moment

Cel de-al treilea discurs Toastmasters, cu telul  “Get to the point!”. Mai precis, trebuia sa ma concentrez asupra obictivului discursului. Conform manualului Toastmasters, un discurs ar trebui sa aiba un obictiv general (informare, umor, etc.) si unul specific, cu ce “pleacă” publicul.

Obictivul meu personal a fost sa ma concentrez ceva mai mult pe prezentare, si o idee mai putin pe continut. Asa ca discursul e mai putin interesant citit. Nu ca interpretarea mea de la Toastmasters l-ar fi pus in voloare mult mai bine.

Daca “ă” count-ul meu scade sub 10 (prietenii stiu de ce) poate imi fac curaj si-mi filmez discursurile.

Oricum, enjoy!

(neutru)

Domnule Toastmaster,
Stimați colegi și invitați,

Vă vorbesc astăzi despre brevitate, calitatea de a fi succint. Cum brevitatea este o virtute,

Vă multumesc!

(sobru și lent)

Totuși, acest discurs este susținut în cadrul destins… distins, al unei adunări ca cea de aici, Toastmasters, un club la care oamenii se adună să învețe să vorbească între ei… în public.

Nu, nu că nu ar știi să vorbească, dar întotdeauna e loc de mai bine. Totuși, Voltaire, marele eseist și filozof, ale cărui opere nu le-am citit dar pe care mă pricep să-l citez, spunea că mai binele e dușmanul binelui. Tot așa, mai multul e dușmanul multului iar mai lungul e dușmanul lungului. Astfel, un discurs Toastmasters  trebuie, din principiu, să aibă o lungime rezonabilă, dacă se poate.

Rezonabilă… dar ce înseamnă rezonabil? Fiecare înțelege altceva prin rezonabil. Pentru Florin Piersic, spre exemplu, rezonabil e să-ți amintești o dată la zece minute despre ce vorbeai de fapt. Pentru mine rezonabil e să mă întreb ce caut aici…

Ce caut aici? Ce căutăm aici? Pentru ce suntem noi aici? Care e rostul nostru? Am fost aruncați aici arbitrar? Einstein, marele om de știintă cu contribuții impresionante în fizică și în particular în cosmologie și pe care îl prezint ca să umblu timpul, spunea despre o chestiune la care se pricepea mai puțin “Ciudată este situația noastră aici pe Pămant. Fiecare dintre noi vine pentru o scurta vizită, fără să știe de ce, dar câteodată pare să divinizeze un țel.”.  Care este țelul nostru aici?

Căutăm să spunem ceva…. Da, căutăm să ținem un discurs. Caut să țin un discurs. Da, discursul despre care tocmai vorbeam și care este, în spetă, prezentul meu discurs susținut acum, și nu altădată, chiar în această încăpere, și nu în alta, chiar aici în fața dumneavoastră. Iar dumneavoastră sunteți răbdători, dar răbdarea are o limită…

(puternic și vioi)

în spetă 5-7 minute pentru lecția 3.

Așa că o să fiu scurt: Trei îndrumări pentru brevitate:

Nu repetata. Exprimarea cu alte cuvinte ale aceleiași idei este tot repetare. Da, repetiția este mama învațăturii… nu repetarea. Deci, nu repeta aceași idee. Chiar dacă e exprimat diferit, să spui același lucru de mai multe ori e nepotrivit. Deci, nu repeta.

Nu folosi două cuvinte când e suficient unul. Nu e ușor dar devii mai concis și eviți să ajungi, spre exemplu… cel mai superior. Dar să avansăm înainte spre concluzia finală!

Dacă vrei să întărești o idee fără să adaugi cuvinte sau să repeți inutil… folosește o pauză… (pauza lunga)

Vă mulțumesc!
Domnule Toastmaster?…

Cel de-al doilea discurs susținut la Toastmasters. Tema a fost la alegere, cu indicația să mă concentrez pe structura discursului.

Am o problemă. Am un prieten bun, ne știm de multa vreme și de curând am aflat că e anarhist. Nu-i numai anarhist, mai rău, e satanist. Îl știam eu de mult ca liberal, de-ăla care ține cu bogații. Da’ era băiat de treaba și-am trecut cu vederea. Acum, am picat pe gânduri.

Stimați colegi și invitați,

Vă voi vorbi astăzi despre trei concepte aparent fără legătura: anarhism, liberalism și satanism. Nu, nu o sa propun un nou sistem filozofic care sa le integreze și nici nu o sa evanghelizez teoria cuiva. Elementul comun celor trei concepte și despre care vreau sa vorbesc este tocmai ambiguitatea lor.

Anarhism!… Da, primul lucru care ne trece prin minte sunt demonstranții anti-globalizare de la summit-urile G8… Apoi, dacă îl lăsam o secunda să se coacă, apare în minte prima definiție din DEX: “Stare de anarhie”; anarhia fiind definita mai departe tot de prea-apreciatul DEX ca “Stare de dezorganizare, de dezordine, de haos într-o țară, într-o instituție etc.”. Ei bine, deși apare ca primă definiție în DEX, aceasta este departe de esența conceputului de anarhism.

Esența anarhismului poate fi cel mai bine sumarizată prin tocmai rădăcina cuvântului de origine: grecescul anarchia: an înseamna nu, archos – conducător, autoritate. Deci, fără conducător, fără autoritate. De aici și pana la asocierea cu haosul drumul este foarte scurt, dar această scurtătură este prin prejudecata. Lipsa unei ordini impuse de către stat nu trebuie să însemne neapărat haos. Iar anarhismul ca filozofie politica susține tocmai asta. Susține că statul este o forma de oprimare și că, în absența sa, societatea nu ar degrada în debandadă ci ar evolua către o ordine naturală superioară celei artificial impuse de către stat.

Această idee simplă nu este rezultatul interesant al unei asocieri jucăușe de cuvinte, ci este sămânța unei grămezi teorii elaborate de un întreg prohod de filozofi și politicieni în ultimele două secole. Și, ca toți filozofii și politicienii, nu se înțeleg intre ei și se tot cearta stânga cu dreapta pe deasupra Atlanticului. Europenii sunt mai socialiști și văd o societate utopică fără proprietate individuală unde accentul este pus pe comunitate. Americanii, mai capitaliști, consideră că individul trebuie să aibă drept de proprietate și că bunăstarea poate fi atinsă doar prin comerț liber. Care au dreptate sau dacă au vreunii dreptate, nu sunt eu în măsură să vă spun, dar, după atâta efort și patos, cred că merită măcar să fie calificați ca ceva mai mult decât niște puști care aruncă cu pietre.

Moderând puțin anarhismul ajungem la… Liberalism… Liberalism!… un concept înălțător, desprins din libertate, și clar ca cerul senin de pe fondul Statuii Libertății… Totuși, mi-am permis sa fiu cârcotaș. Cercetând din nou DEX-ul am dat de definiția: “Doctrină care, opusă socialismului și dirijismului (ce-o fi și ăsta), proclamă principiul nonintervenției statului în economie, în relațiile economice existente între indivizi, grupuri sociale sau națiuni; promovează ideea libertății economice, a liberului schimb, a liberei concurențe etc.”. Sună bine și destul de familiar. Parcă și PNL-ul tot asta mai zice din când în când – când nu mărește pensiile. Totul e clar!

Dar totuși… În ultima vreme a fost mare scandal în Statele Unite datorat intervenției tot mai puternice a administrației Obama în economie. Și parcă Obama e democrat și parca democrații din Statele Unite se autodefinesc drept liberali. Deci Obama este un liberal care susține o intervenție puternică a statului în economie. Ceva nu se leagă…

Nu se leagă pentru că, deci pare clar, cuvântul liberal – la fel ca anarhism, libertarianism și chiar democrație – este disputat între stânga și dreapta politică. Liberalismul, asa cum este înțeles în România și mare parte din Europa, se referă mai precis la înțelesul istoric, de dreapta, al acestuia, cunoscut acum și sub numele de liberalism clasic. La începutul secolului 20 a apărut în Europa de vest, ca alternativă la comunism, liberalismul social. Acesta susține că, deși capitalismul este motorul de creare a bogăției în economie, statul trebuie totuși sa ia parte din aceasta bogăție pentru a oferi servicii de baza, cum ar fi educația sau sănătatea, întregii populații. Creat în Europa, liberalismul social a prins rădăcini tocmai Statele Unite iar disputa este purtata acum, din nou, deasupra Atlanticului.

Dar să trecem în partea întunecată: Satanism!… nu știu dacă e asociat mai repede cu ritualuri oculte dedicate diavolului sau cu tineri agitați care spânzura pisici prin cimitire. Pentru coerență, o să încep din nou cu DEX-ul. Definiția pentru satanism este “demonism” iar, mai departe, demonismul este “credință în demoni; demonie” iar definiția pentru demonie este… “demonism”. Am impresia că mă învârt în cerc. Se pare că lingviștii evită subiectul.

Satanismul este de fapt un termen umbrelă pentru gamă largă de atitudini care implică divinizarea sau admirația pentru Satan. Ce se înțelege prin Satan nu este, din nou, clar. Pentru o parte din sataniști, cei deiști, Satan este entitatea opusă lui Dumnezeu. Pentru sataniștii ateiști sau agnostici, acesta este doar un termen cool, bun de speriat credincioșii.

Ca element comun, Satan în general simbolizează pentru sataniști libertatea fată de religie sau Dumnezeu, egalitatea oamenilor cu zeii, individualism, hedonism, egoism, luciferianism, căutarea neînfrânata a cunoașterii… Pana la urma, satanismul este mai degrabă o poziție filozofică sau religioasă decât colecția de ritualuri oculte ale unora din aderenții săi.

Am vorbit despre trei concepte înconjurate de obicei de ambiguitate și preconcepții: anarhismul, care urmărește de fapt abolirea statului, nu dezordine socială; liberalismul, care are înțelesuri contradictorii între State și Europa, și, în final, despre satanism, care deși obscur și ocult, este mai degrabă filozofic decât agresiv. Poate vă întrebați dacă eu sunt prietenul despre care vorbeam la început… Ei bine, nu… Pentru că nu sunt satanist…

Vă mulțumesc pentru răbdare!

Oamenii de la doipedoi.ro au facut apel la blogosfera sa doneze bani pentru tratarea catelei lor. Mi s-a parut deplasat demersul si am pus un comentariu acid la acel post. Comentariul a trezit reactii destul de agresive din partea altor blogari asa ca ma simt obligat sa-mi clarific pozitia.

In primul rand consider ca oamenii sunt mai importanti decat animalele. Cu ocazia asta am aflat ca atitudinea are un nume, speciesism. Nasul termenului, un oponent al practicii speciesismului, spune ca il foloseste pentru a descrie, citez tradus lejer, “discriminarea larg raspandita practicata de om impotriva altor specii”. Se pare ca e o intreaga dezbatere pseudo-filozofica pe tema asta, cu argumentele oponentilor fiind, in opinia mea, o gramada de aiureli.

Dar nu despre speciesism vreau sa vorbesc. Vreau mai degraba sa va povestesc un scurt episod din copilaria mea tarzie. Cum mare parte ne tragem din prima sau a doua generatie de tarani deveniti oraseni, suntem obisnuiti ca de Craciun sa se sacrifice porcul iar de pasti sa se sacrifice unu-doi miei sau iezi. Propozitia anterioara suna aproape nevinovat. Totusi, sacrificarea acelui animal chiar implica, ei bine, actul sacrificiului. Adica un barbat (de obicei) ia un cutit si il infige in gatul acelui miel dragut si nevinovat. Si tasneste sange. In timpul asta mielul zbiara si se zbate. Daca mama lui, oaia, e in apropiere, zbiara si ea. Apoi se face liniste si mielul ramane cu privirea impaienjenita si fixa. Urmeaza belirea si transarea. Apoi carnea e dusa in casa, la rudele de la oras care au dat televizorul tare sa nu auda scandalul facut de masa lor. Apoi se gateste iar oamenii se infrupta din bucatele suculente si delicioase.

Episodul din copilarie de care vorbeam este la fel ca cel de mai sus, doar ca eu, desi sunt dintre rudele de la oras, nu eram in casa, ci asistam la tot procesul si ajutam cum puteam. De ce? Nu, nu pentru ca sunt un sadic caruia ii place sa vada sange – din contra. Si nu, nu pentru ca ma obligase cineva. Ci pentru ca imi permisesem sa realizez un concept destul de simplu. Ca bucatile de carne de pe masa sunt parti din mielul cu care tocmai ma jucasem de dimineata. Si ca mielul nu se transformase in acele bucati prin magie, ci in urma unui proces destul de brutal pe care evitasem sa-l vad alte dati. Si am mai realizat ceva care poate parea ciudat. Ca este o dovada de respect pentru acel miel sa stiu prin ce a trecut inainte sa infulec cu nesat din carnea lui. Chiar daca primele guri de mancare le-am inghitit cu noduri, experienta m-a ajutat sa realizez ca asta e mersul lucrurilor si ca, daca nu vreau sau pot sa il schimb inca, atunci trebuie macar sa-l accept in totalitatea lui.

Chiar si cu acceptarea speciesismului, problema pozitiei omului fata de animale ramane una complexa. Considerand modul actual de asezare a lucrurilor, se poate discuta lejer de o ierarhizare si in randul animalelor – probabil determinata direct de utilitatea lor pentru om. Apoi, discutia referitoare la protejarea speciilor pe cale de disparitie e una importanta, dar complet diferita.

Ce lagatura are asta cu subiectul postului? Pai, desi tema poate fi interesanta, din pacate pare lovita de aceasi ciuma ca multe altele: ipocrizia. Cred ca multi ar trebui sa-si curete puiul de la KFC dintre dinti inainte sa faca apologia drepturilor animalelor in general. Pentru vegetarienii cu aceleasi idei, tot respectul, macar au o atitudine coerenta.

Dragos Manac publica propriul top al minciunilor “de la tehnic”. Totusi, imi pare ca arunca prea usor vina in gradina “tehnicilor”.

Problema este de fapt a sistemului per ansamblu. Cam asta e viata unei cerinte tipice:

Se naste prematur in mintea clientului – care nu ii acorda nici cinci minute de gestatie.

Ajunge in inbox-ul managerului de proiect care ii da automat forward catre developer – doar nu e treaba lui sa vada despre ce e vorba si cum se leaga cu restul proiectului.

Developerul e obosit dupa o zi de alergat dupa un bug, ca doar nu-si pierde el timpul cu unit-teste. Cand vede cerinta, trage o injuratura in gand. Se uita cum se potriveste cu restul cerintelor, mai trage o injuratura in gand. Varsa o lacrima pentru structura desavarsita a codului lui care va trebui spurcata cu noua cerinta.

Apoi apare gestul reflex: reply cu o intrebare care nu lamureste cerinta (lamurirea ar cere efort mental) dar are darul de a pasa mingea in terenul managerului. Dupa un meci de vreo cateva ore pentru client, o ora-doua pentru manager si doua-trei zile de lucru pentru developer, produsele pot fi ordonate si dupa pret.

Ce ar fi rezolvat problema? 15 minute de rumegat cerinta initiala din partea clientului, 45 minute de lamurit detaliile din partea managerului de proiect, doua ore de implementat si creat teste automatizate din partea developerului.

A cui e vina? A tuturor. Mai mult decat atat, oricare dintre partile implicate poate rezolva problema. Clientul care stie ce vrea poate renunta la serviciile firmei care-i dezvolta solutia indata ce observa intarzieri nejustificate. Managerul poate lamuri cerintele stupide inainte de a ajunge la developeri; tot ei isi pot alege alti developeri. Developeri buni pot compensa management-ul prost punand intrebari pertinente; daca situatia e grava, isi pot gasi oricand alt job.

Basescu a castigat alegerile. Eu m-am inselat si l-am substimat. Probabil ca pdisti au reusit sa fure mai mult psdistii si ca rezultatul corect ar fi sensibil in favoarea lui dar asta nu mai e relevant acum. Geoana avea vitoria in buzunar. A pierdut pentru ca a facut cu o gresala prea mult.

Nu am timp acum de o analiza argumentata asa ca o sa prezint doar cum vad evolutia politica in urmatoarea perioada:

1. Basescu isi va impune guvernul PD. Public, va reusi sa convinga oameni de buna credinta din toate partidele. Practic, va ameninta parlamentarii cu alegerile anticipate iar cei mai slabi vor ceda.
2. In urmatoarele sase luni vom asista la dezertari masive din randurile PSD si PNL. Sper doar sa fie capabil Crin Antonescu sa pastreze controlul asupra majoritatii partidului – ar fi pacat ca PNL-ul sa devina marioneta lui Basescu.

Tinand cont de sustinerea populara surprinzatoare, mai exista posibilitatea ca Basescu sa forteze alegeri anticipate. E posibil ca pe valul de entuziasm al pseudo-victoriei sa obtina peste 40% din parlament.

Oricum, vom asista la conturarea tot mai clara a partidului prezidential.

Geoana o sa castige alegerile (Totusi, idealist, inca sper sa castige Antonescu si merg sa-l votez).

Geoana il pune pe Johannis premier pe perioada limita – unu-doi ani cat sa iasa Romania din criza si sa se mai adune otzar de osanza de furat. Chiar de ar fi mai nerabdator, nu prea are de ales. PSD are vreo 37% din parlament; ungurii si independentii inca vreo 8%. Nu au cum sa faca guvern fara PNL. De PD-L nu se mai atinge nici dracu cel putin cateva luni – si da, in politica sunt sufiente cateva luni pentru ca partenerii sa revina in pat dupa ce s-au facut facut albie de porci reciproc.

PSD o sa stagneze. PD o sa scada. PNL o sa creasca. M-am apucat sa scriu manat de articolul lui Cristian Banu. El zice ca PD-ul va fi viitorul partid de dreapta si ca o sa creasca. Nu are cum. Pentru simplu motiv ca putinii oameni de valoare pe care ii aveau si-au pierdut credibilitatea prin promovarea fanatica a lui Basescu. Odata cu doborarea liderului, PD-L va intra in deriva. Baronii locali o sa migreze in mare parte catre inapoi catre PSD. Pedestrimea, in perspectiva celor 4 ani fara putere, o sa-si piarda entuziasmul. Putinii oameni valorosi care si-au tinut gura in furtuna asta… parte o sa plece catre PSD sau PNL, in functie de orientare si interese; parte o sa incerce sa refaca partidul, probabil in matca electorala de 15%. Parlamentarii nu o sa migreze semnificativ pentru ca PSD si PNL nu o sa aiba nevoie de ei, avand impreuna cu PNL o majoritate lejera. Ar mai fi posibilitatea ca PSD-ul sa incerce sa-i atraga in perpectiva unui guvern fara PNL. Cred ca e totusi putin probabil. PSD-ishti sunt curve batrane. Ei stiu ca nu are rost sa sacrifice furtul asezat, batranesc, pe termen lung pentru trei-patru ani de prada. Mai ales dupa o criza economica. Nu intrebati de cele 9 luni de guvernare cu PD-L. Alea au fost pentru regruparea trupelor; o bucatica de ciolanel sa miroasa sangele si sa prinda forta.

Crin Antonescu o sa ramana presedintele PNL. Nu pentru ca PNL-isti il iubesc profund si-si urmeaza liderul la bine si la greu. Pur si simplu il vor urma la bine, Antonescu stiind sa nu faca gresala lui Tariceanu de a nu baga PNL-ul la guvernare.

PNL-ul este si va ramane partidul liberal din Romania. Unii din liberii PNL au mai facut declaratii populiste. S-au luat chiar si unele decizii guvernamentale populiste – i.e. cresterea pensiilor. Totusi, per ansamblu, PNL are o linie clara de liberalism clasic. Probabil si din fericire, ajutat din umbra de oameni ca Dinu Patriciu. Cred ca PNL va creste. Va creste ca organizatie datorita revenirii la guvernare – traba cu ciolanelu’. Va creste electoral pe datorita cresterii organizatiei si a contractarii PD-L. Dau procente, ca-i frumos. La o luna-doua dupa alegeri:

• PSD 40% – datorita campaniei pentru Geoana din turul II
• PD-L 28% – incepe scaderea
• PNL 22% – incepe cresterea, Johannis premier
• UDMR 5% – ei sunt la 7% da’ scad temporar ca nu vorbeste lumea de ei
• altii 5%.

Scenariu idealist. Crin Antonescu ajunge presedinte. La o luna-doua dupa alegeri:

• PSD 35% – se mentine
• PD-L 28% – incepe scaderea
• PNL 28% – creste datorita expunerii lui Antonescu
• UDMR 5%
• altii 5%

Sa risc pentru deliciul publicului. Compozitia parlamentului peste patru ani (Geoana presedinte si excluzand minoritatile din camera deputatilor prin aproximare grosolana):

• PSD 40% – crestere pe fondul scaderii PD-L compensata de scadere datorita eroziunii guvernarii
• PNL 32% – crestere puternica pe fondul scaderii PD-L / scadere datorita eroziunii guvernarii (posibil mai mica daca PSD-ul se decide ca poate si fara PNL dupa 1-2 ani de recrutari… ramane de vazut)
• PD-L 22% – scade dar mancanca electoratul PRM si PNG. Nu va disparea si nu se va rupe pentru ca are un nucleu electoral de vreo 15% foarte dur. Asezare pe axa? Vor merge catre centru. Din ce directie?…
• UDMR 6%

Daca nu pleaca pe mare, Basescu revine ca presedinte PD.

Primul meu discurs in cadrul Toastmasters:

Maestre, stimati colegi si invitati,

Cred ca cel mai puternic lucru care caracterizeaza o persoana sunt deciziile pe care le ia în momentele cheie din viata. Cum astazi tema discursului meu sunt chiar eu, o sa va povestesc cate ceva despre trei momente de răscruce din viata mea.

Aveam cinci-sase ani dar ma confruntam deja cu o problema foarte grava… educatoarele de la gradinita ma obligau sa dorm dupa-amiaza – . Am incercat sa le conving ca nu are rost sa dorm -mai ales timpul ala ar fi mult mai bine folosit jucandu-ma. Nu am reusit asa ca am urcat, cu aceleasi argumente, la forul superior: parintii. Din pacate, nici cu ei nu am avut mai mult succes. Momentele disperate cer masuri disperate… Trebuia sa scap de gradinita! Si si parea ca singura cale ca era sa merg la scoala… Si asa, la 6 ani si 4 luni eram elev in clasa I…. bucuros ca scapasem mai devreme de gradinita, bucuros ca eram in sfarsit la scoala, bucuros ca se facuse cum vroiam eu.
Dintr-un motiv ciudat asteptam cu nerabdare sa incep scoala – mi-a trecut in mai putin de un an.

Sa derulam opt ani inainte… am ajuns la sfarsitul clasei a opta. Era vara, aveam 14 ani, tocmai intrasem la liceul la care imi dorisem, nimic nu era mai simplu si mai frumos. Cu exceptia faptului ca mi se oferise o bursa de studiu la un liceu privat din Bucuresti. Asa ca eram pus in fata unei decizii: aveam de ales intre liceul Grigore Moisil din Timisoara, o scoala destul de buna chiar in orasul meu, si Liceul de Informatica din Bucuresti, unde as fi avut ocazia sa invat de la unii din cei mai buni profesori de liceu din Romania. La Timisoara as fi fost acasa si puteam sa fac si sa invat ce m-ar fi taiat capul. La Bucuresti as fi fost intr-un mediu de studiu excelent dar care s-ar fi asteptat totusi de la mine sa ma specializez inca de pe atunci intr-un domeniu, oarecum in detrimentul culturii generale. Am ales diversitatea in defavoarea specializarii si am ramas la Timisoara.
Pe atunci nu banuiam avantajele mai putin evidente ale mutarii de acasa…

Au mai trecut patru ani si am ajuns la inceputul facultatii. De fapt, aproape la inceputul facultatii pentru ca trecusem admiterea dar inca nu eram hotarat daca sa incep facultatea sau sa ma apuc de… “bussines”. De-a lungul liceului incepusem sa lucrez la mai multe proiecte – atat comerciale cat si de jucarie – si vroiam sa transform toate astea intr-o afacere. Am hotarat in final sa incerc sa le fac pe amandoua.
Asa am invatat ca, cel putin eu, nu pot face foarte bine mai multe lucruri in acelasi timp.

Spuneam la inceput ca cel mai puternic lucru care caracterizeaza o persoana sunt deciziile pe care le ia. S-ar putea sa ma fi inteles gresit pentru ca am fost putin imprecis. Cred ca cel mai puternic lucru care *determina caracterul* unei persoane sunt deciziile pe care le ia. Cred ca fiecare dintre noi suntem, intr-o anumita masura, o combinatie unica a personelor alaturi de care ne petrecem timpul. Iar deciziile pe care le luam determina cateodata tocmai asta, persoanele cu care ne inconjuram. Cand ales sa merg la scoala mai devreme cu un an, nu atat anul acela este important, cat faptul ca alegerea a determinat indirect colegii, prietenii si profesori din urmatorii opt ani. Cand am ales sa fac liceul in Timisoara si nu in Bucuresti, decizia poate nu a fost atat de importanta din perspectiva invataturii, cat a faptului ca o parte din oamenii pe care i-am intalnit in perioada liceului imi sunt si acum, dupa ani buni, foarte aproapiati. Daca as fi plecat la atunci la Bucuresti, acestia ar fi fost cu totul altii asa ca, probabil, eu as fi fost altul.

O sa inchei cu un citat al lui Frank W. Boreham. Citatul e in engleza pentru ca doar asa suna bine:
“We make our decisions, and then our decisions turn around and make us. ”

Va multumesc!

Maestre…

Andrei Plesu, intr-un interviu din Adevarul, despre ce inseamna sa fi un om cumsecade in Romania:

Spuneaţi că vreţi să rămâneţi în memoria colectivă ca „un om cumsecade”…

Da, dar aş adăuga că mi-aş dori să existe din ce în ce mai mulţi oameni cumsecade. Pentru că dacă eşti cumsecade de unul singur ajungi la by-pass.

Cristian Banu scrie ca “Oprescu joaca pentru Geoana”. Ar fi fraier sa o faca.

Oprescu a declarat ca nu va candida asa ca daca o va face pleaca deja cu un handicap, capitalul lui politic fiind construit pe faptul ca pare mai mult omul faptelor decat al vorbelor in comparatie cu ceilalti. In conditiile astea, sansele lui sunt reduse iar un esec nu i-ar aduce nici un avantaj.

Argumentul ca o va face “daca partidul o cere” ca sa-l ajute pe Geoana nu sta deloc in picioare. Partidul i-a cerut sa nu candideze pentru primarie si nu i-a ascultat. De ce i-ar asculta acum cand personal are doar de pierdut si nu mai este nici macar membru (sau nu sunt eu la curent)? Oamenii politici se folosesc de partide ca sa se propulseze, nu ca sa-si sape singuri groapa de dragul partidului. Iar Oprescu pare suficient de abil sa faca alegerea favorabila siesi.

Apoi, nu are nici un motiv sa-i puna bete in roate lui Antonescu pentru ca ar avea mai mult de castigat daca Antonescu ajunge presedinde decat daca ajunge Geoana. Daca Geoana castiga, Oprescu ar fi doar un nene din partid care a fost la un moment dat primar si a avut tupeul sa incerce sa ajunga presedinte – sacrificiul lui s-ar uita repede. Daca Antonescu castiga, Oprescu, ca si primar al capital, va fi omul din partid cu cea mai puternica pozitie publica. Apoi, ca si unul dintre cei care l-a sustinut pe Antonescu, va fi apropiat de presedinte, ajutand relatia dintre PSD si PNL in eventualitatea probabila a unei guvernari comune.

Parerea mea, Oprescu nu va candida ca sa-l incurce pe Antonescu. Mai mult chiar, ii va face campanie.