Teoretic vorbind, ca să fii jurnalist e musai să fii fiinţă sociabilă. Că deh, vorbeşti cu oameni aproape în permanenţă, ţii legătura cu sursele, te sună şeful de 14 ori pe zi şi eşti nevoit să interacţionezi cu tot soiul de persoane, de la PR-işti diplomatici până la vagabonzi care trag din pungă. N-ai ce face.
Cu toate astea, dacă stăm bine să ne gândim, jurnaliştii sunt nişte sociopaţi în esenţa lor. Şi nu scriu asta doar să fie scris aiurea pentru posteritate, am şi argumente. Păi să vedem, aruncând un ochi peste simptome.
Sociopaţii manifestă un egocentrism patologic – acuma să fim sinceri, nu cred să existe jurnalist bun în lumea asta care să nu se iubească tare de tot pe sine însuşi. Pentru că ai nevoie de încredere în tine să aşterni pe foaie nişte opinii, să scrii un material mişto, să nu te deranjeze că superi autorităţi sau oameni semi-importanţi. Iar fala pe care-o simţi când vezi câte citiri ţi-a avut articolul nu face decât să îţi mai umfle puţin acest egocentrism, nu-i aşa?
Control scăzut asupra impulsivităţii – apăi când ai un deadline serios, e greu să nu fii impulsiv. E tare dificil să născoceşti o întrebare deşteaptă, aşa că te trezeşti rostind mecanic Şi cum v-aţi simţit atunci când aţi provocat accidentul? Bre, uite, bine m-am simţit, şi acum dansez de fericire. Când un jurnalist de televiziune face un stand-up, la fel, e grele.
Toleranţă scăzută în faţa frustrărilor – doar nu degeaba e plină presa de articole care critică orice mişcă. Şi că tot veni vorba, cam cât la sută dintre jurnalişti ajung să îşi facă blog, eee?
Lipsa empatiei pentru celelalte fiinţe umane şi lipsa compasiunii – păi nu jurnalistul e cel care se bagă în sufletul omului în cele mai nasoale momente ale vieţii lui? La ce ne trebuie compasiune, dacă e să scoatem o ştire mişto? Poate baş exclusivă?
Sunt îndrăzneţi – am citit la un moment dat într-o carte de jurnalism că atunci când vezi o grămadă de oameni ieşind val-vârtej dintr-o clădire, singurul care se va chinui să intre în ea va fi reporterul. Asta spune tot.
Manifestă, de obicei, un şarm superficial asupra altor persoane – că deh, trebuie să ne băgăm sub pielea omului. Aşa că jurnaliştii sunt drăguţi şi atunci când nu au niciun chef să fie drăguţi şi vorbesc frumos când de fapt şi-ar dori să îţi scoată un ochi şi să ţi-l prăjească pe grătar.
Dacă la toate astea de mai sus adăugăm alte câteva simptome clasice ale unui comportament antisocial, avem un portret-robot complet de jurnalist. Muncesc excesiv, sunt toată vremea cu laptopul în faţă, chiar şi la cafea sau la bere, în birt, chiar şi de au companie. Sunt mereu ocupaţi, absorbiţi, indisponibili. Câteodată suferă de ADHD. În timpul liber stau pe Facebook şi caută subiecte.
Desigur, am exagerat nesimţit de mult şi am ignorat cu desărvârşire simptomele cele mai importante. Articolul ăsta se vrea semi-de râs. Dar a fost un exerciţiu simpatic. La urma urmei, 70% dintre prietenii mei cei mai buni… tot jurnalişti sunt. Şi mai dau dovadă şi de compasiune uneori 
