Blogu' lu' Cel Mare

Pentru ca noi, ca si neam, sa putem trai sentimentul propriei noastre dilatari launtrice, trebuie sa ni se determine explicit sensul misiunii noastre. Doar atunci cand si ultimul roman is va da seama de unicitatea conditiei romanesti vom putea spune ca Romania va avea un sens in aceasta lume indiferenta si pasiva.

Democratia romaneasca, din pacate, nu a reusit sa creeze nici macar constiinta de cetatean. Suntem prea incatusati de propria libertate, prea incomodati de responsabilitatile care au venit odata cu democratia, prea comozi cu propria noastra indiferenta si prea permisivi cu pasivitatea caracteristica pentru a deveni actori principali intr-o lupta pentru schimbare. Miturile unei natiuni precum a noastra consta in adevarurile ei vitale, care pot sa nu corespunda adevarului. Suprema sinceritate a unei societati, fata de sine se manifesta prin refuzul autocriticii, printr-o vitalizare si renastere din propriile ei erori. Romania si romanul, in special, inca nu a atins acest nivel de maturitate. Inca nu avem capacitatea de a invata din propriile noastre greseli, de a renaste din propria cenusa asemeni pasari phoenix. De ce? Pentru ca noi nu cautam adevarul, noi cautam puterea.

Nu a existat niciodata o vointa totala de transformare in noi deoarece nemultumirea fata de propriul destin si propria conditie n-a reusit sa depaseasca forma aproximativa a unei atitudini sceptice. Scepticismul este prima treapta pe scara unui proces de transformare, este primul element care ne determina sa ne constientizam destinul. Superficialitatea noastra deriva din faptul ca noi, inca nu am reusit sa depasim acest prim stadiu evolutiv. Ne-am asezat comod pe scaunele propriei inertii, si ne-am gustat ironic agonia.

Romanul isi bate joc de propria lui conditie si nu face decat sa-si risipeasca energia intr-o autoironie facila, primitiva, dar sterila. Am fost mereu revoltata de absenta profunzimii in trairea destinului nostru, intotdeauna m-a durut si m-a framantat aceasta indiferenta spectaculara, dar distructiva, acest perspectivism exterior. Daca, in loc sa devenim spectatori, am fi suferit toti, impreuna, aceasta tragedie romaneasca, daca am fi deznadajduit organic de propria noastra mediocritate si banalitate, de propria neinsemnatate in lume, cine stie…

Este nevoie de o nebuna intensificare a ardorii noastre pentru ca viata sa devina foc, elanul nostru vibratie infinita si toate ruinele noastre simple amintiri.

Trebuie sa recunosc ca noi, romanii, mereu ne-am multumit cu putin si am fost mandri de a nu fi nimic. Ceea ce nu voi putea accepta niciodata, este o Romanie mediocra, domoala, resemnata, intelegatoare, idiferenta, pasiva, ADORMITA! Toti ne plangem si dezbatem zi si noapte problemele tarii, dar sunt prea putin cei pentru care acestea sa fie intradevar o problema serioasa, un crez, un destin. Vad prea des o viziune mediocra a Romaniei…

Multi romani, mult prea multi romani, marturisesc zilnic ca Romania este ultima tara din lume, o afirmatie care le ofera o satisfactie rece si indiferenta. Dar nu se poate ca pe unii sa nu-i doara, pentru ca in viitor ne va durea pe toti. Vom avea parte de o ALTFEL de Romanie doar cand pe toti ne va sfasia soarta ei, cand ne vom sfasia cu totii pentru ea.