București – o capitală europeană oarecare II

…continuare de la nivelul doi

În fine, nivelul trei: discuţii impromptu. La coadă la Saorma (şi da, am găsit saorma aia mare, mega bună, la doar 7 lei) intru în vorbă cu un co-codar care se uită într-o broşură cu universităţi. Se uită mai atent la pagină cu London College parcă aşa că îl iau cu “Bună universitate. Vrei să fugi?”. Îmi spune că de fapt el e curios cum arată, că el a făcut design-ul pentru broşură. Cât îmi explică asta, o mai răsfoieşte vreo zece secunde, după care o bagă în geantă. Semi-fail. Granted, la aşa un agăţat putea bănui că altceva vroiam de la el. Iar cum era student la arte, s-o fi şi bucurat. Tough luck, făcea oricum parte din semi-populatia mai puţin interesantă pentru mine.

Revenind, o chestie care a pornit la nivelul unu dar a evoluat. Ies eu din parcul Izvor – cool park, vă spun de el mai încolo – şi dau să întreb încotro să o iau spre o gaură de metrou. Grăbit, uit să evaluez ţinta şi întreb un cuplu tocmai pe trecerea de pietoni. El, geluit în creastă, pieptul dezgolit, lanţu’ cât degetu’. Ea, drăguţă, cu ochelari cu rama mai groasă, aleşi cu gust. Ca şi restul ţinutei dealtfel. Tipul de fată ce-ai vedea-o-n Carturesti.

Rezultatul? Se opresc amândoi imediat după staţie şi se pun să-mi explice, cu răbdare şi interes, cum să ajung. Era simplu: treceam podul de pe care tocmai venisem şi o luam la dreapta de-a lungul Dâmboviţei. Totuşi, ei se interesează unde vreau să ajung şi-mi detaliază cu entuziasm alternative. Mai e o staţie în direcţia cealaltă. Dacă vrei să ajungi gară, e o idee mai aproape, dar mai mult de mers pe jos… etc. etc. Îmi emplica amândoi, completându-se unul pe altul. La el vorba contrastează perfect cu ţinuta: verbeste corect, articulat, fără mahalagisme… Nu ştiu dacă eu sau ei fumaseră ceva. A trebuit să le-o tai scurt cu mulţumiri repetate să nu mă ducă de mânuţă la gară.

Ar mai fi una evoluată de la nivelul unu, o tipă întrebată unde e Carturesti. Dar de ea nu povestesc că m-a supărat. M-a întrebat dacă ştiu cine-i Enescu.

Să ajung și-n parcul Izvor și-am plecat.

Comments (2)

Bucureşti – o capitală europeană oarecare

Sunt(edit: eram, late post) în tren de la Bucureşti înapoi spre casă. Spre deosebire de alte dăţi mai recente, când vedem bucureştiul ori pe fugă, ori mă plimbam cu ceva oameni, de data asta am avut timp să mă plimb singur brambura. Mi-a demisionat ghidul.

Am fost prima oară în Bucureşti în clasa a 8-a, deci în urmă cu vreo 15 ani. Era primul oraş mai mare pe care îl vedeam. Şi-l vedeam mare. Dar îmi amintesc că dincolo de mare, mi-a părut murdar. Trotuarele erau acoperite de un strat de seminţe, câini vagabonzi şi dughene care vindeau orice. Faţade clădirilor vechi stăteau să pice în primul cap disponibil. Mai spre periferie, fiecare bloc avea propria gaşcă veselă sau agresivă la scară. L-am văzut murdar, urât şi nesigur.

Acum, cum ajungi, lucrurile arată altfel. Pe străzi nu mai fermentează gunoaiele. Mare parte din trotuare sunt, în absenţa dughenelor, surpriză, largi. Nici la metrou nu mai miroase a pipi. Nu spun că lingi pe jos dar e decent.Locurile prin care m-am plimbat sunt cel puţin la fel de curate ca străzile din Roma, de exemplu.
O altă impresie bună mi-au făcut-o miticii. Altă dată n-am vorbit cu oameni, aiurea, pe stradă. Acum i-am căutat.

În primul rând, chestiunea de bază: de fiecare dată când am întrebat cum să ajung într-un anumit loc, toţi cei întrebaţi au fost amabili. Acum, da, mă uitam şi eu la om înainte să întreb. Dar totuşi.

Apoi, nivelul doi: serviciile. Atât tanti şi nenii de la butic şi swaorma, cât şi chelnerii de la locuri o idee mai cu pretenţii, au fost ok. La o extremă, am dat totuşi de o tanti când am luat bilete de metrou care şi fără cuvinte, prin simplu gest de a-mi întinde biletul, mi-a transmis cât de sictirită era. Totuşi, la cealaltă extremă, un chelner chiar şi-a cerut frumos scuze că nu mai au meniul zilei iar un altul, de la PizzaHut, a făcut gestul extrem: a trecut să întrebe dacă totul este ok! (Deh. training-ul…).

Mai târziu, nivelul III.

Comments (6)

Incredere stuff

Cum sunt obosit si dupa un numar decent de beri, cred ca e momentul potrivit sa mai pun ceva pe blog. Fara diacritice la ora asta.

Alexandra (ne cunoastem?), apoi Dan, apoi Todo s-au apucat sa analizele nivelul de incredere pe care-l poti acorda unei persoane nou aparute in viata ta. Alexandra se lauda ca acorda incredere totala, Dan clameaza experienta ca vinovata pentru scepticism dar vorbeste un pic usor de “incredere totala”. Todo le mai echilibreaza.

Nu o sa va spun cum fac eu. Nu, nu sunt misterios, dar nu-mi bat capul sa descifrez acum.

Nu o sa va spun nici cum ar trebui facut. As putea sa scot din buzunarul stang o forumula bazata prima impresie, numarul de followeri de twitter, culoarea ochilor si vremea de afara. Dar, desi ar fi apreciata de Horia, nu o sa o fac.

O sa va povestesc in schimb despre un contrast cultural care m-a lovit mai de curand. Dar sa o luam cu inceputul…

Taica-miu, desi deloc fan al comunismului, a gasit totusi ceva de laudat la perioada aia. Spunea ca oamenii erau mai deschisi. Daca intrai intr-un bar sa bei o bere, ieseai cu trei amici de ocazie. Stateai la coada la lapte, aveai cu cin’ sa-ti plangi amarul. Mergeai la mare cu cativa prieteni, gaseai inca pe-atatia sa pui de-un chef.

Acum, cel putin mie lucrurile par mai inchise. Daca stai de vorba cu oamenii de la masa vecina intr-un bar, e vorba cel mai probabil de scaunul de care ai nevoie in plus la masa ta. Daca incerci sa schimbi doua vorbe cu un necunoscut cand astepti tranvaiul, te astepti la cel mult un raspuns monosilabic. Sa porti o discutie mai elaborata decat cat e ceasul, cand vine tramvaiul sau care-i scoru’ ultimului meci, nici gand.

Ok, sa nu uit  de unde am plecat, contrastul culturat. Vara trecuta am fost la un intership la o universitate din state; am scris despre asta? probabil ca nu, ca blogger serios ce sunt. Asa, acolo am avut o experienta complet diferita in privinta atitudinii fata de necunoscuti. Dupa standardele romanesti, cred ca unii oameni de acolo s-ar incadra usor in categoria “inconstienti”. Ca declaimer, fiind un centru mare universitar, e posibil ca atitudinea sa difere de cea tipic americana.

Un exemplu. Am fost la ceva cursuri de dans. Am mers de nebun, nu cunosteam pe nimeni de-pe-acolo. Cursurile erau cool, foarte bine organizate, si probabil mai ieftine decat cele de pe-aici. Cam 10-15 oameni per curs, din care 2-3 care deja stiau destul de bine si ajutau restul cursantilor. Dar nu asta e subiectul. Ok, la unul din cursurile astea, cred ca al treilea, vine instructorul, un tip pe la 40-50 de ani, si ne spune ca organizeaza party de 4th of July la el in curte. Everybody’s invited! Ok… ne cunoastem? Cum ma chemi la tine acasa? Pe mine si pe restul coloratilor de pe-aci? Intr-un singur curs erau lejer oameni cam pe pe toate continentele. Doi-trei indieni, unu-doi europeni (adica eu), trei-patru latin-americani, vre-un rus (sau de pe-acolo), patru-cinci asiatici, doi-trei negri (nu stiu daca veniti de curand sau nu), si poate vre-un american get-beget; australienii nu se pun, aia-s pe insula. Omu’ nostru cu party-ul pe cativa daca-i cunostea mai bine decat pe mine. Adica deloc. Da, si facea invitatia asta la toate cursurile pe care le tinea acolo. Si peste tot impartea fluturase cu detalii, adica harta cum sa ajungi la el si faptul ca el vine cu hamburgerii si carnatii iar invitatii pot sa aduca ce le mai pica bine. Am fost in final la cheful ala si a fost foarte fain si ciudat. O sa va povestesc alta data. Ce e relevant acum e ca, din cauza unei ploi ca ast de-acum, am stat in sufrageria omului. In esenta, o gramada de oameni, buna parte necunoscuti, la el in casa. E, si tipu nu era un burlac pus pe chef; avea nevasta si copii, si ei tot la chef :)

Experienta asta a fost remarcabila, dar sunt si altele mai marunte. Oameni pusi pe discutii pe strada, in baruri, in statii de autobuze, la magazin. Oameni carora nu le e frica de alti oameni. Dar sunt prea obosit sa mai povestesc acum. Le las pe alta data dac-or-mai fi.

Comments (3)

Brevitate

Cel de-al treilea discurs Toastmasters, cu telul  “Get to the point!”. Mai precis, trebuia sa ma concentrez asupra obictivului discursului. Conform manualului Toastmasters, un discurs ar trebui sa aiba un obictiv general (informare, umor, etc.) si unul specific, cu ce “pleacă” publicul.

Obictivul meu personal a fost sa ma concentrez ceva mai mult pe prezentare, si o idee mai putin pe continut. Asa ca discursul e mai putin interesant citit. Nu ca interpretarea mea de la Toastmasters l-ar fi pus in voloare mult mai bine.

Daca “ă” count-ul meu scade sub 10 (prietenii stiu de ce) poate imi fac curaj si-mi filmez discursurile.

Oricum, enjoy!

(neutru)

Domnule Toastmaster,
Stimați colegi și invitați,

Vă vorbesc astăzi despre brevitate, calitatea de a fi succint. Cum brevitatea este o virtute,

Vă multumesc!

(sobru și lent)

Totuși, acest discurs este susținut în cadrul destins… distins, al unei adunări ca cea de aici, Toastmasters, un club la care oamenii se adună să învețe să vorbească între ei… în public.

Nu, nu că nu ar știi să vorbească, dar întotdeauna e loc de mai bine. Totuși, Voltaire, marele eseist și filozof, ale cărui opere nu le-am citit dar pe care mă pricep să-l citez, spunea că mai binele e dușmanul binelui. Tot așa, mai multul e dușmanul multului iar mai lungul e dușmanul lungului. Astfel, un discurs Toastmasters  trebuie, din principiu, să aibă o lungime rezonabilă, dacă se poate.

Rezonabilă… dar ce înseamnă rezonabil? Fiecare înțelege altceva prin rezonabil. Pentru Florin Piersic, spre exemplu, rezonabil e să-ți amintești o dată la zece minute despre ce vorbeai de fapt. Pentru mine rezonabil e să mă întreb ce caut aici…

Ce caut aici? Ce căutăm aici? Pentru ce suntem noi aici? Care e rostul nostru? Am fost aruncați aici arbitrar? Einstein, marele om de știintă cu contribuții impresionante în fizică și în particular în cosmologie și pe care îl prezint ca să umblu timpul, spunea despre o chestiune la care se pricepea mai puțin “Ciudată este situația noastră aici pe Pămant. Fiecare dintre noi vine pentru o scurta vizită, fără să știe de ce, dar câteodată pare să divinizeze un țel.”.  Care este țelul nostru aici?

Căutăm să spunem ceva…. Da, căutăm să ținem un discurs. Caut să țin un discurs. Da, discursul despre care tocmai vorbeam și care este, în spetă, prezentul meu discurs susținut acum, și nu altădată, chiar în această încăpere, și nu în alta, chiar aici în fața dumneavoastră. Iar dumneavoastră sunteți răbdători, dar răbdarea are o limită…

(puternic și vioi)

în spetă 5-7 minute pentru lecția 3.

Așa că o să fiu scurt: Trei îndrumări pentru brevitate:

Nu repetata. Exprimarea cu alte cuvinte ale aceleiași idei este tot repetare. Da, repetiția este mama învațăturii… nu repetarea. Deci, nu repeta aceași idee. Chiar dacă e exprimat diferit, să spui același lucru de mai multe ori e nepotrivit. Deci, nu repeta.

Nu folosi două cuvinte când e suficient unul. Nu e ușor dar devii mai concis și eviți să ajungi, spre exemplu… cel mai superior. Dar să avansăm înainte spre concluzia finală!

Dacă vrei să întărești o idee fără să adaugi cuvinte sau să repeți inutil… folosește o pauză… (pauza lunga)

Vă mulțumesc!
Domnule Toastmaster?…

Comments

Ambiguu

Cel de-al doilea discurs susținut la Toastmasters. Tema a fost la alegere, cu indicația să mă concentrez pe structura discursului.

Am o problemă. Am un prieten bun, ne știm de multa vreme și de curând am aflat că e anarhist. Nu-i numai anarhist, mai rău, e satanist. Îl știam eu de mult ca liberal, de-ăla care ține cu bogații. Da’ era băiat de treaba și-am trecut cu vederea. Acum, am picat pe gânduri.

Stimați colegi și invitați,

Vă voi vorbi astăzi despre trei concepte aparent fără legătura: anarhism, liberalism și satanism. Nu, nu o sa propun un nou sistem filozofic care sa le integreze și nici nu o sa evanghelizez teoria cuiva. Elementul comun celor trei concepte și despre care vreau sa vorbesc este tocmai ambiguitatea lor.

Anarhism!… Da, primul lucru care ne trece prin minte sunt demonstranții anti-globalizare de la summit-urile G8… Apoi, dacă îl lăsam o secunda să se coacă, apare în minte prima definiție din DEX: “Stare de anarhie”; anarhia fiind definita mai departe tot de prea-apreciatul DEX ca “Stare de dezorganizare, de dezordine, de haos într-o țară, într-o instituție etc.”. Ei bine, deși apare ca primă definiție în DEX, aceasta este departe de esența conceputului de anarhism.

Esența anarhismului poate fi cel mai bine sumarizată prin tocmai rădăcina cuvântului de origine: grecescul anarchia: an înseamna nu, archos – conducător, autoritate. Deci, fără conducător, fără autoritate. De aici și pana la asocierea cu haosul drumul este foarte scurt, dar această scurtătură este prin prejudecata. Lipsa unei ordini impuse de către stat nu trebuie să însemne neapărat haos. Iar anarhismul ca filozofie politica susține tocmai asta. Susține că statul este o forma de oprimare și că, în absența sa, societatea nu ar degrada în debandadă ci ar evolua către o ordine naturală superioară celei artificial impuse de către stat.

Această idee simplă nu este rezultatul interesant al unei asocieri jucăușe de cuvinte, ci este sămânța unei grămezi teorii elaborate de un întreg prohod de filozofi și politicieni în ultimele două secole. Și, ca toți filozofii și politicienii, nu se înțeleg intre ei și se tot cearta stânga cu dreapta pe deasupra Atlanticului. Europenii sunt mai socialiști și văd o societate utopică fără proprietate individuală unde accentul este pus pe comunitate. Americanii, mai capitaliști, consideră că individul trebuie să aibă drept de proprietate și că bunăstarea poate fi atinsă doar prin comerț liber. Care au dreptate sau dacă au vreunii dreptate, nu sunt eu în măsură să vă spun, dar, după atâta efort și patos, cred că merită măcar să fie calificați ca ceva mai mult decât niște puști care aruncă cu pietre.

Moderând puțin anarhismul ajungem la… Liberalism… Liberalism!… un concept înălțător, desprins din libertate, și clar ca cerul senin de pe fondul Statuii Libertății… Totuși, mi-am permis sa fiu cârcotaș. Cercetând din nou DEX-ul am dat de definiția: “Doctrină care, opusă socialismului și dirijismului (ce-o fi și ăsta), proclamă principiul nonintervenției statului în economie, în relațiile economice existente între indivizi, grupuri sociale sau națiuni; promovează ideea libertății economice, a liberului schimb, a liberei concurențe etc.”. Sună bine și destul de familiar. Parcă și PNL-ul tot asta mai zice din când în când – când nu mărește pensiile. Totul e clar!

Dar totuși… În ultima vreme a fost mare scandal în Statele Unite datorat intervenției tot mai puternice a administrației Obama în economie. Și parcă Obama e democrat și parca democrații din Statele Unite se autodefinesc drept liberali. Deci Obama este un liberal care susține o intervenție puternică a statului în economie. Ceva nu se leagă…

Nu se leagă pentru că, deci pare clar, cuvântul liberal – la fel ca anarhism, libertarianism și chiar democrație – este disputat între stânga și dreapta politică. Liberalismul, asa cum este înțeles în România și mare parte din Europa, se referă mai precis la înțelesul istoric, de dreapta, al acestuia, cunoscut acum și sub numele de liberalism clasic. La începutul secolului 20 a apărut în Europa de vest, ca alternativă la comunism, liberalismul social. Acesta susține că, deși capitalismul este motorul de creare a bogăției în economie, statul trebuie totuși sa ia parte din aceasta bogăție pentru a oferi servicii de baza, cum ar fi educația sau sănătatea, întregii populații. Creat în Europa, liberalismul social a prins rădăcini tocmai Statele Unite iar disputa este purtata acum, din nou, deasupra Atlanticului.

Dar să trecem în partea întunecată: Satanism!… nu știu dacă e asociat mai repede cu ritualuri oculte dedicate diavolului sau cu tineri agitați care spânzura pisici prin cimitire. Pentru coerență, o să încep din nou cu DEX-ul. Definiția pentru satanism este “demonism” iar, mai departe, demonismul este “credință în demoni; demonie” iar definiția pentru demonie este… “demonism”. Am impresia că mă învârt în cerc. Se pare că lingviștii evită subiectul.

Satanismul este de fapt un termen umbrelă pentru gamă largă de atitudini care implică divinizarea sau admirația pentru Satan. Ce se înțelege prin Satan nu este, din nou, clar. Pentru o parte din sataniști, cei deiști, Satan este entitatea opusă lui Dumnezeu. Pentru sataniștii ateiști sau agnostici, acesta este doar un termen cool, bun de speriat credincioșii.

Ca element comun, Satan în general simbolizează pentru sataniști libertatea fată de religie sau Dumnezeu, egalitatea oamenilor cu zeii, individualism, hedonism, egoism, luciferianism, căutarea neînfrânata a cunoașterii… Pana la urma, satanismul este mai degrabă o poziție filozofică sau religioasă decât colecția de ritualuri oculte ale unora din aderenții săi.

Am vorbit despre trei concepte înconjurate de obicei de ambiguitate și preconcepții: anarhismul, care urmărește de fapt abolirea statului, nu dezordine socială; liberalismul, care are înțelesuri contradictorii între State și Europa, și, în final, despre satanism, care deși obscur și ocult, este mai degrabă filozofic decât agresiv. Poate vă întrebați dacă eu sunt prietenul despre care vorbeam la început… Ei bine, nu… Pentru că nu sunt satanist…

Vă mulțumesc pentru răbdare!

Comments

Sunt speciesist deschis

Oamenii de la doipedoi.ro au facut apel la blogosfera sa doneze bani pentru tratarea catelei lor. Mi s-a parut deplasat demersul si am pus un comentariu acid la acel post. Comentariul a trezit reactii destul de agresive din partea altor blogari asa ca ma simt obligat sa-mi clarific pozitia.

In primul rand consider ca oamenii sunt mai importanti decat animalele. Cu ocazia asta am aflat ca atitudinea are un nume, speciesism. Nasul termenului, un oponent al practicii speciesismului, spune ca il foloseste pentru a descrie, citez tradus lejer, “discriminarea larg raspandita practicata de om impotriva altor specii”. Se pare ca e o intreaga dezbatere pseudo-filozofica pe tema asta, cu argumentele oponentilor fiind, in opinia mea, o gramada de aiureli.

Dar nu despre speciesism vreau sa vorbesc. Vreau mai degraba sa va povestesc un scurt episod din copilaria mea tarzie. Cum mare parte ne tragem din prima sau a doua generatie de tarani deveniti oraseni, suntem obisnuiti ca de Craciun sa se sacrifice porcul iar de pasti sa se sacrifice unu-doi miei sau iezi. Propozitia anterioara suna aproape nevinovat. Totusi, sacrificarea acelui animal chiar implica, ei bine, actul sacrificiului. Adica un barbat (de obicei) ia un cutit si il infige in gatul acelui miel dragut si nevinovat. Si tasneste sange. In timpul asta mielul zbiara si se zbate. Daca mama lui, oaia, e in apropiere, zbiara si ea. Apoi se face liniste si mielul ramane cu privirea impaienjenita si fixa. Urmeaza belirea si transarea. Apoi carnea e dusa in casa, la rudele de la oras care au dat televizorul tare sa nu auda scandalul facut de masa lor. Apoi se gateste iar oamenii se infrupta din bucatele suculente si delicioase.

Episodul din copilarie de care vorbeam este la fel ca cel de mai sus, doar ca eu, desi sunt dintre rudele de la oras, nu eram in casa, ci asistam la tot procesul si ajutam cum puteam. De ce? Nu, nu pentru ca sunt un sadic caruia ii place sa vada sange – din contra. Si nu, nu pentru ca ma obligase cineva. Ci pentru ca imi permisesem sa realizez un concept destul de simplu. Ca bucatile de carne de pe masa sunt parti din mielul cu care tocmai ma jucasem de dimineata. Si ca mielul nu se transformase in acele bucati prin magie, ci in urma unui proces destul de brutal pe care evitasem sa-l vad alte dati. Si am mai realizat ceva care poate parea ciudat. Ca este o dovada de respect pentru acel miel sa stiu prin ce a trecut inainte sa infulec cu nesat din carnea lui. Chiar daca primele guri de mancare le-am inghitit cu noduri, experienta m-a ajutat sa realizez ca asta e mersul lucrurilor si ca, daca nu vreau sau pot sa il schimb inca, atunci trebuie macar sa-l accept in totalitatea lui.

Chiar si cu acceptarea speciesismului, problema pozitiei omului fata de animale ramane una complexa. Considerand modul actual de asezare a lucrurilor, se poate discuta lejer de o ierarhizare si in randul animalelor – probabil determinata direct de utilitatea lor pentru om. Apoi, discutia referitoare la protejarea speciilor pe cale de disparitie e una importanta, dar complet diferita.

Ce lagatura are asta cu subiectul postului? Pai, desi tema poate fi interesanta, din pacate pare lovita de aceasi ciuma ca multe altele: ipocrizia. Cred ca multi ar trebui sa-si curete puiul de la KFC dintre dinti inainte sa faca apologia drepturilor animalelor in general. Pentru vegetarienii cu aceleasi idei, tot respectul, macar au o atitudine coerenta.

Comments (13)

Comentariu non-tehnic

Dragos Manac publica propriul top al minciunilor “de la tehnic”. Totusi, imi pare ca arunca prea usor vina in gradina “tehnicilor”.

Problema este de fapt a sistemului per ansamblu. Cam asta e viata unei cerinte tipice:

Se naste prematur in mintea clientului – care nu ii acorda nici cinci minute de gestatie.

Ajunge in inbox-ul managerului de proiect care ii da automat forward catre developer – doar nu e treaba lui sa vada despre ce e vorba si cum se leaga cu restul proiectului.

Developerul e obosit dupa o zi de alergat dupa un bug, ca doar nu-si pierde el timpul cu unit-teste. Cand vede cerinta, trage o injuratura in gand. Se uita cum se potriveste cu restul cerintelor, mai trage o injuratura in gand. Varsa o lacrima pentru structura desavarsita a codului lui care va trebui spurcata cu noua cerinta.

Apoi apare gestul reflex: reply cu o intrebare care nu lamureste cerinta (lamurirea ar cere efort mental) dar are darul de a pasa mingea in terenul managerului. Dupa un meci de vreo cateva ore pentru client, o ora-doua pentru manager si doua-trei zile de lucru pentru developer, produsele pot fi ordonate si dupa pret.

Ce ar fi rezolvat problema? 15 minute de rumegat cerinta initiala din partea clientului, 45 minute de lamurit detaliile din partea managerului de proiect, doua ore de implementat si creat teste automatizate din partea developerului.

A cui e vina? A tuturor. Mai mult decat atat, oricare dintre partile implicate poate rezolva problema. Clientul care stie ce vrea poate renunta la serviciile firmei care-i dezvolta solutia indata ce observa intarzieri nejustificate. Managerul poate lamuri cerintele stupide inainte de a ajunge la developeri; tot ei isi pot alege alti developeri. Developeri buni pot compensa management-ul prost punand intrebari pertinente; daca situatia e grava, isi pot gasi oricand alt job.

Comments (2)

Ce urmeaza?

Basescu a castigat alegerile. Eu m-am inselat si l-am substimat. Probabil ca pdisti au reusit sa fure mai mult psdistii si ca rezultatul corect ar fi sensibil in favoarea lui dar asta nu mai e relevant acum. Geoana avea vitoria in buzunar. A pierdut pentru ca a facut cu o gresala prea mult.

Nu am timp acum de o analiza argumentata asa ca o sa prezint doar cum vad evolutia politica in urmatoarea perioada:

  1. Basescu isi va impune guvernul PD. Public, va reusi sa convinga oameni de buna credinta din toate partidele. Practic, va ameninta parlamentarii cu alegerile anticipate iar cei mai slabi vor ceda.
  2. In urmatoarele sase luni vom asista la dezertari masive din randurile PSD si PNL. Sper doar sa fie capabil Crin Antonescu sa pastreze controlul asupra majoritatii partidului – ar fi pacat ca PNL-ul sa devina marioneta lui Basescu.

Tinand cont de sustinerea populara surprinzatoare, mai exista posibilitatea ca Basescu sa forteze alegeri anticipate. E posibil ca pe valul de entuziasm al pseudo-victoriei sa obtina peste 40% din parlament.

Oricum, vom asista la conturarea tot mai clara a partidului prezidential.

Comments (1)

Prognoza politica

Geoana o sa castige alegerile (Totusi, idealist, inca sper sa castige Antonescu si merg sa-l votez).

Geoana il pune pe Johannis premier pe perioada limita – unu-doi ani cat sa iasa Romania din criza si sa se mai adune otzar de osanza de furat. Chiar de ar fi mai nerabdator, nu prea are de ales. PSD are vreo 37% din parlament; ungurii si independentii inca vreo 8%. Nu au cum sa faca guvern fara PNL. De PD-L nu se mai atinge nici dracu cel putin cateva luni – si da, in politica sunt sufiente cateva luni pentru ca partenerii sa revina in pat dupa ce s-au facut facut albie de porci reciproc.

PSD o sa stagneze. PD o sa scada. PNL o sa creasca. M-am apucat sa scriu manat de articolul lui Cristian Banu. El zice ca PD-ul va fi viitorul partid de dreapta si ca o sa creasca. Nu are cum. Pentru simplu motiv ca putinii oameni de valoare pe care ii aveau si-au pierdut credibilitatea prin promovarea fanatica a lui Basescu. Odata cu doborarea liderului, PD-L va intra in deriva. Baronii locali o sa migreze in mare parte catre inapoi catre PSD. Pedestrimea, in perspectiva celor 4 ani fara putere, o sa-si piarda entuziasmul. Putinii oameni valorosi care si-au tinut gura in furtuna asta… parte o sa plece catre PSD sau PNL, in functie de orientare si interese; parte o sa incerce sa refaca partidul, probabil in matca electorala de 15%. Parlamentarii nu o sa migreze semnificativ pentru ca PSD si PNL nu o sa aiba nevoie de ei, avand impreuna cu PNL o majoritate lejera. Ar mai fi posibilitatea ca PSD-ul sa incerce sa-i atraga in perpectiva unui guvern fara PNL. Cred ca e totusi putin probabil. PSD-ishti sunt curve batrane. Ei stiu ca nu are rost sa sacrifice furtul asezat, batranesc, pe termen lung pentru trei-patru ani de prada. Mai ales dupa o criza economica. Nu intrebati de cele 9 luni de guvernare cu PD-L. Alea au fost pentru regruparea trupelor; o bucatica de ciolanel sa miroasa sangele si sa prinda forta.

Crin Antonescu o sa ramana presedintele PNL. Nu pentru ca PNL-isti il iubesc profund si-si urmeaza liderul la bine si la greu. Pur si simplu il vor urma la bine, Antonescu stiind sa nu faca gresala lui Tariceanu de a nu baga PNL-ul la guvernare.

PNL-ul este si va ramane partidul liberal din Romania. Unii din liberii PNL au mai facut declaratii populiste. S-au luat chiar si unele decizii guvernamentale populiste – i.e. cresterea pensiilor. Totusi, per ansamblu, PNL are o linie clara de liberalism clasic. Probabil si din fericire, ajutat din umbra de oameni ca Dinu Patriciu. Cred ca PNL va creste. Va creste ca organizatie datorita revenirii la guvernare – traba cu ciolanelu’. Va creste electoral pe datorita cresterii organizatiei si a contractarii PD-L. Dau procente, ca-i frumos. La o luna-doua dupa alegeri:

  • PSD 40% – datorita campaniei pentru Geoana din turul II
  • PD-L 28% – incepe scaderea
  • PNL 22% – incepe cresterea, Johannis premier
  • UDMR 5% – ei sunt la 7% da’ scad temporar ca nu vorbeste lumea de ei
  • altii 5%.

Scenariu idealist. Crin Antonescu ajunge presedinte. La o luna-doua dupa alegeri:

  • PSD 35% – se mentine
  • PD-L 28% – incepe scaderea
  • PNL 28% – creste datorita expunerii lui Antonescu
  • UDMR 5%
  • altii 5%

Sa risc pentru deliciul publicului. Compozitia parlamentului peste patru ani (Geoana presedinte si excluzand minoritatile din camera deputatilor prin aproximare grosolana):

  • PSD 40% – crestere pe fondul scaderii PD-L compensata de scadere datorita eroziunii guvernarii
  • PNL 32% – crestere puternica pe fondul scaderii PD-L / scadere datorita eroziunii guvernarii (posibil mai mica daca PSD-ul se decide ca poate si fara PNL dupa 1-2 ani de recrutari… ramane de vazut)
  • PD-L 22% – scade dar mancanca electoratul PRM si PNG. Nu va disparea si nu se va rupe pentru ca are un nucleu electoral de vreo 15% foarte dur. Asezare pe axa? Vor merge catre centru. Din ce directie?…
  • UDMR 6%

Daca nu pleaca pe mare, Basescu revine ca presedinte PD.

Comments (10)

Pentru nelimbuti

toastmasters

Comments

« Previous entries Pagina următoare » Pagina următoare »