Blogu' lu' Cel Mare

Nu cred ca exista cineva care in strafundul sufletului sa nu aiba un regret, oricat de palid si indecis. Atunci cand durerea face parte din fiinta ta, nu poti sa nu compari depasirea ei cu o pierdere, iar aceasta sa nu provoace un regret. Sunt o fire sensibila care traieste cu intesitate fiecare emotie, cu un suflet de artist care datoreaza ce are mai bun in sine, suferintei. Eu nu condamn, dar nici nu aprob suferinta. Pastrez fata de ea un sentiment unic, greu de explicat, ciudat si insesizabil, de un farmec aparte.

Beatitudinea in suferinta este iluzorie, aceasta placere artificiala rezultand din necesitatea de a gasi o impacare cu fatalitatea durerii, doar pentru a nu fi totalmente consumati de ea. Toate framantarile care se sting, aduc cu ele un sentiment de tulburare, ca si cum atingerea unui echilibru ti-ar inchide usa experientelor torturante, dar, in acelasi timp, incantatoare si de care, spre propria uimire, nu te poti despartii fara sa intorci privirea pentru ultima data.

Subiectivism? Sincer, putin imi pasa ca altii cred cu totul altceva. Fiecare dintre noi a fost subiectul propriilor experiente, unice, individuale. Intr-un final, o experienta subiectiva, profunda, te ridica in planul universalitatii, la fel cum o clipa oarecare tinde spre eternitate. A ti se reprosa ca suferinta este un fenomen cu totul personal, dar irelevant pentru altii devine la fel de absurd ca si cand ai afirma ca, murind, experimentezi un proces individual, care nu afecteaza pe nimeni. Din pacate, oamenii pretuiesc atat de putin singuratatea…

Fiecare se grabeste sa decreteze sterilitatea, in clipa in care sunt angrenati in propria singuratate. Ei atribuie o valoare exclusiva societatii deoarece traiesc cu iluzia ca au colaborat cu totii la atingerea unei finalitati. Toti vor sa realizeze ceva efectiv, sa supravietuiasca prin realizarile lor, sa devina efemeri prin prisma propriilor reusite. Uitarea ne sperie, ne consuma si pe uni dintre noi, ii determina sa se autodepaseasca, sa nu-si atinga limitele, dar sa-si impinga sinele tot mai sus pe o scara evolutiva interioara. Recunosc, acest sentiment imi invadeaza fiinta de fiecare data cand ma trezesc cufundata intr-o analiza a propriei conditii. Gandul ca prezenta mea pe scena vietii este dispensabila, ca rolul meu in societate poate fi trecut cu vederea, ma determina sa vreau mai mult. Ma sperie propria inutilitate si neputinta. Cum de pot avea momente in care am impresia ca inteleg totul, in care simplitatea conditiei umane devine atat de evidenta, ma intriga!?

Exista oameni, pentru care viata se realizeaza prin forme de o puritate si de o limpezime greu de imaginat pentru cel care traieste o lupta constanta intre contradictii dureroare si adevaruri haotice. A fi prins in aceste lupte interioare, a te consuma intr-un dramatism intim si a-ti trai destinul sub semnul iremediabilului, te condamna la o viata in care claritatea sau puritatea devin, subit, iluzorii.

Cei care nu intampina obstacole majore in drumul lor prin viata, care traiesc intr-un ritm lipsit de dramatism, ating o stare de multumire si incantare care le permite sa vada lumea ca pe un taram plin de farmec si lumina. Aceasta metamorfozare a lumii intr-o stralucire plina de seductii si de bucurii nu este altceva decat o forma cu totul particulara de iubire, un proces unic de abandonare a omului in lume.

De cele mai multe ori suntem neputinciosi in fata dramelor vietii, iubim, dar intr-un final aceasta de dovedeste a fi inutil. Suntem condamnati la a privi de pe margine suferinta altora, fara a putea face nimic in privinta asta. Simpli martori, patrunsi de o durere surda, incapabili sa schimbe ceva…

Sursa poza: AICI