti: hobbyuri, politică, etnie, mediu social, preferinţe muzicale, literare, probabil şi sexuale, deşi asta nu am căutat niciodată :) )). De fapt, eu nu am căutat niciodată nici o comunitate, oamenii m-au invitat în ele, crezând probabil că o să fiu la fel de sociabilă în online cum sunt în offline :) ). Şi am fost… de fapt am încercat să fiu… cât am fost captivată de subiect. Dar my attention spam este relativ limitată în condiţiile în care sunt tot timpul în căutare de ceva nou şi interesant.

De fapt, în ceea ce mă priveşte, situaţia a stat cam aşa: introducerea mea în mediul comunităţilor s-a făcut prin grupul vALLuntar. Acesta era practic un grup de lectură mai mult, creat de cei de la editura ALL pentru a-şi promova cărţile. Mi-a plăcut maxim grupul acesta şi am fost super activă în el. Socializam cu oameni din toată ţara şi aflam despre tot felul de cărţi pe care probabil nu le-aş fi citit sub nici o formă în alte condiţii. De fap, aşa am cunoscut-o pe Vienela şi aşa am ajuns să citesc una dintre cărţile mele preferate. Ba chiar am câştigat o grămadă de cărţi participând la tot felul de campanii şi promoţii despre care aflam, bineînţeles pe grup. Şi totul era minunat cât timp s-a ocupat Loredana de acest grup. Dar după ce ea a plecat, totul s-a cam dus de râpă, iar eu am fost foarte dezamăgită. Campaniile nu mai erau bine organizate, grupul parcă îşi oprise într-un fel activitatea. Şi am renunţat la el, adică nu am mai intrat şi nu am mai postat nimic.

Apoi, am mai primit invitaţie pentru două grupuri de fete, bloggeriţe mai precis. Şi am încercat să văd care era treaba cu ele, dar, deşi teoretic ele ar fi trebuit să fie despre socializare, ajunseseră mai mult locuri de promovare a propriilor bloguri prin intermediul concursurilor realizate pe acestea. Şi nu spun că un concurs drăguţ nu merge din când în când, dar nu sunt chiar atât de interesantă de toate concursurile în care şansele mele de câştig sunt minime.

Am încercat să mă alătur unei comunităţi care se ocupa cu ceva gen hand-made. Nu mai ştiu exact cum se numea, dar nu m-a ţinut prea mult. A fost drăguţ pentru că am făcut ceva schimb de cadouri de Crăciun, dar a fost un one time deal. Nu mai ştiu de ce nu m-am ţinut de treabă, dar cred că nu am mai primit nici o notificare :) )). Deci nu a fost chiar vina mea. Sau poate colegei mele de schimb nu i-a plăcut cadoul pe care i-l pregătisem… (în condiţiile astea a fost vina mea :D ).

Şi mai sunt comunităţile care organizează competiţii pentru bloggeri (putem spune că sunt comunităţi, nu?). Despre ele nu mai ştiu cum am aflat, dar am luat-o ca pe o provocare. Adică mi se pare foarte tare că cineva s-a gândit să organizeze bloggerii astfel încât aceştia să aibă acces la tot felul de promoţii şi campanii cât mai inedite.

În urma acestor experienţe, eu m-am cam lămurit cu comunităţile virtuale. Ba chiar am ajuns la concluzia că ele, ca să aibă succes, au nevoie de 2 ingrediente esenţiale:

1. un administrator/moderator foarte priceput şi inventiv

2. subiecte interesante astfel încât participanţii să fie atraşi de comunitatea respectivă

Totuşi, eu cred că oricât de interesantă ar fi lumea virtuală şi oricât ne-ar obseda, prieteniile adevărate nu se pot baza pe aşa ceva. Da, poţi cunoaşte oameni interesanţi astfel şi poţi menţine prietenii astfel, însă pentru a construi relaţii de durată, este nevoie de o bază mult mai solidă. Prieteniile adevărate se bazează pe experienţe împărtăşite, pe timp petrecut împreună, iar când spun asta nu mă refer la 5 minute furate pe Facebook în timp ce te uiţi la Jurnalele vampirilor, ci la jumătate de oră petrecută la cafea, la o după-masă de shopping sau un film la cinema. Prieteniile adevărate înseamnă să plângi pe un umăr, nu pe o tastatură sau să îmbrăţişezi o persoană, nu un monitor.

Adevărul trist al secolului XXI este că avem sute de prieteni pe Facebook şi nici unul în viaţa reală. Pentru că aceste comunităţi virtuale din care, de multe ori, ne dorim cu disperare să facem parte, sunt extrem de efemere. Şi pot dispărea la fel de repede cum au apărut în viaţa noastră. Iar oamenii pe care îi cunoaştem pe această cale nu prea au tendinţa de a rămâne în viaţa noastră. Cred că nici 1% dintre persoanele pe care le cunoaştem în mediul virtual nu ajungem să le vedem vreodată în viaţa reală.

Deci, în această eră digitală, eu plănuiesc următoarele: să îmi continui activităţile în lumea virtuală, dar să le menţin şi pe cele din lumea reală. Să fiu mai deschisă totuşi faţă de a trece unii oameni din virtual în real şi să evit, cu orice preţ, să ajung ca şi grăsuţii din Wall-E, care trăiau pe nişte şezlonguri zburătoare, cu capul în calculator :) )). Pentru că scopul, până la urmă, este să trăiesc, nu doar să exist :D .

Şi să nu uit, acest articol a fost scris pentru Superblog 2014.

 

Tags: , , , , ,

Andra on November 12th, 2014

Citisem undeva că Dumnezeu nu îţi trimite oamenii pe care îi vrei, ci pe cei de care ai nevoie. Şi poate eu aveam nevoie de Diluş pentru că ea are exact doza aceea de nebunie şi entuziasm care mie îmi lipseşte. Ca să nu mai spun că se implică într-o grămadă de proiecte şi, din fericire, mă mai trage şi pe mine după ea. Pentru că eu sunt o persoană deschisă spre nou, dar sunt şi o leneşă fără pereche. Iar singură mă mobilizez super greu să fac orice fel de chestie nouă, necunoscută.

Astăzi însă, deşi eram super obosită, deşi aveam o stare generală proastă (foarte proastă chiar), pentru că i-am promis lui Diluş, am mers la o conferinţă organizată de Toastmasters Timişoara. Timp de 2 ore şi un pic am ascultat oameni obişnuiţi vorbind despre discuţiile lor. Au fost emoţii mai mari sau mai mici, discusuri care mi-au plăcut mai mult sau mai puţin, dar nici unul nu m-a lăsat indiferentă.

Evenimentul a avut loc la Cartea de Nisip, jos în cafenea şi mi-a plăcut foarte mult locaţia. Cred că o să o duc pe Adriana într-o zi acolo ca să facem ceva poze pentru LVP. Şi ciocolata caldă a fost super bună, deci dacă sunteţi în zonă, nu evitaţi să o încercaţi.

Revenind la eveniment, poate o să mă duc la o întâlnire Toastmasters după această participare pentru că mi s-a părut super interesant şi super util ce fac ei. Pentru că, până la urmă, oricât aş brava şi eu mă pierd când e vorba să iau cuvântul în faţa unei adunări. Şi poate acolo m-aş putea adun să exersez astfel încât să nu mai am treabă cu emoţiile astea şi să nu mă mai roşesc mai ceva ca instalaţia de pom.

Cine ştie…

Tags: , , , , , , ,

Andra on November 11th, 2014

O să mărturisesc, încă de la început, că mie nu îmi place cafeaua. Nici măcar tiramisu nu îmi place, deci vă daţi seama că băutura propriu-zisă nu aş avea cum să o tolerez. Este mult prea amară pentru mine, oricât zahăr aş adăuga în ea. Ba mai mult, când mă gândesc la cafea primul care îmi vine în minte este un episod din Dexter (ţineţi minte desenele?) în care, dimineaţa, părinţii lui Dexter, se târăsc în bucătărie arătând ca scoşi din Walking Dead, iar după ce beau o cană de cafea sunt mai ceva ca ultima Barbie :) ).

Ceva de genul acesta se petrece dimineaţa la mine acasă. Bine, mami şi mama Şerica (bunica mea) nu sunt chiar la stadiul zombie, dar destul de aproape :) )). Şi nici una dintre ele nu îşi începe ziua fără o cană de cafea.

Au amândouă filtru obişnuit, nimic complicat şi de cum se trezesc încep să meşterească la el. Pac! pun cafeaua, pac! apa, rapid apasă butonul, 3 minute de muzică ambientală şi TA-DAAAAM!!! Magic is real. Lichidul fermecat curge din cana filtrului în ceşcuţe, mai trebuie nişte zahăr  şi… AAAAAA… plăcere pură.

Bineînţeles că ele nu beau cafeaua la fel. Mama Şerica o bea slabă şi cu puţin zahăr. Foarte rar cu lapte, dar dacă are, îi place frişca în cafea. Mami o bea tare, cu mult zahăr sau miere şi cu lapte. Doar în cazuri extreme nu pune lapte în cafea.

Pe mine mă pun foarte rar să le fac cafea. În primul rând pentru că mă trezesc mult mai târziu decât ele :) ))). În al doilea rând, pentru că fac cafeaua foarte tare :) )). La modul că trebuie să îşi mai pună chiar şi mami apă, atât e de tare :D . Şi în al treilea rând, pentru că întotdeauna le spun că nu este bună pentru ele cafeauna. Bineînţeles că în aceste condiţii mami îmi spune că ea are tensiunea mică şi trebuie să bea cafea, iar mama Şerica, având în vedere că nu s-a lăsat de cafea pe vremea lui Ceauşescu, atunci când era chiar produs de lux, clar nu o să renunte acum, când are 70 de ani şi cafea la discreţie :) ).

În ceea ce priveşte talentul meu la făcut cafea, vreau să mă spun o poveste de pe vremea când ale mele nu aveau filtru şi consumau cafea la ibric. Calitatea cafelei obtinute era superioară, din ce spune mami, dar ibricul era, într-adevăr, foarte puţin practic,după cum veţi constata în cele ce urmează…

Această întâmplare se petrecea cu mult timp în urmă, într-o vară la Sălaş. Mama Şerica avea oameni la fân în grădină şi, după cum era obiceiul, trebuia să le ofere ceva de băut, iar acel ceva era cafea. Dar ea nu avea timp să o facă, deci m-a pus pe mine, fără să ţină seama nici un moment de completa mea lipsă de instruire în arta cafelei. A venit rapid, mi-a pornit aragazul, mi-a dat trei comenzi expeditive, mi-a plasat ibricul în braţe şi a ieşit pe uşă val-vârtej, bombănind fără întrerupere.

Cine a mai pomenit să nu ştii să faci o cafă? a fost ultimul lucru pe care l-am auzit în timp ce ieşea pe uşă.

Ce mai puteam să fac? Am zis că mă descurc eu cumva şi m-am pus să execut ordinele. Ba mai mult, săraca, inocenta de mine, chiar mi-am spus un liniştit: Cât de greu poate să fie? 

Aşa că am pus apa, am aşteptat să clocotescă şi am turnat cafeaua. Am amestecat în ea de 2 ori şi am lăsat-o să fiarbă, în timp ce eu m-am întors la cartea mea. Perfect logic, nu?

GREŞIT!!!

Pentru că din motive necunoscute mie, în mai puţin de 1 minut cafeaua a erupt ca un vulcan şi a umplut tooooot aragazul. Când am văzut ce se întâmplă, nu am ştiut ce să fac mai repede: cu o mână am tras ibricul, cu cealaltă am închis aragazul. Am apucat repede ceva ca să şterg, m-am mai şi ars la un deget, doar ca să constat, colac peste pupăză, că în ibric rămăsese foarte puţină cafea şi  exact atunci a intrat mama Şerica în bucătărie. Eram varză! Nu ştiam dacă să râd sau să plâng.

Ea a înmărmurit în uşă, privind cu stupefacţie dezastru.

Văzând faţa ei, am început instantaneu să plâng.

Şi cum bunica mea nu a fost niciodată impresionată de lacrimi în momente care ei i se par de criză, evident că a început să mă certe, după care m-a trimis în camera mea.

După ce oamenii au plecat, a venit la mine. Ne-am împăcat, mi-a explicat ce anume am greşit, a spus că o să mă înveţe cum să fac mai bine, dar de fapt nu m-a mai pus niciodată să fac eu cafea la ibric :) )).

Din fericire pentru mine, acum nu mai e cazul de aşa ceva pentru că ibricul este demodat. Nici măcar filtrul de cafea nu mai este cine ştie ce şmecherie, cum era acum câţiva ani.

De ce? Pentru că toate evoluează, inclusiv pregătirea cafelei, iar noi am trecut în Era Expresorului. Pentru că oamenii nu mai vor să iasă în cafenea ca să bea o cafea bună. Vor propria cafenea în bucătărie. Vor expresso şi latte machiatto. Sau poate un frappe delicios. Şi în ziua de azi, un expresor performant le poate oferi toate acestea.

De aceea au ajuns magazinele să se întreacă în promoţii la expresoare, iar datorită acestui articol scris pentru Superblog 2014, am descoperit că şi magazinul MarketOnline.ro are o mulţime de oferte extrem de atractive.

Probabil în momentul de faţă ridicaţi din sprânceană şi vă întrebaţi ce gogoşi vă vând eu aici, dar vreau să vă asigur că pe acest site veţi găsi inclusiv expresoare profesionale de la Philips, care vă vor transforma în experţi în arta cafelei… dacă vă doriţi asta :D . Deci nu mai staţi pe gânduri, mai ales că se apropie Black Friday şi alegeţi rapid aparatul preferat. Aveţi suficiente detalii pentru a lua decizia în cunoştiinţă de cauză şi închipuiţi-vă doar: o după-amiază răcoroasă de iarnă, fulgi la fereastră, iar cafeaua preferată la un buton distanţă. Vă vedeţi acolo, pe canapea, cu cana într-o mână şi o carte bună în cealaltă? Eu pe mami o văd :) )).

Tags: , , , , , ,

Andra on November 10th, 2014

Cum aş fi putut să nu merg? I have a huge crush on Keanu Reeves de când cu Speed. Ca să nu mai zic de Matrix şi de multe alte filme. Deci da, cum aş fi putut să nu merg? :) )) Mai ales că trailerul mi-a plăcut de când l-am văzut prima dată, după care mi-am notat data în care urma să apară filmul şi am fost super nerăbdătoare să îl văd.

Filmul mi-a plăcut mult de tot. A fost puţin sângeros, nu zic nu, deci din punctul acesta de vedere, nu e pentru cei sensibili la stomac :) ). Adică, nu cred că toţi oamenii ar suporta să vadă îi tot împuşca Wick pe unii şi pe alţii în cap :D . Mi-a plăcut şi că nu l-au făcut pe Keanu Reeves să pară invulnerabil. Adică se vedea că nu este în formă maximă (a luat ceva bătaie, nu glumă :) )), dar a rămas super badass!!!! (el jucând rolul unui asasin pensionat practic) Şi cu părul aşa mai lung şi cu barbă, îmbrăcat în costum negru, arăta genial!

În plus, filmul are şi părţi funny presărate pe ici pe colo şi nişte super maşini.

Bun, acum să vă spun mai exact povestea, nu?

John Wick este un fost asasin căruia îi moare soţia. După moartea acesteia, John descoperă că aceasta i-a făcut un ultim cadou, un căţel, care să îl ajute să treacă peste pierderea sa. Însă în momentul în care 3 hoţi pătrund în casa sa pentru a-i fura maşina şi ajung să îi omoare câinele, John porneşte pe urma acestora şi plonjează înapoi în lumea pe care s-a străduit să o lase în urmă. Însă John Wick nu este un asasin oarecare, ci omul pe care îl trimiţi să îl omoare pe Bau-Bau. Şi dacă vreţi să ştiţi ce înseamnă asta, mergeţi repede la cinema! 

Cam asta e ce am de spus. Filmul este absolut superb, e foarte fain filmat şi merită să fie văzut.

Tags: , , , , ,

Andra on November 9th, 2014

Dacă mi-ar cere cineva să recomand un loc perfect pentru activităţi de grup, aş spune că ar merge de minune o tabără la Straja sau un cantonament la Straja. Dacă m-ar întreba cum mi s-ar părea un team building la Straja, deja aş cere lista ca să mă înscriu şi eu. Am mai menţionat şi cu alte ocazii ca am amintiri foarte plăcute de la Straja şi chiar mi-ar plăcea la nebunie ca acum, mare fiind, să mă întorc acolo cu noii mei colegi.

Dacă aş organiza eu un team building la munte pentru colegele mele de la muncă, am merge iarna şi aş alege pentru cazare Vila Alpin. De ce? Pentru că aici am avea tot ce ne-ar trebui: pârtiile super aproape, centru de închiriat echipament sportiv, restaurant şi, daca am ţine neapărat să facem o conferinţă, am dispune de spaţiul necesar.

Dar nu prea cred că team buildingul nostru ar fi genul cu prezentări. De fapt ar fi mai mult cu vin fiert, plimbări, snowboarding, ski, săniuţe şi saci. Ar fi un team building cu jocuri şi muuuultă socializare.

Dacă, totuşi, am merge la Straja în alt anotimp, am găsi o sumedenie de activităţi super plăcute, super aventuroase, care ar scoate untul din noi :) ). Parcă le şi văd pe fete făcând rafting sau îndemnându-se una pe cealaltă pe tiroliană. Deşi acolo eu aş da tonul pentru că am deja experienţă :D . Însă, ca să fiu sinceră, cea mai de echipă activitate este paintballul, pe care am putea să îl practicăm şi noi la Straja. Paintaballul este perfect pentru că te destresezi şi, dacă ai vreo antipatie, poţi ataca persoana fără să pară suspectă situaţia :) )).

Partea cea mai bună însă este că, într-un team building la Straja, chiar dacă nu ar exista activităţi din acestea organizate, tot ai avea ce face, indiferent de sezon. Pentru că, dacă zăpadă nu este, te poţi plimba pe munte, poţi vizita peşterile din zonă şi te poţi delecta cu peisaje de neuitat. Ca să nu mai spunem că ne-am bucura de gazde super primitoare şi de mâncăruri extraordinare, de aer curat şi nopţi cu multe stele.

Deci, dacă pregătiţi ceva activităţi de grup, aruncaţi o privire peste ofertele de la Straja :D . Aşa cum am făcut şi eu cu ocazia acestui articol scris pentru Superblog 2014.

Tags: , , , , ,

Andra on November 8th, 2014

Când stau şi mă gândesc la copilăria mea, lipsită de Internet, îmi pare atât de îndepărtată, de parcă aş fi crescut pe o altă planetă sau într-o altă dimensiune.

Pe vremea mea, practic :) )), viaţa era foarte diferită. Trebuia să mergem în vizită la prietenii noştrii dacă vroiam să îi vedem. Puteam suna pe fix, dar asta însemna, de multe ori, să trecem peste teama de a vorbi cu mama sau tatăl persoanei pe care o căutam. Şi dacă era vorba de un băiat care ne plăcea, nu era chiar uşor. Nu ca şi acum, când trimitem rapid un mesaj, sunăm pe telefon, scriem pe Facebook, pe Whatsapp sau pe oricare alta dintre aplicaţiile de socializare.

Acum ne bucurăm de comunicare în timp direct şi acesta este un avantaj, dar noi ne-am pierdut din răbdare. Înainte de apariţia Internetului, eu şi  prietenele mele ne scriam scrisori. Am schimbat mai mult de 100 de scrisori de-a lungul timpului, cu vreo 7 persoane… poate 10. Şi era super fain. Îmi plăcea la nebunie să scriu scrisori, să desenez paginile şi plicurile, să mă uit în cutia poştală nerăbdătoare, dar mai ales să deschid noile scrisori şi să descopăr ce secrete ascundeau ele. Îmi plăcea în mod special să primesc plicuri colorate, pagini colorate sau desene. Dar şi scrisorile simple îmi plăceau.

Pe vremea aia viaţa se desfăşura mai încet, iar noi eram mai apropiate. Le scriam prietenelor mele pagini întregi, iar ele îmi răspundeau la fel. Iar de vreo 2 ori am primit şi scrisori de la băieţi. Asta a fost ceva. Ştiţi cum azi relaţiiile încep şi se termină pe Facebook? Păi eu am avut o întreagă relaţie prin scrisori :) )). Despărţirea a fost mai grea, a durat vreo 3 săptămâni şi 6 scrisori, până s-a spus ce era de spus, dar nimeni nu se grăbea atunci :) ).

Apoi, comunicarea a început să evolueze. Mai întâi mIrc, apoi Messenger, tot felul de reţele de socializare care au înflorit şi şi-au dat duhul, strivite fiind de ceea ce a rămas regele Internetului: Facebook. Şi da, astăzi putem comunica în timp real cu oameni aflaţi la mii de kilometri depărtare, dar cu toate acestea părem mai departe ca niciodată. Şi nu mai avem nici răbdarea pe care o aveam cândva. Ba mai mult, eu una am devenit puţin paranoică. Dacă cineva nu îmi răspunde la telefon sau la mesaj sau pe Facebook în momentul în care îl contactez, deja încep să îmi fac tot felul de filme cu privire la motivul pentru care nu o face. 

Dar aceasta este epoca în care trăim. Nu mai vorbim live, ci pe Facebook, chiar şi atunci când suntem în aceeaşi încăpere. Nu mai citim cărţi, ci ebooks şi chiar dacă nu avem nici cea mai vagă idee câte feluri de procesoare Intel există sau ce sunt alea SSD-uri, toti folosim calculatorul şi toţi stăm pe Internet. De la mic la mare, primul gând când ne trezim şi ultimul înainte de culcare este legat de lumea virtuală. Iar dacă avem probleme cu calculatorul, apelăm la specialişti, precum cei de la mediadot.

Mie mi-a plăcut copilăria fara Internet şi nu aş da-o pe nimic. Nu spun că Internetul nu are avantajele lui, dar nici vremurile de demult nu erau aşa de rele. Şi datorită acestui articol, scris pentru Superblog 2014, am avut ocazia să îmi amintesc de ele.

Tags: , , , ,

Andra on November 7th, 2014

Astăzi (7 noiembrie 2014) … am rămas puţin surprinsă că mi-au dispărut jurnalele. Apoi mi-am amintit cât de mult din blogul meu am pierdut, câte articole, câte ore de scris, câte sentimente, câte amintiri, câte recenzii de carte. Inclusiv jurnalul meu din Deltă, lucru pe care l-am realizat abia acum. Bine că îl mai am scris pe hârtie. Dar să trecem peste. Astăzi am fost atââââât de irascibilă şi parcă pe altă planetă :) )). Poate de la părul creţ, cine ştie. Poate mi-au intrat bigudiurile în cap peste noapte :) ))). Oricum nu mai contează. Astăzi a fost o zi caldă, o zi bună. Dar e bine că mă pun în curând să dorm :) ))).

În grădină… care grădină?

În casă… sunt o grămadă de becuri aprinse. De la Andrei din cameră se aude un film, iar mami stă şi se uită la Vocea României. E bine în casă.

În bucătărie… avem pizza.

Sunt îmbrăcată cu… pijama :) ))). (pot să las pijamaua aici etern :) )))

Acum ascult/vădVocea României

Ce cărţi citesc zilele asteaFirma.

Ce meşteresc eu… NADA.

Un lucru plănuit pentru săptămâna viitoreJohn Wick

Am învăţat… că pot să tac şi uneori aceasta este cea mai bună cale de acţiune.

Sunt recunoscătoare… pentru că e vineri.

Mă gândesc… cum să ajung la un concert Taylor Swift la anu’.

Aştept/sper… să dorm/să se întâmple curând.

Un citat/proverb favorit

Like sand through the ourglass so go the days of our lives :) )))

O fotografie preferată:

Sursa

Tags: , , , , ,

Andra on November 6th, 2014

De când mă ştiu am fost puţin nemulţumită de faţa mea. Nu atât de mult încât să devină un complex, dar ceva mă sâcâia întotdeauna. Am început destul de repede să merg la cosmeticiană, pentru că, având tenul gras, aveam puncte negre şi ceva probleme cu excesul de sebum. Am încercat o sumedenie de produse, care mai de care mai sofisticate. Mi-am supus faţa la o sumedenie de tratamente, doar doar, cumva, tenul meu va arăta imaculat precum cel al modelelor din revistă.

Mi-a luat mult să accept că problemele cu tenul nu aveau să dispară, ci, în cel mai bun caz, puteau să se amelioreze. Am renunţat să mai încerc toate cremele matifiante proaspăt lansate pe piaţă şi i-am mulţumit lui Dumnezeu că nu am şi acnee pentru că ar fi fost tot ce mi-ar fi trebuit.

Acum însă, datorită participării la Superblog 2014, am avut ocazia să aflu despre o gamă nouă, lansată de cei de la Farmec. Şi cum eu am mai apelat şi în trecut la produse create de ei, am zis că poate ar fi bine să încerc noul Gerovital H3 Derma +, dacă o să se ivească ocazia.

De ce m-aş reapuca de experimente?

În primul rând pentru că este vorba despre Gerovital, care nu este doar un brand românesc de renune, ci brandul care a lansat prima gamă anti-age din lume. Şi cum eu nu mai am 12 ani şi sunt foarte expresivă (da, timpul începe să îşi pună amprenta asupra feţei mele), trebuie să iau în considerare şi acest aspect.

În al doilea rând, Gerovital H3 Derma + are o gamă foarte variată de produse dermatocosmetice: de la creme pentru toate tipurile de ten. la tratamente anti-acneice, şampoane şi tratamente împotriva căderii părului, dar şi două tipuri diferite de soluţii de curăţare a tenului.

Deci, luând în cosiderare că vorbim despre Gerovital, Doctor în frumuseţe, cred că a venit momentul să dăm o fugă în farmacii, pentru că doar acolo le găsim (sau pe net) şi să studiem mai atent această gamă nouă şi inovatoare.

Tags: , , , , ,

Andra on November 5th, 2014

Cum nu am mai postat de 3 secole, practic, am o grămadă de poze pentru voi, dar staţi liniştiţi, nu o să vă terorizez cu toate. Cu greu, am selectat favoritele mele:

Instagram

Bucureşti, Casa Poporului pe fundal

instagram

Cetatea Mălăieşti, o limbare la final de august

instagram

Ţara Haţegului văzută de la Cetatea Colţ

instagram

Îngheţată de la Il gelato di  Bruno (roz şi negru arată bine în orice combinaţie :D )

instagram

Ştiu că e mică, dar îmi place maxim. Andrei zicea că arăt ca un ştrumf :) ))

instagram

Poza asta mi-a plăcut foarte mult. Settingul era perfect. Din păcate, nu sunt sigură că mai există Deliceria Mosette :(

instagram

Pufoşenia lui Graţi :) )))

instagram

Genială freza asta. Mi-a fost făcută de o tipă super drăguţă la un eveniment UCCA

Delici a la Segafredo :D

Pe principiul I see fire ;;)

instagram

Căţelul Alinei <3

instagram

Şi last but not least, freakin’ amazing food by mami :D

Cam asta e, foarte pe scurt. Pentru mai multe poze, căutaţi-mă pe Instagram: andrac4.

Voi ce aţi mai făcut?

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,