Blogu' lu' Cel Mare

Scarbita fiind de evenimentele de pe scena politica romaneasca si simtind ca mai mult sunt perceputa ca filozofand decat ca o persoana care incearca prin diferite mijloace sa schimbe ceva in tara asta, in ultima perioada m-am rezumat la a scrie articole care sa instige tot mai multi oameni la adoptarea unei atitudini. Am postat mai rar, pentru ca riscam sa plictisesc sau sa irit “publicul tinta” in demersul meu. Totusi, nu ma pot rupe totalmente de sectorul politic si simt nevoia sa scriu, cu riscul de a fi din nou catalogata drept un simplu critic scufundat in comoditatea online-ului.

Pentru cei care ma cunosc, eticheta de simpla idealista si filozoafa nu reflecta nici macar un sfert din personalitatea mea. Ei stiu ca nu ma rezum doar la simple cuvinte asternute pe o pagina virtuala sau ca dorinta si puterea mea de lupta nu se rasfrange doar intre acele banale si prafuite articole adunate pe blogul personal. Dar, nu imi place sa ma laud singura, mi se pare ipocrit, prefer sa las faptele sa vorbeasca de la sine si daca este sa se afle, tot se va afla…

Dar, revenind la subiect. Patrunsa fiind de pauza de cafea si accesul la wireless, care imi aduc o nota de normalitate intr-o zi, de altfel, destul de agitata si atipica din multe puncte de vedere, am dat peste o stire proaspat publicata pe Mediafax.  Citind faptul ca, in cazul Cernea, Curtea Constitutionala (CC) admite ca independentii pot candida la alegerile partiale, parca ma face sa cred ca Romania este capabila sa inceapa un mult asteptat proces de schimbare.

Nu stiu ce parere aveti voi, dar eu, personal, prefer sa votez oameni, nu liste de partid pline cu indivizi, in marea lor majoritate, anonimi, ascunsi in spatele unor nume consacrate in cadrul partidului din care fac parte. Faptul ca CC a admis exceptia si a constatat ca fiind neconstitutional articolul 48 (alineatul 17) din legea 35/2008, care prevedea ca la alegerile partiale dintr-un colegiu uninominal “pot participa numai partidele politice si organizatiile cetatenilor apartinand minoritatilor nationale” mi se pare un pas inainte, in directia unui stat democratic. Cum declara si Remus Cernea “la alegeri, candideaza cetatenii, nu partidele”.

Tine de fiecare dintre noi sa votam responsabil si in cunostiinta de cauza. Sunt satula de cei care isi vand voturile cu atata usurinta pe niste galeti de plastic, plase pline cu ulei si faina, brichete fara gaz sau alte articole politice “promotionale”. Pana cand nu vom realiza ca votul nostru conteaza si are nu doar valoare, ci si greutate, nu vom putea spune ca Romania isi merita statutul de natie democrata. Prea mult sange s-a varsat, s-au ridicat prea multe cruci si monumente inchinate unor eroi necunoscuti, mult prea multe lacrimi si suferinta. Tara noastra are nevoie de cetateni responsabili si informati, asa cum fiecare dintre noi are nevoie de aer pentru a trai. Bazele oricarei societati sunt indivizii, daca materialul este de proasta calitate, nu ne putem astepta ca fundatia sa reziste unei structuri marete.

Niciodata nu am putut sa fiu superficiala. Aceasta stare lipsita de profunzime mi se pare de o falsitate de neconceput. Fiind un suflet profund si ratacitor, imi place sa traiesc cu intensitate fiecare moment, fiecare experienta, alunecand usor spre timpuri trecute, framantandu-ma scufundata in durerile lor. Ma infioara resemnarea, pasivitatea, indiferenta, gemetele si toate dramele consumate in umbra.

Nu vi s-a intamplat ca atunci cand “auziti” trecutul nostru, cand tot ceea ce a traiti si patimit acest neam se actualizeaza in voi insiva, sa se metamorfozeze intr-o muzica de lungimi monotone incastrata in melancolia melodiilor noastre populare? Nu va sfasie uneori in launtrul vostru toata seria de umilinte indurate si nu mocnesc in adancul vostru toate dorintele de razbunare acumulate pe parcursul a sute de ani de istorie?

Pentru a putea realiza sensul menirii noastre ca si cetateni ai acestei tari, viziunea lucida si amara a trecutului ei trebuie traita, in adevarata ei profunzime, pana la ultimele consecinte. Cel pentru care retrairea destinului nostru nu devine o raspantie si o tragedie in propria viata este condamnat unei existente mediocre a carei nulitate il plaseaza in banal si superficial. Nu poti sa spui ca iti iubesti cu adevarat tara daca nu esti chinuit pana la halucinatie de faptul ca noi, romanii, nu am facut pana acum decat sa asteptam sa ne faca istoria, sa fim dinamizati de un factor exterior fiintei noastre. Nu te poti considera nationalist daca nu esti framantat de aceasta limitare distructiva care impiedica un salt transfigurator. Romania nu poate fi iubita naiv, neproblematic, superficial, deoarece motivele pentru care aceasta ar putea fi pretuita nu sunt evidente multora dintre noi. Suntem prea sufocati de carentele si deifcientele sale pentru a putea valorifica putinul frumos pe care il are. Cati dintre cei care au incercat sa inteleaga sensul acestor goluri, al acelor discontinuitati si al caracteristicei labilitati a formei noastre de viata, nu au marturisit intreaga lor viata dispretul pentru forma romaneasca de existenta, o neincredere totala si un scepticism ironic?

A iubi Romania dupa ce ai disperat in intregimea ta din cauza destinului ei mi se pare mult mai solicitant si mai valoros decat a o iubi instinctual. Cine nu si-a sacrificat parte din sine acestei lupte consumatoare nu va putea spune ca a inteles pe deplin complexitatea acestei probleme si in consecinta nu va fi niciodata angrenat intr-un proces de schimbare.

Primul nostru pas istoric trebuie sa coincida cu o afirmatie de maturitate a spiritului. Tara noastra a putut vegeta secole intregi, dar acum nu mai are timp. Ori incepem sa pasim pe calea schimbarii, ori nimicul si anonimatul ne asteapta. Nu avem alta solutie decat sa explodam cu toata substanta noastra, intr-un efort de evolutie spirituala. Cu tot ceea ce individualizeaza esenta fiintei noastre, cu toate rezervele neconsumate ale unui neam, trebuie sa ne ridicam si sa conferim orizonturilor noastre contururile unei adevarate natiuni democratice sau cel putin sa evidentiem o dorinta de afirmare in acest sens.

Este vital ca misiunea noastra sa fie un act de infinita razbunare, daca vrem sa pedepsim somnul nostru istoric. Daca Romania nu aspira la un moment solemn, daca tot ce a trait aceasta tara intr-un trecut marcat de umilinte si un prezent caracterizat prin compromisuri nu se va razvrati din dorinta de afirmare si de incepere a unui proces de transformare launtrica, atunci totul este pierdut. “In umbra a trait, in umbra va muri!” (Cioran)

De multe ori stau si ma gandesc oare ce am facut noi, ca si natiune, in ultimii o mie de ani? Poate parea dezamagitor, dar adevarul este ca toata viata noastra, scursa in ultimul secol, nu a fost decat un proces la finele caruia am realizat ca, de fapt, nu am facut nimic. Am trait mai bine de o mie de ani de subistorie, in care istoria s-a facut peste noi si nu prin noi. Istoric vorbind, putem spune ca am pierdut tot acest timp vegetand, neconsumand si nedinamizand  efectiv substanta vitala a neamului romanesc.

Suntem atat de cramponati si limitati de un trecut “ilustru”, care, personal, nu mi se pare deloc flatant. De ce? Pentru ca am avut parte de personaje lipsite de orgoliu, adormite, care asteptau sa li se serveasca pe tava libertatea. Pentru a putea conferi un sens Romaniei, suntem nevoiti sa o cream launtric, pentru ca apoi sa renastem in ea.

Oricine doreste sa joace un rol profetic in schimbarea Romaniei trebuie sa se convinga de faptul ca in aceasta tara, atat de originala si imprevizibila, orice gest, actiune sau atitudine reprezinta un inceput absolut. Suntem obligati sa avem luciditatea inceputurilor, constiinta vie a schimbarii, deoarece nimeni nu ne precede, nimeni nu ne indeamna. Suntem lasati singuri in demersul nostru.

In cazul Romaniei si a societatii romanesti, totul, dar absolut totul trebuie inceput. Noi nu avem de lucrat decat cu viitorul. Suntem nevoiti sa suportam cu stoicism tragedia culturii nule, mediocre, sa ofensam prin propria forta si propriul dinamism vidul trecutului si sa incercam sa trezim la viata tot ceea ce a vegetat in somnul nostru istoric. Ne-am putea hrani orgoliul foarte facil, deoarece fiecare dintre noi este capabil sa devina un mic dumnezeu al istoriei noastre, neexistand un drum prestabilit pe care am fi nevoiti sa-l urmam. Suntem liberi sa ne trasam propriile linii, sa ne urmam propriile ambitii sa devenim o caramida care sa stea la temelia unei Romanii moderne. Impreuna putem desena destinul tarii, aceasta ar trebui sa ne fie menirea. Cum scria si Cioran: “Tot ce nu e profetie in Romania, este un atentat impotriva Romaniei.”

Dar aici nu este vorba despre o profetie pentru altii, ci de existenta noastra profetica ca si cetateni ai acestei tari. Oare nu am indurat suficient de multe abuzuri, dezamagiri si ingradiri? Oare nu a curs suficient sange, nu s-au scurs suficiente lacrimi, nu s-au nascut suficienti eroi necunoscuti pentru a ne convinge de necesitatea unei schimbari radicale, a unei zdruncinari din temelii a acestui sistem corupt si putrezit care alcatuieste Romania de astazi? Daca NOI nu vom incepe sa punem bazele noului, imi pare rau sa o spun, dar in tarisoara noastra nu se va mai putea face nimic.

Nationalismul care a caracterizat Romania pana in momentul de fata nu a avut conotatii pozitive, fiind mai mult un tip de patriotism sentimental, lipsit de o directionare dinamica si fara o vointa reala de materializare. Sunt satula de cei care se amagesc si dau vina pe imprejurarile istorice nefavorabile ale vremurilor ca si explicatie pentru conditia existentei noastre ca si natiune – navalirea barbarilor, ocupatiile turcesti, maghiare si dominatia fanariota. “Istoria este o explicatie, dar nu o scuza.” Nu suntem decat o tara de razmerite!

Salvarea Romaniei sta in comorile si posibilitatile ei ascunse. Nu facem decat sa traim intr-o perpetua iluzie daca ne concentram pe ceea ce am fost. O dovada mai mare de lasitate decat inventarea unui trecut nu cred ca exista! IUBESC Romania, dar iubesc cu o ura grea istoria ei. Nu vom reusi niciodata sa ocupam un loc in istorie daca fiecare dintre noi nu va trai cu o pasiune atotconsumatoare si dureros de profunda toate umilintele care ne-au marcat tristul nostru trecut.