Blogu' lu' Cel Mare

am fost “pedepsita” cu leapsa, de catre Vali Badea , in urma articolului “(ref)lectia din oglinda”.

Postul meu se intituleaza “Asmutirea Sinelui” … sper sa va placa

Nu aud, nu vad. Simt doar goliciunea amara a fiintei mele … tot ce pot sa fac e sa gandesc. Disec, analizez, regret… Peisajul se schimba, eu raman pe loc. Secundele trec, minutele se scurg, orele disperarii isi lasa amprenta sangeranda asupra sinelui. Toti incearca sa vorbeasca cu mine, sa ma trezeasca, sa ma scoata din acest abis al disperarii. Oameni superficiali, imaturi, tradatori.. Eu, nu pot decat sa gandesc! Totul se pierde, nimicul se transforma. Singura voce pe care o aud vine din strafundul fiintei mele. Eul is face simtita prezenta. El ma atrage tot mai adanc in meditatie, el imi arata sursa durerii, el ma ajuta sa o infrunt si sa o accept. Nu pot, sunt prea secata de sentimente sa o simt, sunt prea slaba sa mai rezist unei dezamagiri. Nu pot! Nu pot! Nu vrei, Alexandra! Nu vrei! Ba da vreau, vreau sa trec peste toate aceste deziluzii, simt nevoia sa las trecutul in urma si sa intorc foaia vietii. Dar de ce am ramas singura? De ce m-au abandonat toti? De ce, nu au fost suficient de maturi sa ma accepte, sa ma inteleaga? De ce nu au forta interioara necesara sa ma ajute? De ce isi tradeaza prietenia? De ce? Ma pierd in aceste intrebari fara raspuns. Intunericul ma invaluie din ce in ce mai mult. Ma scufund, nu mai pot respira! Simt cum ma sufoc in propria durere…si nu pot sa fac nimic. Sunt neputincioasa, slaba…fiinta mea e prea zguduita pentru a mai gasi o farama de putere. Cad! Simt…simt cum lacrimi mi se preling pe obraz. Plang. De ce plangi Alexandra? Nimeni nu-ti merita lacrimile, sunt prea pretioase pentru a fi irosite.. Trezeste-te! Revino-ti! Nu te lasa prada dramei interioare! Lupta, Alexandra! Lupta! Pentru cine sa lupt? Pentru ce? Mi-am pierdut dorinta, mi-am inabusit sperantele, scopul si-a pierdut din importanta si valoare… Nimic nu mai conteaza. Totul e pierdut!  Deschid, tremurand, usa amintirilor…rememorez momente care ma purtau pe culmile fericirii. Simt dragostea care m-a cuprins atunci, acceptarea atat de cautata, echilibrul atat de pretios. Toate sunt acum patate de ipocrizia lor. De superficialitatea si naivitatea caracteristica. Totul se naruie…lumea mea se sparge de zidul crud al realitati. Mi-am pierdut vocea, mi-am intemnitat speranta, telurile mele devin utopii, taramul posibilitatii si al implinirii se indaparteaza, iar sinele ramane cufundat in propria suferinta. Nisipul cristalin din clepsidra destinului continua sa curga, iar trupul meu celebral incepe sa simta raceala si goliciunea propriei mortalitati. Sunt condamnata la o moarte launtrica, care o precede pe cea fizica. Acest sfarsit metafizic ma arunca intr-un colt umbros si umed al propriei singuratati. Ghemuita in propria neputinta, imi ridic privirea si vad undeva in departare, o lumina care isi face loc prin valul gros al intunericului. Razele ei imi invadeaza fiinta, forta ei regeneratoare imi reincarca egoul si ma scoate din ungherul in care m-am refugiat. Simt cum imi revin puterile, incep sa ma trezesc dintr-un somn distructiv. Sinele revine la viata. Nu mai vreau sa pierd secunde pretioase, nu mai vreau sa treaca clipele pe langa mine fara sa le traiesc, fara sa le simt. Vreau sa-mi continui drumul, nu mai vreau sa plang dupa falsi prieteni. Gata! Ajunge! E prea mult! Imi deschid ochi, si ma trezesc in masina. Mama conduce, nu stiu unde, nu stiu de ce. Privesc pe geam si realizez ca sunt undeva in centrul orasului. Privesc masinile care stau la semafor, oameni care trec pe strada, insensibili la suferinta mea, concentrati pe propria viata si pe propriile frustrari interioare. Traim intr-o lume in care trebuie sa supravietuim singuri, intr-o jungla in care regulile supravietuirii se stabilesc pe parcurs. Nimeni nu te poate ajuta, doar asculta. Esti tu si cu tine. Atat. Ma simt altfel. Ca si cum as fi pregatita sa inchid acest capitol al vietii mele si sa merg mai departe, tinand capul sus, puternica si increzatoare in sine. Dar parca lipseste ceva. Nu e deajuns doar faptul ca ma simt asa…Lumea trebuie sa stie, trebuie sa auda si sa vada, chiar daca nu poate fi partasa la transformarea mea, macar va fi martora. Masina s-a oprit. O intreb pe mama unde mergem, iar ea, cu blandetea caracteristica, imi raspunde: “Gaza mica, mergem la un suc!” Degeaba incerci, nu iti poti pacali parintii. Ei stiu prin ce treci, fara sa le spui nimic. Mama nu are nevoie de cuvinte pentru a intelege framantarile care ma apasa. E suficient sa ma priveasca in ochi si-mi citeste suferinta si indoiala. Masina e parcata vis-a-vis de terasa aleasa. Mama ma i-a de mana pentru a traversa. Trecem prin mijlocul bulevardului, nu pe la trecerea de pietoni. Ii simt caldura si iubirea in maini, dar dintr-odata ii dau drumul si ma opresc, ca si cum as astepta ceva. Simt cum ma inunda un sentiment. Nu il pot descrie, dar stiu ca trebuie sa iasa.  Ridic capul spre cer si strig cu toata fiinta mea: “ GATA! AJUNGE! Nu mai pot! “ M-am descarcat emotional. A fost nevoie de un strigat al durerii pentru a putea continua, pentru a lasa in urma trecutul, pentru a avea taria de a-mi trai prezentul si forta de a privi in viitor!

Acum ca am terminat cu descrierea si disecarea unui sentiment de tranzitie, mi-a venit si mie randul sa desemnez urmatoarea victima, si anume Cristina putan(Creatza). Tag! you’re it! Enjoy!