Din seria: Cât pot fi de narcisistă?

Eu știu că sunt narcisistă, nu la modul extrem, dar totuși. Adică… să fim serioși… orice om care are 40 giga de poze trebuie să fie narcisist, nu? Nu sunt doar cu mine, bineînțeles, dar cea mai mare parte mă au drept protagonistă.

Cred că problema mea a venit de la oglinda din hol. Noi, acasă, în hol, avem o oglindă mare și ori de câte ori mă duc la baie sau la frigider sau la Andrei în cameră, trec pe lângă ea, încă de când eram mică. Și de fiecare dată, fără excepție, arunc o privire, măcar una.

Drept urmare, când a apărut cardul de la BRD, cel personalizat, știam clar că trebuie să am unul. Să nu credeți că oferă cine știe ce avantaje, e un card ca oricare altul, doar că de câte ori plătești poți vedea acolo fața ta… sau orice altceva alegi. Eu m-am pus pe mine evident că altfel nu avea farmec :D .

Și când îmi admiram cardul mi-am dat seama că nu e așa rău să fi narcisist, în anumite limite, societatea chiar încurajează chestia asta. Adică în ziua de azi poți pune moaca ta pe o grămadă de chestii, deci… I am pretty normal :D .

Prietenia – live sau online?

E ciudat cât de departe suntem de oameni deși avem atât de multe posibilități pentru a comunica. Internetul și telefoanele mobile ar trebui să ne țină în legătură 24/24, dar acest lucru nu se întâmplă deloc. De multe ori preferăm să trimitem mesaje, ca să nu fim ținuți prea mult de povești, iar când vine vorba de mess, stăm mai mult pe invisible ca să nu fim deranjați (cel puțin eu așa fac).

Totuși nici o întâlnire on-line nu se poate compara cu o ieșire live. Fie că dai nas în nas cu prieteni vechi, fie că plănuiești o ieșire cu mare grijă, căldura umană nu poate fi simulată de nici un calculator.

Joi am mers la Miha să petrec quality time cu ea. Pe drum m-am întâlnit cu un amic cu care nu mai vorbisem de o grămadă de vreme. Și am povestit noi, am râs și mi-am dat seama atunci cât de izolată sunt uneori și cât de anti-socială.

Bineînțeles că scuze se pot găsi ușor: suntem ocupați cu munca/școala/altele, nu avem bani, nu avem chef, e prea frig, e prea cald. Dar dacă reușim să ne facem timp în viețile noastre extra-ocupate și ne adunăm curajul să înfruntăm frigul/căldura, întâlnirea cu un prieten, fie că sunt 15 minute la un ceai, o ieșire la film sau un party pe undeva, ne pot însenina nu doar ziua, ci săptămâna uneori.

Deci… nu vă mai ascundeți în spatele ecranelor, ieșiți și socializați live. Pentru că facebook, tweeter, hi5 sau mai știu eu care rețea de socializare sunt ok dacă prietenii vă sunt plecați prin țările calde, cum sunt unii dintre ai mei :P , dar când vine vorba de acei prieteni din apropiere, acestea nu o să vă țină de mână niciodată, nu o să împartă popcorn cu voi și nici nu o să puteți pierde vremea împreună doar pentru că aveați chef să vă plimbați.

Petreceri în fum

Eu nu sunt fumătoare din motive foarte clare:

  • nu e sănătos
  • nu e economic

Aș putea să le mai dezvolt, dar nu are nici un rost acum. Problema pe care vreau să o dezbat este fumatul în societate. Sunt din ce în ce mai mulți fumători, chiar eu cunosc mulți fumători și nu îi judec, adică fiecare cu treaba lui.

Ceea ce mă deranjează pe mine e că la toate chefurile la care mă duc sunt mai mulți fumători decât nefumători. Și evident că toată lumea fumează liniștită în sală. Drept urmare eu stau și mă afum, îmi lăcrimează ochii și, din când în când, ies să mă aerisesc. Ca și cum asta nu ar fi destul de rău, când ajung acasă miros ca o afumătoare, de parcă eu aș fi fumat ca turcii. Până și mâinile îmi miros.

După cum ziceam, că nu le pasă că se distrug (fumătorilor) e problema lor, dar de ce, de ce ne mai trag după ei și pe noi?

Ce bine ar fi dacă NU AR MAI FUMA OAMENII. Pentru că, din punctul meu de vedere, TUTUNUL E CEA MAI PROASTĂ DESCOPERIRE EVER.

TRON: Legacy

Am văzut de o grămadă de ori trailer-ul pentru TRON: Legacy și eram foarte hotărâtă să văd filmul, iar azi, într-un final, am și ajuns.

Așteptările nu mi-au fost dezamăgite. Acțiunea filmului se petrece într-un univers aflat în interiorul computerelor, univers numit Rețeaua. Creatorul lui este Kevin Flynn, care dispare într-o manieră misterioasă. În acest univers, pe urmele tatălui său, pătrunde întâmplător Sam Flynn. Acesta pornește într-o adevărată aventură pentru a-și salva tatăl, dar și realitatea de Clu.

Filmul mi-a plăcut foarte mult. Are acțiune, suspans, m-a ținut cu sufletul la gură la anumite faze. E ok și pentru copii, pentru adulți, pentru toată lumea. Divertismentul este garantat dacă vă hotărâți să vedeți TRON.

Priorități

E ciudat cum unele lucruri care ni se par cruciale ajung să fie neesențiale într-o fracțiune de secundă.

Când sunt la Timișoara am o grămadă de activități, dar petrec enorm de mult timp pe net, cel mai mult jucându-mă pe Facebook :D . Am grijă de magazinul de haine, de fermă și de orășelul meu de la frontieră zilnic și mi se pare cel mai natural lucru din lume. E primul meu gând dimineața și ultimul lucru pe care îl fac înainte să mă pun la culcare. Nu sunt nebună, nu vă temeți, pur și simplu așa pierd eu vremea când e de pierdut :D .

Când sunt la Sălaș, lucrurile se schimbă cu 180 de grade (cum pun aici grade? /:) ). Nu am absolut nici o treabă de net, nu numai pentru că nu am, ci pentru că nu simt nevoia. Acolo am o grămadă de treabă pe lângă casă, mă joc cu pisicii, cu cățeii, mă plimb, mă întâlnesc cu lumea, pierd vremea într-un cu totul alt mod :D , dar foarte plăcut.

Deși la mine contextul este parametrul care schimbă lucrurile, viața nu e foarte diferită. Pe măsură ce creștem ne stabilim tot felul de priorități, pe care le respectăm mai mult sau mai puțin. Ni se pare că este important să avem o slujbă bună, să călătorim, să ne luăm mașină, în general lucrurile care au legătură cu banii. Dacă ne îmbolnăvim de la prea multă muncă, lucru din ce în ce mai frecvent, apare ca și prioritate sănătatea. Iar când îmbătrânim… mai bine să nu ne gândim la partea asta :D .

Ideea e că și cei mai libertini oameni, cei mai carpe diem. își stabilesc priorități. Ne izbim de ele indiferent ce facem, dar așa de ușor cum le urcăm pe piedestal, le dărâmăm fără urmă de regret. Oare de ce facem asta?

Ignore

Astăzi mergeam la o prietenă și m-am pus să mă minunez la o casă pe lângă care sunt sigură că am mai trecut de zeci de ori, dar pe care nu am văzut-o niciodată (deși e ditamai căsoaia, pe 2 nivele și vă dați seama că nu aveau cum să o fie construit de la Crăciun până acum, pentru că atât a trecut de când nu am mai fost pe la prietena mea).

După ce mi-a trecut șocul m-am pus să mă gândesc cât de multe lucruri ignorăm noi, zilnic. Când ne punem căștile în urechi și ieșim din casă, suntem atât de rupți de lume încât nici măcar nu avem habar cine trece pe lângă noi sau când am ajuns la destinație.

Și tot felul de lucruri ne distrag atenția de la ce se întâmplă în jurul nostru. Țin minte că odată veneam de la facultă citind o revistă și nici măcar nu mi-am dat seama când am trecut strada, atât eram de prinsă în ale mele.

Deși suntem așa pierduți de lume, partea cea mai interesantă e când ne trezim dintr-o dată în fața unui lucru cu totul noi, deși am mai trecut pe strada respectivă sau pe lângă locul respectiv de n-șpe mii de ori. Bine că mai avem parte și de câte o surpriză și mai coborâm de pe nori :) )

În necunoştinţă de cauză

Poate așa sunt eu. Poate uneori mă apucă un avânt tineresc și, fără să gândesc, fără să aflu toate detaliile sau să mă gândesc la consecințe, mă ofer voluntară ca un biet miel de sacrificiu pentru tot felul de proiecte.

:) ) V-am băgat complet în ceață sau în sperieți? Să vă lămuresc :D .

Eu am un prof italian care lucrează și la Bruxelles și care a mai organizat Ziua Europei. Și cum vroia să facă chestia asta și anul acesta mi s-a părut super interesant și m-am găsit eu să-mi dau cu părerea. Puteam oare să tac? Doar sunt Andra, deci nu!

Nimic anormal până aici. Când am acceptat să fac o prezentare despre Uniunea Europeană într-o anumită școală, care mi-e foarte familiară, am zis că totul va fi floare la ureche. Când am ajuns să aflu detaliile problemei… să zicem că am regretat. Apoi mi-a venit să mă dau cu capul de un perete pentru că am așa o gură mare. După care m-am resemnat.

Deci… Ziua Europei :) )

Plimbare prin Timișoara

Îmi era dor de Timișoara, iar cum azi vremea a fost bună și timpul mi-a permis, am decis să fac o plimbare până în centru, să văd ce mai e nou prin oraș.

Dacă iarna a trecut, cel puțin momentan, traficul a redevenit fluid și pașnic. Oameni de toate felurile mergeau cu treburile lor, numai eu păream puțin cam ruptă de realitate, cu căștile în urechi și plimbându-mă fără un scop anume.

Centrul încă nu a fost despuiat de căsuțele de sărbători, dar e în plin proces de golire. M-a încercat așa un sentiment de nostalgie, din nou, dar am preferat (de data aceasta), să-l ignor. Nu e prea sănătos să te tot gândești la ce a fost.

Magazinele din centru erau destul de pline. În plin sezon de reduceri, nu m-am mirat deloc. M-am bucurat de culorile familiare și de zgomotul de fond.

Până și porumbeii m-am bucurat să-i revăd. Erau ceva copii ce le dădeau mâncare, iar un nene de la ceva televiziune filma scena. Dacă o să vedeți la ceva știri/emisiune scene din centru, cu o fată blondă, cu un pardesiu portocaliu, undeva pe fundal, să știți că eram eu :D .

A fost bine să mă plimb prin Timișoara. Chiar îmi lipsea orașul…

Crazy-land

Asta a fost azi în parcare la Normandia, în Hațeg, la ora 5. Erau 5 autobuze care au venit dintre Petroșani cu vreo… 20 de locuri (maxim) libere. Iar cei ce așteptau aceste autobuze erau… peste 50 de persoane, mai ales studenți, majoritatea având rezervare.

Autobuzele s-au înșirat cuminți, iar la fiecare ușă erau… 10 persoane. Unii oameni migrau de la un autocar la altul.

Bineînțeles că nu au fost locuri pentru toți. Unii au stat în picioare pe coridor, alții unde i-a ajutat Dumnezeu, mulțumind că măcar ajungeau la Timișoara într-un final apoteotic.

Dacă oamenii au fost câtă frunză câtă iarbă, vă puteți închipuii care a fost situația la bagaje, nu? Cred că e suficient dacă vă spun că noi am ţinut bagajele în autocar, pe culoar, iar unii oameni au mers cu un autocar şi au avut bagajele în altul :D .

Când am ajuns la Timişoara, complet amorţită, şi m-am îndepărtat de marea de oameni, tot ce îmi doream era mașina mea. Iar când am ajuns la ea, am și pupat-o de fericire. Normandia e ok, în mod normal, dar e ca la nebuni când se termină vacanțele studențești.

Goodbye, Christmas…

Azi am desfăcut bradul. A fost așa ciudat să adun globurile, să văd cum se scutură acele. Parcă ieri începuse vacanța și cântam colinde și colindam prin magazine după cadouri. Acum bradul e gone with the wind și trebuie să mai aștept un an pentru următorul Crăciun.

Încerc să-mi dau seama dacă asta mă bucură sau mă sperie. Da, a început un an nou, dar anul care a trecut s-a dus atât de repede… și eu așteptam Crăciunul cu sufletul la gură, iar el s-a dus. Și până mai aveam pomu și tot felul de mici cadouri sub el, parcă era ok. Dar după ce l-am despodobit, după ce am dat jos până și decorațiile de pe casă, m-a cuprins așa o melancolie.

Nu mi-e dor de Crăciunul acesta ne-apărat, mi-e dor de copilăria mea. Atunci timpul părea să… treacă mai greu. Sau poate eram eu mai copil și de-asta…