Să ne respectăm cre(ş)tinii

Duminica de Paşti, la miezul nopţii, se dă lumină gloatelor care se strâng paşnice (sau nu) în jurul bisericii de care aparţin. Tot norodul aşteaptă surescitat Ce-Nu-I-Undă-Nici-Corpuscul din interioriul Casei lui Dumnezeu, peste Care se intră mafiotic, dar cu umilinţă. Cu aceleaşi pietre pe care Şi-a depus udătura Pruncul înainte să (se) afle că e Fiul lui ‘Niezo (că dup-aia, cel puţin în istorie, nu se menţionează nicăieri cum că ar mai fi săvârşit vreo mundanitate de-asta), smeritul şi simplul mesager, contribuabil esenţial la bunul mers al economiei spirituale, preotul produce scânteie originală, dând foc unui papirus ciordit de la muzeu’ de istorie din Calea Biruinţei Împotriva Homosexualilor Necanonizaţi (de la care, de altfel, a ciordit, blagoslovit şi asigurat de Dumnezeu în mod personal, acolo, în altar, când se afla în propria singurătate). Apoi, cu aceeaşi conştiinciozitate cu care izbuteşte să convertească la creştinismul platonic masele de oameni cel puţin de două ori pe an, diseminează lumină cu ajutorul Sfântului Vânt Dintru Sine. Oamenii, de care întotdeauna se lipeşte umorul ăla sănătos şi necesar atuncea când sunt invitaţi, îi repetă fapta şi toţi devin o mulţime de pezevenghi incorigibili, permiţându-şi măcar acum de Paşti câte un mic caraghioslâc care să le mai îmbuneze sufletul, înainte să-şi bea credinţă criţă şi să penetreze pentru prima oară curul muierilor, migălos uns cu tâmâie şi ceară fierbinte.

Lumânările licăresc puternic în ochii participanţilor şi toţi sunt cuprinşi de sentimentul comuniunii groase. Se întreabă buimăciţi că cum de nu aveau aceleaşi gânduri bune unii faţă de alţii şi în rutina vieţii, acum că văd că-s tot oameni şi ei, la fel ca cei pe care i-a pătruns altruismul, adica cei dintâi. Îşi dau cu palmele violent în cap şi încep să se jignească crunt spre căinţă şi iertare a păcatului cu gândul, dar şi cu fapta. Alţii, responsabilizaţi cu soarta vecinilor, lovesc şi la capul lor, când văd ca aceştia din urmă nu se căiesc îndeajuns de sincer. Un echilibru al unei puteri nevăzute conservă totuşi voioşia omului de rând cu ale sale rictusuri oneste când i se dă la scărfârlie. Rânjeşte din rărunchi şi cel care dă spre cel care primeşte, ca să înţeleagă omul că n-o face pentru propriul amuzament. Primitorul se schimonoseşte fericit şi înţelege că nu în fiecare zi ai ocazia să ţi-o iei la pepene în mod justificat. Sentimentul comuniunii se întăreşte şi mai vârtos.

            Dar orice lucru bun îşi are şi reversul. Lumina se răspândeşte molcom şi omogen către lipsiţii de individualitate, până ce lumea-şi dă seamă de ceea ce era inevitabil a se întâmpla: că n-are s-ajungă la fiecare. Păcii creştin-ortodocse i se substituie cea creştin-cruciadică.

            Săriţi, oameni buni, Hristos a înviat!