Pe vremea când era iarnă

Când eşti copil eşti destul de susceptibil la poveşti, mai ales când poveştile sunt spuse în seri geroase de propria ta mămică. Şi povestea aceasta în special a avut darul de a-mi bântui puţin copilăria. Au fost ani la rând în care visam, cu regularitate, că eram în povestea mamei mele.

După cum v-am mai spus şi cu alte ocazii, pe vremea când nu exista încălzire globală, iernile era destul de grele la Sălaş. Zăpada, gerul şi îngheţul erau la ordinea zilei, iar nopţile erau de 100 de ori mai rele. Şi cum Sălaşul e totuşi un sat de munte, animalele sălbatice nu îl ocoleau în condiţiile în care nu mai aveau parte de mâncare prin pădure. Aşa se face că, într-o asemenea noapte cu lună plină, când mami şi Dana erau copii mici, câinii au început să urle din ce în ce mai tare, iar ele au fugit la geam să vadă ce se întâmpla. Parcă le văd, cu feţele mici lipite de geamul îngheţat. Îmi pot închipui uimirea când au văzut o haită de lupi trecând pe sub geamul lor.

Probabil nu pare cine ştie ce acum şi nici nu ar fi fost cine ştie ce dacă nu s-ar fi repetat evenimentul în acea iarnă. Nici una nu îşi mai aminteşte dacă a mai şi văzut lupii în altă noapte, însă mami ţine minte că într-o noapte câinele ciobănesc al unui vecin a dispărut. Nimeni nu a ştiu ce s-a întâmplat cu el şi au presupus că fugise. Însă în primăvară, când i-au găsit oasele pe câmp, nu foarte departe de sat, a apărut şi ipoteza că urmărise lupii şi aceştia îl mâncaseră.

Când eram noi mici, iernile deja nu mai erau aşa de grele, iar singurele sălbăticiuni care mai vizitau ocolul nostru erau vulpile şi dihorii, dar asta se întâmpla foarte rar. Acum nici măcar iarna nu mai vine, ce să mai zic de vietăţi ale pădurii.

Însă în ceea ce priveşte coşmarurile, vorbeam foarte serios. Mult timpu după ce mami mi-a povestit despre lupi visam că mă fugăresc prin Sălaş sau că dau târcoale staului oilor pe al cărui acoperiş eram cocoţată :) ).

Voi ce poveşti cu iarna ştiţi?

Când mi-a fost mie cel mai frică

Nu ştiu de ce mi-am amintit povestea asta acum. Probabil atmosfera fantomatică din Timişoara m-a făcut să mă gândesc la toate filmele de groază pe care le-am văzut şi apoi la clipele mai puţin amuzante trăite.

Povestea asta este foarte subiectivă. Există o posibilitate foarte mare ca cel puţin jumătate să fie fantezia mea de adolescentă pur şi simplu. Efectele a prea multe cărţi de John Saul citite şi a prea multe poveşti de groază spuse la focul de tabără :) )). Dar pentru mine e extrem de reală.

Deci…

Eram evident la Sălaş. Era o seară destul de întunecată, dar mie nu mi-a fost niciodată frică seara la Sălaş. Umblam pe-afară fără absolut nici o grijă. Şi de la mine, pentru a ajunge în centrul satului, se pot urma 3 drumuri. 2 sunt mai luminate, unul mai puţin luminat, fix pe lângă râu. Eu de obicei pe aici mergeam, pentru că era cel mai scurt drum şi nu îmi era deloc frică.

Şi în seara aia am mers tot pe acolo. Parcă noaptea era mai noapte, dar am zis că imediat ajung la primul bec şi e ok. La un moment dat însă, mi s-a părut că văd o lumină pe un pod ce tăia râul. Era ca şi cum cineva ar fi butonat un telefon, deşi pe vremea aia nu prea cred că erau telefoane. Şi am dat să mă apropii, să văd cine e, dar, dintr-o dată, am simţit o teamă cum nu am mai simţit niciodată. Pur şi simplu nu am mai putut face nici un pas în direcţia luminii, ci am luat-o la fugă înapoi spre casă. Şi am început să mă rog.

Cred că am spus toate rugăciunile care le ştiam până am ajuns la becul nostru din colţ. Şi un drum de… 3 minute??? mi s-a părut de 1000 de kilometri. Parcă nu aveam să îmi mai văd casa niciodată.

Nu mai ştiu ce mi-a spus mama Şerica, cum a reuşit să mă liniştească, dar foarte mult timp nu am mai mers pe acolo deloc. Nici ziua, nici noaptea.

Voi aţi trecut vreodată prin aşa ceva?

Prima mea vizită la Peştera Scărişoara

După vizitarea peşterii Bolii în weekend, dar mai ales după ce am citit articolul lui Alice, nu am putut să nu îmi amintesc de prima mea vizită la peştera Scărişoara.

Excursia aceea a fost organizată tot de mami şi se petrecea cu mult timp în urmă, pe vremea când eu eram în clasa a 9-a. De atunci am terminat liceul, facultatea, masterul, am stat un an degeaba şi deja de un an lucrez, deci vă daţi seama cât de mult a trecut între prima şi a doua mea vizită.

Pe vremea aceea nu exista nici un drum asfaltat până în Gârda (satul cel mai apropiat de peşteră). Oamenii circulau peste dealuri, pe un drum de căruţă. Noi am pornit inconştienţi, fără apă la noi, fără mâncare, convinşi cumva că nu e foarte mult până la peşteră… cam jumătate de oră acolo.

Şi am mers şi am mers şi am întâlnit primul om:

Cât mai e până la peşteră? am întrebat nerăbdători.

Cam 2 kilometri! ni s-a spus cu siguranţă în glas.

Ce sunt ăia 2 kilometri când mergi deja de jumătate de oră? Măcar ai un reper, nu?

Şi am mers şi am mers şi am întâlnit al doilea om:

Cât mai e până la peşteră?

Cam 3 kilometri! ni s-a răspuns cu aceeaşi siguranţă în glas.

Deja ceva nu mai bătea nici cum bine. Începusem să mă întreb dacă nu cumva am greşit drumul. Îmi era din ce în ce mai sete şi efectiv culegeam boabele de rouă de pe ceva spini de pe marginea drumului. Nu ţin minte cât, dar sunt sigură că m-am plâns foarte mult. Dar până la urmă ce puteam face? Obiectivul era setat, deci înainte ca ruşii.

Şi am mai mers o tură bună şi am dat peste al 3-lea om. Deja ne era şi groază să întrebăm, dar am făcut-o şi pe asta:

Cât mai e până la peşteră? am întrebat cam cu jumătate de gură.

Nu mai e mult! Mai vreo 4 kilometri.

În momentul acela am crezut că pică cerul pe mine. Sunt destul de sigură că am luat în considerare să rămân acolo şi să aştept grupul să se întoarcă. Evident că mami nu m-a lăsat.

Din fericire, omul s-a înşelat. În scurt timp am dat peste o fântână, cu cea mai rea şi mai sălcie apă, dar şi cea mai satisfăcătoare pe care am băut-o vreodată, iar apoi, de peşteră.

În ciuda tuturor inconvenientelor şi a detaliilor sinistre, partea stranie este că eu, cumva, cel mai bine îmi amintesc pădurea. Culorile toamnei în Apuseni sunt… un vis. Şi cu toate că drumul a fost înfiorător de greu, faptul că de data aceasta am mers cu autocarul mi-a lăsat o senzaţie de pagubă. Ca şi când mi s-ar fi luat ceva de mare preţ. Aş fi preferat de 1000 de ori să mai sufăr de sete, să mă doară picioarele, să nu ştiu exact cât mai am până la destinaţie, dar să mă bucur de toată splendoarea Apusenilor toamna.

Care este cea mai dragă amintire din copilăria voastră?

Piatra mâţei

Copilăria nu înseamnă doar năzbâtiile pe care le faci, prietenii pe care îi cunoşti sau jocurile inventate la colţ de stradă, ci şi poveştile pe care le asculţi. Copilăria mea la Sălaş a fost presărată cu poveşti şi legende, spuse de mami sau de mama Şerica. Aceasta este una dintre preferatele mele şi, cu toate că habar nu am de ce îmi place atât de mult, ar fi practic imposibil să nu o împărtășesc cu voi.

Undeva pe câmp, între Sălaș și Paroș (satul vecin) este un bolovan uriaș numit Piatra Mâței. Legenda spune că Diavolul era invidios pe oamenii de aici din zonă pentru că erau oameni buni și bogați care aveau de toate și, ca să se răzbune, a hotărât să inunde valea.

Într-o noapte, a urcat în munte și a luat cel mai mare bolovan pe care l-a găsit. Cu el a plecat spre Strei, cu gândul să arunce bolovanul în Strei și să-i blocheze albia. A mers el ce a mers, dar bolovanul era foarte greu și el nu putea merge atât de ușor precum credea inițial. Între timp, zorii au început să se apropie și cocoșul să cânte. Diavolul nu putea sta la lumină și, la al treilea cântat al cocoșului, s-a transformat în pisică. Atunci a scăpat Piatra și ea a rămas în locul în care se găsește și astăzi, pentru totdeauna.

Povestea asta ne-o spunea mama Șerica ori de câte ori mergeam după zmeură la Peștera și, într-un an, chiar am mers să văd și eu Piatra Mâței. Sinceră să fiu, nu am fost foarte impresionată de ea. De fapt, îmi amintesc că mă întrebam Cum ar putea piatra asta, atât de mică, să oprească Streiul și să inunde valea? Nu mi-a răspuns nimeni niciodată la întrebare, însă excursia a fost una care a meritat pentru că am făcut-o împreună cu prietenii mei.

Căzătura din cireş

sau De ce e Andra Andra :) ))

Pentru mine, Sălașul a fost întotdeauna magic. Aici am trecut prin atâtea, mi-am făcut prieteni pentru toată viața, am iubit, am plâns, am râs. Aici, la poalele Retezatului, vegheată de munții mei frumoși,  copilăria mea a fost atât de fericită încât, chiar și acum, la 26 de ani, nu reușesc să mă rup de ea.

Nu am fost niciodată un copil problemă. Am încercat să ascult și să nu fac nimic care să îi supere pe ai mei, mai ales pe mama Șerica. Multă lume întreabă de ce noi îi spunem mama Șerica (și Alina nu). Ideea e că, atunci când eram mici, noi am avut-o doar pe ea de bunică și când ne lua în brațe și ne pupa și avea grijă de noi, tot timpul ne zicea hai la mama! și ea a rămas mama pentru totdeauna. Chiar și tata îi zice mama Șerica. Și verișorii mei de la Băiești care nu mai au nici o bunică.

Să nu credeți că am eu amintiri atât de fragede. Explicația asta mi-a dat-o mami când am întrebat-o de ce Alina nu-i spune mama Șerica bunicii noastre. Atunci, nu o să uit niciodată, mami s-a uitat la mine și mi-a zis: Când Alina era mică și stătea la Nucșoara, tanti Mărioara cealaltă bunică a Alinei – o striga „Hai la buna!” și când venea mama Șerica la ea, îi zicea „Du-te la buna!” și Alina a rămas cu buna și voi cu mama. Am înţeles explicația, pentru că deja eram destul de mare ca să înțeleg, dar chiar și acum, când Alina o strigă câteodată pe mama Șerica, mi se pare ciudat să aud Bunaaaaaa!!!!  prin curte.

Când eram noi mici, mama Șerica lucra la Fabrica de conserve din Hațeg. Pentru noi era un adevărat deliciu pentru că în fiecare zi ne aducea câte ceva bun de acolo. Ceea ce-mi amintesc cel mai bine e nectarul de caise. Nu știu de ce mi-a rămas întipărit în memorie gustul acela, pentru că ea ne aducea și alte bunătăţi, dar oricât am încercat să-l regăsesc în alte sucuri, a fost imposibil. Când am crescut am raționalizat-o și mi-am spus că probabil mi se părea mie, pentru că atunci nu erau așa multe sortimente de sucuri disponibile, dar în sufletul meu a rămas cumva întipărită ideea asta că niciodată nu o să beau un suc mai bun.

Dar să revenim. Cum mama Șerica lucra la fabrică, o bună parte din zi eu și Andrei stăteam singuri acasă. Bunu era și nu prea, deci pot spune că eram mai degrabă singuri. Și în curte, lângă un gard și casa lui tanti Tenzi, aveam un cireș în care ne era foarte foarte ușor să ne urcăm. Făcea cele mai bune cireșe pe care le-am mâncat eu vreodată sau le voi mânca vreodată. Când erau coapte cireșele eram toată ziua în pom și tot timpul mama Șerica era cu gura pe noi să avem grijă să nu cădem, dar, culmea, nu a încercat niciodată să ne oprească să ne urcăm în el.

Îmi amintesc foarte bine ziua în care am căzut.

Era cald, foarte cald și cireșele roșii roșii. De nicăieri a venit o ploaie scurtă de vară, suficientă cât să ude cireșul. Eu nu mai puteam de poftă. Cireșe au fost întotdeauna fructele mele preferate. După ce am așteptat un pic să se usuce cât de cât, i-am zis lui Andrei că eu nu mai pot, mă urc în cireș. Îmi plăcea să ajung până în vârf pentru că acolo erau fructele cele mai dulci. Bunu era cu treaba lui prin curte, mama Șerica încă nu venise. Andrei a încercat să mă convingă să nu ne urcă pentru că pomul era ud, dar eu nici nu am vrut să aud. Aveam super mare încredere în capacitățile mele de cățărare și în ale lui la fel. Până la urmă l-am convins și, încet, cu grijă, am început să urcă, eu prima și Andrei după mine. Țin minte că îi tot spuneam să aibă grijă pentru că nu vroiam să cadă.

La un moment dat, am ajuns în vârf și trebuia să-i fac loc și lui Andrei pe aceeași creangă. Habar nu am de ce am vrut să-l grămădesc lângă mine. Nici până în ziua de azi nu-mi dau seama cum mi s-a dus piciorul și de ce nu am putut să mă prind de nimic. Pur și simplu, într-o fracțiune de secundă, eram în aer. Nu știu dacă Andrei a țipat sau nu, nu știu dacă eu am țipat sau nu. Nu m-am lovit de nici o creangă în căderea mea, îmi amintesc doar cum am aterizat, în cap, la baza cireșului, pe ceva pământ și pietriș. Cireșul era înalt, puțin mai înalt decât casa mamei Șerica, iar eu, în mai puțin  de 5 secunde, eram din vârf, la baza lui.

Acum, în timp ce îmi reamintesc acel moment, parcă mă apucă amețeala și îmi vine să plâng pentru că atunci, exact asta am făcut. Căzusem de la mai bine de 15 metri, în cap, dar în loc să mă bucur că trăiam, că nu mi-am rupt nimic, nici măcar capul nu mi l-am spart, am început să plâng ca o disperată și am fugit și m-am închis în WC-ul din curte – pe vremea aia nu aveam baie în casă, dar nici nu ne păsa :P . Nu am înțeles niciodată de ce am făcut asta, până nu mi-a povestit mami că și ea a făcut același lucru cu Dana, în copilăria lor. Dar asta e altă poveste.

Nu mai știu când a venit Andrei la mine sau bunu, însă îmi amintesc vag că, la puțin timp după căzătura mea magistrală a venit mama Șerica. Andrei a fost cel care i-a dat vestea pentru că eu plângeam prea tare. Habar nu am dacă plângeam de durere, de sperietură sau de frică să nu mă certe. Întotdeauna am avut problema asta când am făcut câte o prostie. țin însă minte foarte bine că mama Șerica m-a luat în brațe și mi-a zis Mamă, mulțam lu’ Dumnezeu că n-ai pățit nimic, mamă! După care a blagoslovit cireșul și a amenințat că-l taie ca să nu se mai întâmple așa ceva niciodată.

De  tăiat nu l-a tăiat și de întâmplat era să se mai întâmple, numai că de data aceasta victima a fost Andrei. Pe el tata l-a urca pe acopeșul casei lui Tanti Tenzi, tot ca să mănânce cireșe. Tata stătea pe o scară și aduna. Andrei s-a tot fâțâit și tata îi tot zicea să aibă grijă, să aibă grijă, dar el nici povești. și atunci, piciorul i s-a dus și a aluncat de pe acoperiș. Norocul lui a fost că tata a avut reflexe super rapide, gen Matrix, și l-a prins de picior pe ultima sută de metri. Având în vedere cât e de sensibil capul lui Andrei, nu cred că ar fi avut norocul meu.

Oricât de mult l-am fi iubit, până la urmă cireșul s-a uscat. Nu știu dacă de vină au fost oile pe care le ținea mama Șerica în curte sau dacă s-a uscat din cauza blagoslovelilor de care a avut parte de-a lungul anilor, însă îmi lipsește cireșul acela și multă vreme nici nu am avut altul. Acum, în locul lui este un șopru. Noi suntem prea mari ca să ne mai urcăm pe el, iar în grădină se găsesc alți doi cireși. Totuși, stau și mă întreb cum ar fi dacă ar mai fi şi acum în curte, dacă m-aș mai urca vara în el sau aș sta potolită. Şi îmi doresc unul pentru copiii mei. Îmi doresc aventuri ca ale mele și povești ca ale mele. Dar, mai mult decât orice altceva, îmi doresc ca Sălaşul acesta, binecuvântat, să nu se schimbe niciodată.

Poate am devenit eu insensibilă…

Îmi amintesc de tinerețile mele… cum plângeam după băieți și cum mi se părea că pică cerul pe mine ori de câte ori vreunu dintre ei se uita la mine mai ciudat. Îmi amintesc fluturii în stomac și senzația aia de plutire după ce mă sărutam cu băiatul care îmi plăcea.

Acum… nu mai trăiesc deloc senzația asta. Acum mi se pare așa o risipă de energie… de mine… de ce m-aș consuma eu pentru un băiat?

Oricât de mult regret că am crescut… partea asta nu-mi lipsește deloc: plânsul din orice… când totul mi se părea îngrozitor și imposibil și eram tot timpu why me? :( (( :( ((( Și acum mă mai enervez… uneori… dar nu mai plâng… niciodată. Băieții Nu merită!!!

Probabil vă întrebați de unde până unde… nu vă pot explica, îmi pare rău. Dar trebuia să mă descarc!!!

M-a apucat nostalgia

Toată lumea îmi spune Andra, trebuie să te maturizezi! dar mi-e atât de greu. Cum să nu-mi fie greu să renunț la copilărie în condițiile în care am avut o copilărie absolut genială.

Mami fiind profesoară, încă de mici ne-a dus în o grămadă de excursii, ca să vedem țara și să socializăm cu alți copii. Apoi am început să mergem în tabere la mare, din exact același motiv (socializatul) plus că eram nebuni cu marea.

Iar începând din 2009 am mers la mare cu mașina, ca să putem de fapt să vizităm și țara. Am văzut atâtea locuri minunate… lacuri, cetăți, orașe, mănăstiri… tot ce România are de oferit.

Azi mă uitam cu Andrei peste poze din excursiile noastre și așa m-a apucat nostalgia. Într-un fel… standardul e super ridicat. Eu vreau să fac exact același lucru pentru copiii mei… când o să-i am. Vreau să-i car după mine, chiar dacă bombăne, ca să vadă o mulțime de lucruri minunate.

România e o țară atât de frumoasă…

Dar am deviat de la subiect. După cum vă spuneam… am avut așa o copilărie frumoasă… cum să vreau să cresc? :( (

O poză din 2010, de la Mănăstirea Celic Dere, unde am fost după ce am plecat de la mare :P