Blogu' lu' Cel Mare

Niciodata nu am putut sa fiu superficiala. Aceasta stare lipsita de profunzime mi se pare de o falsitate de neconceput. Fiind un suflet profund si ratacitor, imi place sa traiesc cu intensitate fiecare moment, fiecare experienta, alunecand usor spre timpuri trecute, framantandu-ma scufundata in durerile lor. Ma infioara resemnarea, pasivitatea, indiferenta, gemetele si toate dramele consumate in umbra.

Nu vi s-a intamplat ca atunci cand “auziti” trecutul nostru, cand tot ceea ce a traiti si patimit acest neam se actualizeaza in voi insiva, sa se metamorfozeze intr-o muzica de lungimi monotone incastrata in melancolia melodiilor noastre populare? Nu va sfasie uneori in launtrul vostru toata seria de umilinte indurate si nu mocnesc in adancul vostru toate dorintele de razbunare acumulate pe parcursul a sute de ani de istorie?

Pentru a putea realiza sensul menirii noastre ca si cetateni ai acestei tari, viziunea lucida si amara a trecutului ei trebuie traita, in adevarata ei profunzime, pana la ultimele consecinte. Cel pentru care retrairea destinului nostru nu devine o raspantie si o tragedie in propria viata este condamnat unei existente mediocre a carei nulitate il plaseaza in banal si superficial. Nu poti sa spui ca iti iubesti cu adevarat tara daca nu esti chinuit pana la halucinatie de faptul ca noi, romanii, nu am facut pana acum decat sa asteptam sa ne faca istoria, sa fim dinamizati de un factor exterior fiintei noastre. Nu te poti considera nationalist daca nu esti framantat de aceasta limitare distructiva care impiedica un salt transfigurator. Romania nu poate fi iubita naiv, neproblematic, superficial, deoarece motivele pentru care aceasta ar putea fi pretuita nu sunt evidente multora dintre noi. Suntem prea sufocati de carentele si deifcientele sale pentru a putea valorifica putinul frumos pe care il are. Cati dintre cei care au incercat sa inteleaga sensul acestor goluri, al acelor discontinuitati si al caracteristicei labilitati a formei noastre de viata, nu au marturisit intreaga lor viata dispretul pentru forma romaneasca de existenta, o neincredere totala si un scepticism ironic?

A iubi Romania dupa ce ai disperat in intregimea ta din cauza destinului ei mi se pare mult mai solicitant si mai valoros decat a o iubi instinctual. Cine nu si-a sacrificat parte din sine acestei lupte consumatoare nu va putea spune ca a inteles pe deplin complexitatea acestei probleme si in consecinta nu va fi niciodata angrenat intr-un proces de schimbare.

Primul nostru pas istoric trebuie sa coincida cu o afirmatie de maturitate a spiritului. Tara noastra a putut vegeta secole intregi, dar acum nu mai are timp. Ori incepem sa pasim pe calea schimbarii, ori nimicul si anonimatul ne asteapta. Nu avem alta solutie decat sa explodam cu toata substanta noastra, intr-un efort de evolutie spirituala. Cu tot ceea ce individualizeaza esenta fiintei noastre, cu toate rezervele neconsumate ale unui neam, trebuie sa ne ridicam si sa conferim orizonturilor noastre contururile unei adevarate natiuni democratice sau cel putin sa evidentiem o dorinta de afirmare in acest sens.

Este vital ca misiunea noastra sa fie un act de infinita razbunare, daca vrem sa pedepsim somnul nostru istoric. Daca Romania nu aspira la un moment solemn, daca tot ce a trait aceasta tara intr-un trecut marcat de umilinte si un prezent caracterizat prin compromisuri nu se va razvrati din dorinta de afirmare si de incepere a unui proces de transformare launtrica, atunci totul este pierdut. “In umbra a trait, in umbra va muri!” (Cioran)

De multe ori stau si ma gandesc oare ce am facut noi, ca si natiune, in ultimii o mie de ani? Poate parea dezamagitor, dar adevarul este ca toata viata noastra, scursa in ultimul secol, nu a fost decat un proces la finele caruia am realizat ca, de fapt, nu am facut nimic. Am trait mai bine de o mie de ani de subistorie, in care istoria s-a facut peste noi si nu prin noi. Istoric vorbind, putem spune ca am pierdut tot acest timp vegetand, neconsumand si nedinamizand  efectiv substanta vitala a neamului romanesc.

Suntem atat de cramponati si limitati de un trecut “ilustru”, care, personal, nu mi se pare deloc flatant. De ce? Pentru ca am avut parte de personaje lipsite de orgoliu, adormite, care asteptau sa li se serveasca pe tava libertatea. Pentru a putea conferi un sens Romaniei, suntem nevoiti sa o cream launtric, pentru ca apoi sa renastem in ea.

Oricine doreste sa joace un rol profetic in schimbarea Romaniei trebuie sa se convinga de faptul ca in aceasta tara, atat de originala si imprevizibila, orice gest, actiune sau atitudine reprezinta un inceput absolut. Suntem obligati sa avem luciditatea inceputurilor, constiinta vie a schimbarii, deoarece nimeni nu ne precede, nimeni nu ne indeamna. Suntem lasati singuri in demersul nostru.

In cazul Romaniei si a societatii romanesti, totul, dar absolut totul trebuie inceput. Noi nu avem de lucrat decat cu viitorul. Suntem nevoiti sa suportam cu stoicism tragedia culturii nule, mediocre, sa ofensam prin propria forta si propriul dinamism vidul trecutului si sa incercam sa trezim la viata tot ceea ce a vegetat in somnul nostru istoric. Ne-am putea hrani orgoliul foarte facil, deoarece fiecare dintre noi este capabil sa devina un mic dumnezeu al istoriei noastre, neexistand un drum prestabilit pe care am fi nevoiti sa-l urmam. Suntem liberi sa ne trasam propriile linii, sa ne urmam propriile ambitii sa devenim o caramida care sa stea la temelia unei Romanii moderne. Impreuna putem desena destinul tarii, aceasta ar trebui sa ne fie menirea. Cum scria si Cioran: “Tot ce nu e profetie in Romania, este un atentat impotriva Romaniei.”

Dar aici nu este vorba despre o profetie pentru altii, ci de existenta noastra profetica ca si cetateni ai acestei tari. Oare nu am indurat suficient de multe abuzuri, dezamagiri si ingradiri? Oare nu a curs suficient sange, nu s-au scurs suficiente lacrimi, nu s-au nascut suficienti eroi necunoscuti pentru a ne convinge de necesitatea unei schimbari radicale, a unei zdruncinari din temelii a acestui sistem corupt si putrezit care alcatuieste Romania de astazi? Daca NOI nu vom incepe sa punem bazele noului, imi pare rau sa o spun, dar in tarisoara noastra nu se va mai putea face nimic.

Nationalismul care a caracterizat Romania pana in momentul de fata nu a avut conotatii pozitive, fiind mai mult un tip de patriotism sentimental, lipsit de o directionare dinamica si fara o vointa reala de materializare. Sunt satula de cei care se amagesc si dau vina pe imprejurarile istorice nefavorabile ale vremurilor ca si explicatie pentru conditia existentei noastre ca si natiune – navalirea barbarilor, ocupatiile turcesti, maghiare si dominatia fanariota. “Istoria este o explicatie, dar nu o scuza.” Nu suntem decat o tara de razmerite!

Salvarea Romaniei sta in comorile si posibilitatile ei ascunse. Nu facem decat sa traim intr-o perpetua iluzie daca ne concentram pe ceea ce am fost. O dovada mai mare de lasitate decat inventarea unui trecut nu cred ca exista! IUBESC Romania, dar iubesc cu o ura grea istoria ei. Nu vom reusi niciodata sa ocupam un loc in istorie daca fiecare dintre noi nu va trai cu o pasiune atotconsumatoare si dureros de profunda toate umilintele care ne-au marcat tristul nostru trecut.

Faptul ca exist, imi dovedeste inca odata ca lumea absurda in care traiesc nu are nici un sens. Daca acum 22 de primaveri acest univers infinit a permis crearea unui exemplar uman de tipul meu, nu poate decat sa-mi confirme faptul ca petele pe asa-zisul soare al vietii sunt atat de mari incat, in timp, vor ajunge sa-i ascunde lumina. Cruzimea si bestialitatea vietii m-a calcat si m-a apasat, uneori mi-a taiat aripile in plin zbor si mi-a furat treptat din bucuriile care imi inseninau ziua.

Tot zelul si ambitia mea exagerata, toata pasiunea mea arzatoare si paradoxala, tot acest amestec nebun si coplesitor s-au imbinat perfect pentru a crea un individ a carui stralucire orbeste si dezarmeaza mentalitatile subjugate unui timp si spatiu trecut. Totusi, aceasta vraja demonica pe care am consumat-o si elanul risipit pentru o renastere launtrica, au pierdut in fata irationalitatii si pasivitatii acestei lumi.

22, un numar simplu, de o banalitate evidenta, dar care ascunde un suflet framantat, o personalitate puternica, care emana prin toti porii ambitii si pasiuni de nestavilit. Imi urla sinele dorinta de schimbare, speranta ca prin mine si alaturi de altii, lumea in care traim, tara in care ne-am nascut vor inceta sa ne mai creeze stari si emotii de o intensitate greu de controlat.

Din nefericire, noi nu putem fi decat niste singuratice picaturi de sange constranse de propria mediocritate si hranite de ipocrizia caracteristica. Ne-am pierdut sufletul in abisul crud al realitatii, ne-am sugrumat vocea interioara si ne-am intemnitat speranta de fiecare data cand am inchis ochii in fata democratiei. Ne luptam continuu cu ratiunea si moralitatea insamantata de societate, vesnic nesatisfacuti, mereu incatusati de propria indiferenta.

Acest sfarsit metafizic, ne arunca intr-un colt umbros si umed al propriei singuratati..suntem lasati sa alunecam pe canalul meditatiei pentru a ne regasi vocea si pentru a ne redobandii echilibrul. Parem puternici, invincibili, detasati si insensibili, dar, in mod tragic,  nu suntem decat cateva pete de sange care vorbesc..

“Daca as putea, as aduce intreaga lume in agonie, pentru a realiza o purificare din radacini a vietii; as pune flacari arzatoare si insinuante la aceste radacini, nu pentru a le distruge, ci pentru a le da alta seva si alta caldura. Focul pe care l-as pune eu acestei lumi n-ar aduce ruine, ci o transfigurare cosmica, esentiala. “ (Emil Cioran – “Pe culmile disperarii”)

Pentru ca nu pot fi indiferenta in fata abuzurilor la care suntem supusi ca si cetateni ai acestei tari, pentru ca dupa ce ne-am castigat libertatea in acel Decembrie sangeros cand mii de oameni s-au impotrivit unui sistem totalitar, avem dreptul si responsabilitatea sa-i tragem la raspundere pe cei care ar trebui sa ne serveasca interesul. Pentru ca tara asta nu este doar a mea, ci si a urmasilor urmasilor mei, pentru ca TREBUIE sa ajutam, daca putem, pentru ca tara mea NU este COSUL tau de GUNOI, pentru ca vreau sa promovez o ATITUDINE. Va invit si pe VOI sa luati parte la ea! Nu va lasati calcati in picioare, renuntati la pasivitate si luati atitudine! Promovati si sustineti DEMOCRATIA!

Cu respect,

Alexandra Cel Mare