Bloodie

Rațiune vs. spontaneitate, risc vs. siguranță, logică vs. iubire, prezent vs. viitor…

De când mă știu am fost într-un conflict continuu cu mine însămi și până în zi de azi, nu am reușit să cad la pace. Mă consolez cu ideea că, orice-ar fi, în lupta mea cu mine, tot eu sunt câștigătorul. Mereu. Cu toate astea, luptele interioare mă obosesc și nu cred că există în lume închisoare mai groaznică decât cea a propriei minți sau a propriului suflet. Între mine și fericire a existat mereu o barieră pe care, paradoxal, mi-am impus-o tot eu. Am încetat să mă aventurez în situații cu potențial de eșec înfiorător, pentru a mă proteja. Cu toate astea, nu e ceea ce mi-am dorit, fără neprevăzut, fără surprize, fără risc… viața mea e incompletă. Și uite-așa, m-am învârtit într-un cumplit cerc vicios.

N-am știut niciodată să pierd, n-am știut niciodată să renasc din cenușă, n-am știut decât să distrug, fără a repara sau a reconstrui… Aș fi avut puterea, dar nu și răbdarea necesară.  Toate astea duc la o viață guvernată de tristețe și neîmplinire.

Consider că e foarte sănătos să funcționezi pe principiul: my way or the highway! Dar ce mă fac atunci când nici măcar eu nu știu care e “my way”?

E mult mai ușor să-i înțeleg pe alții decât îmi este să mă înțeleg pe mine. E mai ușor să accepți defectele și greșelile altora, e mai ușor să îi ierți pe alții. Eu sunt extrem de dură cu mine și nu mă iert, mă auto-pedepsesc, mă torturez singură cu tot felul de gânduri.

Cred că e momentul să respir… să închid ochii… și să las lucrurile pur și simplu să se întâmple…

* * *

Poate dintre toate scrierile, asta e cea mai sinceră. Și am fost tristă de foarte multă vreme. Și nimeni n-a întrebat de ce… Mă refer la prieteni…

Acum, sunt două variante… Fie am reușit eu să proiectez o imagine de persoană indestructibilă, fie… nu i-a păsat nimănui…