Andra on October 1st, 2014

fragute

fructe de padure

Carmen, mulţumesc pentru Miercurea fără cuvinte :D.

Tags: , , , , ,

Andra on September 30th, 2014

Cred că niciodată nu mi-a fost mai ciudă pe Andrei ca în anul acela. Şi niciodată nu mi-am dorit mai mult o jucărie primită de el.

Dar să începem cu începutul.

Încă de când eram noi mici, mami şi tata au fost foarte egali în materie de cadouri. Niciodată nu primeam eu ceva şi Andrei să nu primească sau invers. Chiar şi de ziua unuia dintre noi, întotdeauna primea şi celălalt un cadou. Nu la fel de consistent, dar primea.

Şi în anul acela, de ziua lui Andrei, ai mei părinţi s-au gândit să ne cadorisească pe amândoi cu jucării de pluş. Andrei a primit cel mai frumos ştrumf ever, îmbrăcat în clovn, super colorat, îţi venea să mori de dragul lui. Mie mi-au picat ochii când l-am văzut. Iar când a venit momentul să deschid cadoul meu, SURPRIZĂĂĂĂ!!!! cel mai urât căţel existent pe suprafaţa planetei. Mic, mov cu alb, pricăjit. Ţin minte că mă tot uitam la el şi mă gândeam cine a mai pomenit căţel mov (pe vremea aia nu auzisem de Milka :) )).

Niciodată nu mi-a plăcut căţelul ăla. Nici acum  nu am nici cea mai vagă idee pe unde este. În schimb clovnul, cu prima ocazie cu care l-am prins i l-am luat lui Andrei. Cred că pentru el nici nu a însemnat cine ştie ce pentru că mi l-a cedat fără prea mare tam-tam. Şi dacă nu am nici cea mai vagă idee ce s-a întâmplat cu căţelul, clovnul stă la loc de cinste, chiar şi acum, la Sălaş pe pervaz, ca să îl pot vedea ori de câte ori am eu chef :) )).

Acum întrebarea mea este: care este jucăria ce a marcat copilăria voastră? :) ))

Tags: , , , ,

Andra on September 29th, 2014

Mi-am dorit atât de mult un Iphone, mai mult decât mi-am dorit multe lucruri pe lumea asta. Nu ştiu exact de ce mi s-a pus pata pe marul muşcat. Probabil aş putea da vina pe Linda. De fapt sigur este vina ei. Primul Iphone l-am văzut la ea şi m-am îndrăgostit pe loc. Are telefonul ăsta ceva special.

Anul trecut mi-am cumpărat propriul meu Iphone, un minunat 4 alb şi mi-am dat seama imediat că am ales foarte bine. De atunci însă, au apărut multe modele de Iphone, iar acum, cel mai nou, Iphone 6, a venit şi în România prin Quickmobile. Mi se pare ireală chestia. Adică, noi eram tot timpul în urmă în materie de telefoane. Trebuia tot timpul să aşteptăm mult şi bine pentru a vedea ultimele noutăţi în magazinele noastre, dar iată că lucrurile au început, încet dar sigur, să se mişte în direcţia cea bună. Nu mai suntem o ţărişoară vai şi-amar dintr-un colţ uitat de lume, unde tehnologia ajunge târziu, dacă ajunge. Datorită celor de la Quickmobile, tehnologia de ultimă generaţie este la un click distanţă.

Cu ce ne ajută că România este pe harta lansărilor mondiale Iphone 6? Consider că această lansare arată că România este o ţară puternic consumatoare de tehnologie. Consider că această lansare arată că românii sunt interesaţi de tot ce înseamnă evoluţie în domeniul ştiinţei şi tehnicii şi că acest lucru a fost remarcat şi de alţii. Mai mult, consider că am ajuns să ne numărăm printre consumatorii prioritari pentru că altfel nu ar fi apărut şi la noi, atât de repede, noul Iphone 6.

Din păcate, preţul se ridică la nivelul reputaţiei şi eu încă nu îmi permit să îl achiziţionez, însă şi pentru această problemă există o soluţie: dacă vă aflaţi în aceeaşi barcă, puteţi să vă înscrieţi la concurs pe blogul lui Cristi. Cerinţa este una foarte simplă şi premiul de vis :D . Cui nu i-ar sta bine cu un Iphone nou nouţ pe masă la cafea? :) )).

Dacă v-am făcut curioşi, vă invit pe pagina celor de la Quickmobile sau la concurs, după caz :D . Şi cine ia primul Iphone, să îmi spună şi mie cum se poartă :) ))

Tags: , , , , ,

Andra on September 25th, 2014

Astăzi (25 septembrie 2014) … sunt bucuroasă că e joi şi că mâine plec acasă. Încă mă doare capul şi constat cu stupoare că nu am mai scris jurnalul de o grămadă de vreme, ceea ce e chiar trist. În rest, am văzut un film aşa şi-aşa, am mâncat o mâncare aşa şi-aşa şi am constatat, din nou, că sunt extraordinar de încăpăţânată. Dar cum aş putea să fiu altfel. M-am tot gândit la vorba aceea… Semeni vânt, culegi furtună… şi mi-am dat seama că este foarte adevărată. Nu poţi să te aştepţi să împingi şi să împingi limitele unei persoane şi ea să accepte la nesfârşit. Cum nu poţi nici să nu ai nici un rezultat dacă întinzi o mână. Uneori este suficient un mic gest de bunătate pentru a schimba cu totul starea de spirit a unei persoane. Da, azi sunt aşa… într-o pasă filosofică :) )).

În grădină… nici nu ştiu ce mai e. Sper să mai fie căpşuni… şi  un ultim măr de care-mi place mie :) )). Şi să nu mai fie cartofi maine când ajung eu :D .

În casă:) )) mai bine nu vorbim despre casă.

În bucătărie… am prăjit un ou şi am făcut o bruschetă cu roşii :) )). Extrem, nu? :D

Sunt îmbrăcată cu… eterna pijama.

Acum ascult/văd… ceva finală de campionat de gimnastică ritmică. E chiar tare.

Ce cărţi citesc zilele asteaMă pierd în tine, ceva romantico-dramatic, destul de faină.

Un lucru plănuit pentru săptămâna viitore… nu mai fac planuri.

Am învăţat… că în viaţă trebuie să fii flexibil.

Sunt recunoscătoare… pentru weekendul care vine.

Mă gândesc… la călătoriile pe care le-aş face, cărţile ce le-aş citi şi hobby-urile de care nu m-am ţinut.

Aştept/sper… să dorm/să se întâmple curând :) )).

Un citat/proverb favorit

Life is what happens when you’re making plans.

O fotografie preferată:

cu mama Şerica

Tags: , , ,

Andra on September 24th, 2014

parang

parang

Carmen, multumesc pentru o alta Miercure fără cuvinte :D .

Tags: , , , , , , , ,

Andra on September 23rd, 2014

- Dan Lungu -

Nu ştiu de ce am în ultimul timp o pasiune pentru cărţile în care acţiunea se petrece în vremuri totalitare, dar cumva mi-au deschis orizontul. Ştiu că sunt fantezie, dar ştiu şi că un sâmbure de adevăr există şi că e bine să ştii lucrurile astea pentru că doar aşa apreciezi ceea ce ai acum, ceea ce iei de bun până la urmă şi ţi se pare că ţi se cuvine pur şi simplu.

Această carte mi-a plăcut foarte mult. E scrisă într-un stil super lejer şi râzi o grămadă citind-o. E puţin derutant faptul că nu e tocmai cronologică acţiunea, dar am înţeles de ce a scris-o aşa autorul. Până la urmă amintirile nu vin în ordine, năvălesc pur şi simplu :) )).

Cartea spune povestea vieţii Emiliei, o pensionară din provincie care, după vizita fiicei sale, ce se întoarce după ani şi ani din Canada, îşi aminteşte cu nostalgie viaţa din perioada comunistă. Pe măsură ce amintirile se înşiruie, ne este prezentată perioada cea mai fericită din viaţa Emiliei şi aproape că îţi spui Poate că nu era aşa rău pe vremea aceea, însă finalul te aduce rapid cu picioarele pe pământ.

Citind cartea aceasta nu am ajuns să iubesc perioada comunistă, dar am ajuns să înţeleg de ce sunt unii nostalgici. Pentru că da, cei mai mulţi oameni au dus-o rău şi foarte rău, dar au fost şi persoane care chiar au dus-o bine. Şi dacă vreţi să vă convingeţi, să aruncaţi o privire asupra vieţii oamenilor obişnuiţi, citiţi Sînt o babă comunistă.

Tags: , , , , ,

Andra on September 22nd, 2014

Iubesc Retezatul mai mult decât oricare alt munte de pe planeta asta. Oriunde aş merge, oricât de frumoşi ar fi munţii pe care i-aş vedea, Retezatul a fost şi va rămâne parte din fiinţa mea. Însă, Retezatul este sălbatic, poate prea sălbatic pentru mine şi de-asta mă mulţumesc să îl ştiu ca un paznic, masiv, etern, mereu acolo, veghind asupra mea când sunt la Sălaş, aşteptând mereu să mă întorc acasă.

În condiţiile acestea, nu pot spune neapărat că mă mir că m-am îndrăgostit de Parâng. Cred că iarna trecută s-a petrecut evenimentul. Da, Parângul nu este la fel de impresionat precum Retezatul, nu pentru mine, dar cumva, Parângul înseamnă relaxare. Înseamnă ciocolată caldă şi râs şi stat la soare şi citit. Înseamnă lipsa grijilor şi oameni pregătiţi să aibă grijă de tine. Înseamnă grătare şi voie bună şi snowboard, când vremea îmi permite :P .

Singura mea incursiune montană de peste vară a fost o după-amiază la Lolaia şi, cu toate că a fost mai bine decât nimic, trebuie să recunosc că nu mi-a satisfăcut nevoia de munte. Iar la aceasta dacă mai adăugăm şi săptămâni de muncă, nunţi şi alte şi alte activităţi, nu cred că este nici o surpriză că un weekend în Parâng a venit ca o binecuvântare. Ba mai mult, în condiţiile în care îmi mai şi place la nebunie telescaunul, practic nici nu puteam să cer mai mult.

Nu m-am plimbat cine ştie cât pentru că adevărul este că eu nu am fost niciodată cea mai sportivă persoană, nici cea mai rezistentă la efort fizic, iar de când mai şi muncesc la birou… e clar, nu? Dar am dat totuşi o tură chinuită prin jur şi m-am bucurat de minunăţiile naturii. Aţi stat vreodată pe o culme de munte să observaţi pur şi simplu cum se adună şi pleacă norii? E cel mai relaxant lucru din lume. Şi dacă stai perfect nemişcat, tragi adânc aer în piept, închizi ochii şi simţi doar vântul, parcă nu ar mai exista nimic pe lume. Sau cel puţin aşa m-am simţit eu la un moment dat.

Aş fi vrut să pot opri timpul în loc, pe culmea aceea, cu toată liniştea din jur şi să rămân pentru totdeauna pe o terasă, admirând norii, pictând norii, simţind norii, dar niciodată trecerea timpului.

Sună ciudat, nu?

Se simte şi mai ciudat şi nu cred că aş putea descrie sentimentul mai bine.

A fost fain că am putut să petrec weekendul acesta cu persoane dragi mie. M-am bucurat maxim că a venit Adriana cu noi, că am fost cu mami, chiar şi de Andrei. Cred că cel mai tare m-am bucurat când am dansat amândoi, de nebuni, în bar. A fost un moment din acela perfect şi irepetabil, genul care îţi aminteşte că oricât de aiurea ar fi viaţa uneori, ea merită trăită din plin.

Coborârea cu telescaunul este întotdeauna mai palpitantă decât urcarea. Priveliştea este mai extraordinară, dar şi emoţiile sunt mai mari. Pentru că totul se întinde la picioarele tale şi gândul că eşti mai sus decât ar trebui să fii îţi dă târcoale în continuu. Şi oricât ai fi de neînfricat, tot există cel puţin un moment în care inima ţi se strânge de frică. Dar chiar şi aşa, am ajuns la concluzia că eu sunt puţin nebună şi iubesc înălţimile. De fapt, e o combinaţie ciudată de teamă şi încântare, ce mă îndeamnă tot timpul să urc undeva mai sus, să îmi înfrunt temerile.

Şi ca să termin această poveste extrem de haotică, din care sper totuşi că aţi înţeles ceva :) )), mai vreau doar să menţionez că sâmbătă noaptea, pe lângă o superbă panoramă a văii Jiului, toată numai luminiţe şi beculeţe, ca un uriaş colier de lumină, am avut ocazia, pentru prima dată în viaţa mea, să văd artificiile de sus şi, credeţi-mă pe cuvânt, sunt şi mai spectaculoase. E o senzaţie unică să explodeze sute de luminiţe la picioarele tale şi sper să aveţi şi voi parte de ea cândva.

Acum vă las pentru că e târziu şi am poze de descărcat, dar, sfatul meu pentru voi, urcaţi neapărat în Parâng!

Tags: , , , , , , , , , ,

Andra on September 17th, 2014

Am ajuns la concluzia că sunt o încuiată. Movie wise, nu in general. Nu ştiu de unde până unde creierul meu a concluzionat că singurele filme ce merită văzute sunt făcute de americani şi că sunt, în general, cât mai departe de genul romantic. Bine, şi Tres metros sobre el cielo e făcut de americani, însă este spaniol (adică toţi vorbesc în spaniolă, deci putem spune că e spaniol? eu la concluzia asta am ajuns.)

În fine, după ce Adriana s-a minunat că nu am văzut filmul acesta şi mi-a arătat trailerul, subliniind că este absolut necesar să îl văd, am decis să mă uit şi eu, mai ales că mi-a cam făcut cu ochiul personajul principal :D (de fapt abdomenul lui :) ))).

Dar să ne concentrăm:

Povestea nu e cine ştie ce: ea, fată cuminte, de familie bună, semi-bogată, el, băiatul rău, torturat de demonii trecutului, care nu lasă pe nimeni să se apropie, dependent de viteză, riscuri şi adrenalină. Într-o zi, inevitabilul se produce şi se văd, scânteia se aprinde, iar de aici până la ditamai vâlvătaia e doar un pas. Însă nu există poveste de dragoste fără obstacole, iar între mama ei îngrozitoare şi temperamentul lui mai rău, iubirea lor nu e lucru uşor. 

Filmul mi-a plăcut la nebunie. Mi-a plăcut iubirea lor. Mi-a plăcut prima noapte de iubire. Mi-a plăcut maxim de el, tall dark and handsome. Ea are nasul cam mare, da e cute aşa, micuţă şi albă ca brânza :) ). Unele faze au fost extrem de previzibile, însă finalul nu tocmai pe placul meu. De fapt nu de tot. Şi având în vedere că nu e chiar finalul (mâine mă uit la Tengo ganas de ti, a.k.a. continuarea :D ), nu mă pot plânge. Până la urmă, nici primul volum din 50 Shades nu s-a terminat cum aş fi vrut eu.

Deci, fetelor, pentru că acum vorbesc exclusiv cu voi, puneţi mâna şi uitaţi-vă. Se găseşte pe Youtube, aşa că nu aveţi scuze. Iar pentru ce o fi după scena cu prima lor noapte de iubire, să le spuneţi prietenilor voştri să îmi mulţumească :) )).

Tags: , , , ,

Andra on September 16th, 2014

Am învăţat acum ceva timp, din cărţi sau din filme, nu mai ştiu, că există 5 stadii ale durerii:

1.  Negarea - când ne confruntăm cu o situaţie dureroasă, prima noastră reacţie este întotdeauna Nu e adevărat! Nu poate fi adevărat! Refuzăm să acceptăm realitatea pentru că nu vrem să simţim durerea. Aşa ceva nu mi se poate întâmpla mie. Aşa ceva nu se poate întâmpla… ne îmbracă precum un scut.

Dar scutul nu rezistă pentru că realitatea este acolo, deci trecem la al doilea stadiu:

2. Furia - când într-un final recunoaştem adevărul, căutăm un vinovat. Furia noastră se poate îndrepta asupra iubitului care ne-a părăsit, persoanei care a plecat pentru totdeauna dintre noi sau asupra lui Dumnezeu, atunci când nu reuşim să identificăm un responsabil mai apropiat.

Şi atunci intervine

3. Negocierea - momentul acela când începi să te gândeşti Ce-ar fi fost dacă? Momentul în care începi să te consideri pe tine vinovat şi să inventariezi ce ai fi putut face diferit pentru a schimba nefericitul deznodământ.

Urmează în mod clar

4. Depresia - acum ne lăsăm cuprinşi de tristeţe. Durerea ne ajunge şi nu mai încercăm să ne ascundem de adevăr. Resimţim frustrarea, tristeţea covârşitoare, dăm drumul lacrimilor şi ne afundăm în durerea noastră. Simţim milă şi regret, dar încet încet ne obişnuim cu durerea. Ea devine parte din noi şi atunci vine, ca o binecuvântare

5. Acceptarea - acum adevărul, deşi dureros, este îndulcit de speranţă.

Sunt momente în viaţă, mai ales acelea în care pierdem persoane dragi, în care durerea pare insuportabilă, în care lumea noastră pare că s-a năruit şi că niciodată nimic nu o să mai fie bine. Întotdeauna este dificil să ne confruntăm cu pierderile, dar mai ales atunci când ele survin brusc şi iau persoane tinere, pe care le-ai văzut prezente în viaţa ta pe termen lung.

Însă viaţa merge mai departe. Oricât de mult te-ar durea. Oricât de rău ţi-ar părea. Oricât de vinovat te-ai simţi, la o adică.

Am citit la un moment dat că pe noi ne sperie moartea pentru că nu ştim ce vine după. Pentru că e cel mai definitiv lucru din viaţa noastră. Dacă am avea un pic mai multă credinţă (în oricare religie), am privi moartea ca pe o simplă trecere. Însă asta e foarte simplu de spus, dar extrem de greu de făcut.

Poate pare ciudat că am scris articolul acesta, dar de curând a plecat dintr noi o fată pe care am ştiut-o toată viaţa mea. Nu am fost niciodată cele mai apropiate prietene, dar a fost mereu acolo, la Sălaş, parte din copilăria mea. Nu o mai văzusem de ceva timp, dar cumva asta nu conta, pentru că ştiam că e bine. Acum aş putea să stau şi să regret că nu am încercat niciodată să fiu o prietenă mai bună, dar prefer să îmi amintesc cu drag de momentele petrecute împreună.

Şi chiar dacă ea nu o să ştie niciodată acest lucru, pentru că nu i l-am spus niciodată, o să-mi lipsească. Roxi, ai grijă de noi de acolo de sus.

Tags: , ,

Andra on September 11th, 2014

- Gary Chapman -

Colegele mele m-au tot bătut la cap să citesc această carte şi trebuie să recunosc, la început am fost destul de sceptică, mai ales când a început povestea cu iubirea raţională, dar pe măsură ce citeam, am ajuns la concluzia că poate nu e chiar aşa o idee absurdă.

Adică pentru mine, iubire o să însemne întotdeauna mai mult decât o simplă alegere. Chapman spune că iubirea este o alegere, însă eu nu aş putea să văd niciodată iubirea aşa. Totuşi, ideea de limbaje ale iubirii, fiecare persoană având propriul său limbaj, nu mi se pare absurdă. Mai ales în condiţiile în care, pe măsură ce citeam şi analizam diferite persoane importante pentru mine, mi-am dat seama că, într-adevăr, fiecare simte iubirea în alt fel.

Eu, de exemplu, mă simt cel mai iubită când persoanele care-mi sunt dragi îmi acordă atenţie şi petrec timpul cu mine. Mami îşi arată iubirea faţă de noi printr-o multitudine de lucruri mărunte pe care le face pentru noi. Bunica mea se bucură cel mai mult de micile cadouri ce i le facem şi ne face, la rândul ei, cadouri nouă.

Când am început să citesc Cele cinci limbaje ale iubirii, am spus că eu sunt mută în iubire pentru că nu am un iubit propriu-zis :) )). Asta era o glumă cu un sâmbure de adevăr, dar pe măsură ce am citit cartea, mi-am dat seama că principiile lui Chapman se pot aplica la toate relaţiile, nu doar când vine vorba de un partener. Şi, tot pe măsură ce citeam, mi-am dat seama că această carte chiar ar putea ajuta multe cupluri cu probleme.

Din păcate însă, cel puţin în România, mi se pare că oamenii nici măcar nu sunt conştienţi că există consiliere pentru cupluri. Cu atât mai puţin să ia în considerare orice variantă alternativă. Dar asta este altă poveste.

Ideea de bază este următoarea: citiţi Cele cinci limbaje ale iubirii pentru că vă va îmbunătăţii cu siguranţă viaţa.

Tags: , , , , , , ,