Acum doua zile o vara de care sunt apropiat a nascut prin cezariana si am stat de vorba mult cu sora ei despre cum a luat decizia asta pana la urma – am vorbit mai mult cu sora ei pentru ca mamica era prea ocupata cu bebeul. In aceasi zi se pare ca Dojo a scris un articol despre faptul ca femeile care nasc prin cezariana sunt judecate cumva de cei din jur si conchide prin “Să fim sănătoase … şi să naştem fiecare cum dorim.”.
Asa ca am discutat cu vara-mea, am citit articolul, apoi comentariile, apoi m-am plimbat putin pe forumuri unde se discuta asta si am inceput sa ma enervez. Se pare ca femeile decid intre cezariana si nastere naturala la fel cum decid intre depilare cu lama sau cu ceara.
Adica, termenii de comparatie par sa fie (ordonati dupa importanta):
durerea in timpul nasterii
sanatatea mamei (timpul de recuperare)
sanatatea copilului
Iar sursele de informare pentru luarea deciziei (ordonate dupa relevanta):
povestile prietenelor si rudelor
sfatul doctorului
Da, generalizez. Dar din pacate modul in care sunt putate discutiile pe tema asta ma face sa generalizez in directia asta. Adica poate parea ca sanatatea mamei si a copilului sunt mai importante dar vad ca de ele se aminteste din cand in cand doar si majoritatea vorbeste in special de durerea din timpul nasterii. Nu ca nu ea nu ar avea importanta, dar comparata cu modul in care se simte mama luni intregi dupa nastere sau cu sanatatea copilului intr-o perioada esentiala pentru evolutia lui pentru tot restul vietii, cred ca paleste.
Asa ca, revenind, cred ca termenii de comparatie ar trebui sa fie ordonati mai degraba asa:
Sanatatea mamei (incluzand timpul de recuperarea) si a copilului
Durerea din timpul nasterii
Ok, pana la urma fiecare isi stabileste propriile prioritati dar mai este inca o problema mult mai grava: modul in care se informeaza pentru luarea deciziei. In toate discutiile pe care le-am citit nu am vazut nici macar o referinta la un studiu in legatura cu beneficiile/efectele adverse ale cezarienei. Marea majoritatea a argumentelor faceau referire la experienta unor prietene iar din cand in cand, foarte rar, se amintea de sfatul vreunui medic.
Care cred ca ar trebui sa fie sursele de informare, in ordinea relevantei:
Studii stiintifice si literatura de specialitate
Sfatul medicului – sau mai bine a mai multor medici, cat mai bine alesi
Experienta mamei si bunicilor
Punct. Nu, ce a patit prietena cea mai buna sau vecina de la colt nu e deloc relevant!
Atat ce am facut eu aici cat si ceea ce critic este descris aici. Diferenta apare, in schimb, la nivelul consecintelor.
Eu sunt femeie de serviciu ideal, la o filiala BNR. Aceeasi munca o presteaza si sotul meu, barbat de serviciu la o scoala generala. De dimineata i-am chemat in fata monitorului pe cativa dintre vecinii nostri sa citeasca pe net aceasta veste cutremuratoare si sa scrie in locul nostru acest mesaj, fiindca noua ne tremura mainile de emotie si de plans, de cand am aflat aceasta propunere ideala pentru serviciul nostru cu salarizarea numai buna de raportat la salariul de 90.000 euro al domnului Isarescu.
Cei care nu sunt dispusi sa verifice faptele inainte sa vorbeasca sunt cei mai dispusi la prejudecati. Din pacate, pentru ca vorbesc, ajuta si la propagarea lor.
Azi, la Timisoara, a avut loc o demonstratie de solidaritate cu tinerii de la Chisinau. Am fost cam 300, in jur de jumatate studenti basarabeni, restul in mare parte de la Poli (sa ma corecteze cineva daca am gresit aproximarile).
Am facut cateva poze si clip-uri. Sper ca manifestatiile din Romania sa-i incurajeze cu ceva pe cei de la Chisinau.
Puteti afla mai multe, ca intotdeauna, aici.
Chiar daca are dreptate, poate ca lucrul cel mai important descoperit de el din care avem de invatat nu e TOE-ul, ci modul in care isi traieste viata.
Am o parere buna despre Crin Antonescu, spre deosebire de cea a lui Cristiam Banu – care e tot liberal. Are stofa de politician, un discurs articulat si e “curat”.
In privinta neimplicarii lui nu stiu care e situatia exacta si cred ca ar fi bine ca el sa dea o explicatie iar ai nostrii analisti politici sa o analizeze mai cu grija – adica luate situatiile cand ar fi trebuit sau ar fi putut sa se implice si nu a facut-o. Poate nu s-a implicat tocmai ca sa poata sa ramana curat. Stiti ca impreuna cu functiile publice vin si “obligatii”.
In privinta absenteismului in parlament, tind sa ii dau din nou dreptate.
Cand iei cuvantul in o faci ca sa influentezi opinia celorlalti parlamentari. Dar pana acum alegii nostrii nu mi-au lasat impresia ca opinia lor poate fi influentata de altceva decat interesul celor care i-au impins acolo – si evident nu ma refer la alegatori.
Cand propui o lege o faci ca sa influentezi cumva lucrurile. Dar o propunere legislativa are nevoie de sustinere tocmai din partea parlamentarilor mentionati mai sus.
Inafara celor doua situatii de mai sus mai mergi in parlament ca votezi legi si sa asculti discursurile celorlalti parlamentari (sa dormi, sa joci solitaire si sa te scarpini in nas). Dar ascultarea discursurilor acestora cred ca vine cu un risc serios de degradare intelectuala care nu stiu daca e compensata de mica influenta pe care o poti avea asupra legilor.
Impresia mea e ca omul s-a facut senator nu pentru a participa activ ci doar ca sa fie ascultat, sa-si creeze o imagine publica si sa acumuleze influenta in partid. Toate astea in pregatirea “mutarii” pe care o face acum. Scuza scopul mijloacele in cazul asta? Eu cred ca da, dar sper in acelasi timp sa nu fiu dezamagit in modul in care am fost de ipocrizia lui Basescu.
Cristian Orgonas ne întreabă retoric dacă avem dreptul să criticăm statul atât timp cât noi îl păcălim la rândul nostru. Probabil pleacă de la premisa naivă că dacă majoritatea am deveni corecţi faţă de stat, şi n-am încerca să evităm la limita legii plata taxelor, lucrurile s-ar îmbunătăţi ca prin minune. Pe dracu, ar fi doar mai mulţi bani trecuţi din buzunarul nostru, unde au şansa să fie folosiţi bine, în buzunarul statului unde au şansa să fie folosiţi prost – asta în cazul fericit în care nu sunt furaţi direct.
Eu nu am o întrebare, ci o propunere: Hai să nu ne mai plătim deloc taxele. Poate dacă nu-i mai dăm bani falimentează si ne lasa odată în pace. De ce ar fi mai bine? Păi:
Servicii medicale care să respecte măcar prima regulă: să nu faci rău?
Securitate personală şi a bunurilor? Poate. Dar poliţia nu uită sa procedeze si aşa.
Justiţie? Fără comentarii.
Educaţie? Poate. Dar non-valorile încă sunt promovate.
Ce-aş prefera în schimb?
Autostrăzi si parcări private plătite.
Asigurări şi servicii medicale private. Cum majoritatea am ajuns cel puţin odată într-o clinică sau cabinet medical privat cred că ştiţi diferenţa.
Să nu mai fiu amendat de poliţie pentru că nu port centura – e viaţa si sanătatea mea in joc, nu a altcuiva, cel mult compania de asigurări medicale ar trebui să mă poată constrânge in vre-un fel financiar. Situaţia nu e singulară, în legislaţia română şi nu numai există un număr stupid de mare de drepturi pozitive.
Hm… dacă statul ar da faliment şi ar dispărea atunci ar fi mai puţini şmenari îmbogăţiţi artificial pe spatele nostru care să finanţeze ineficienţa şi incorectitudinea justiţiei.
Grădiniţe private, şcoli private, universităţi private. Si toate astea nu reglementate de stat, ci de piaţă printr-un mecanism prea puţin folosit deocamdată: reputaţia.
De ce cred ca ar fi mai bine asa?
Statul cheltuie de 2-3 ori mai mult decât se plateşte pe piaţa liberă pentru servicii de calitate similară. Diferenţa până la valoarea reală este probabil cheltuită în mod sensibil egal pe ineficienţa generată de lipsa competiţiei şi pe maşinile, casele şi femeile băieţilor deştepţi. Iar diferenţa asta e acoperită de taxele pe care le plătim noi. Daca nu am plăti taxe si am contracta seviciile direct le-am putea achizitiona la preţul “real”, al pieţei.
Cine şi-ar mai putea permite să platească educaţia şi sănătatea?
“Ar avea de câştigat doar patronii iar la cealaltă extremă săracii ar rămâne bolnavi şi needucati.”
Asta spun cei care uită că piaţa muncii e tot o piaţă liberă care se autoreglează aşa că banii din diminuarea taxelor nu s-ar duce în buzunarele angajatorilor ci mai degrabă în investiţii care generează locuri de muncă şi în mărirea salariilor. Cu această mărire ne-am permite serviciile private de calitate. Desigur, există şi excepţii, oameni bolnavi fară asigurare privată sau alte surse de venit, copii defavorizaţi, etc. Nu vreau să intru într-o discuţie care ar putea părea crudă aşa ma limitez să spun doar că aceste excepţii ar putea fi finanţate cu mai puţin de o zecime din nivelul actual al taxelor. O zecime ar fi suficient să fie finanţaţi inclusiv amărâţii cărora “nu le dă statu’ loc de muncă” aşa că stau acasă şi se înmulţesc sporind astfel nivelul intelectual al românilor.
Ce spun mai sus este doar o utopie datorită sistemelor democratice care permit şmecherilor să amăgească prostimea şi să mituiască săracii odată la patru ani pentru a câştiga puterea pe care o folosesc apoi, evident, în folosul propriu. Dar există o urmă de speranţă: Mărirea ponderii clasei de mijloc. Sper că aceştia vor putea să treacă peste o prejudecată simplă dar cu care am fost îndoctrinaţi puternic (încât zăboveşte şi in mintea unor oameni dezgheţaţi ca şi Cristian) si care ne induce în eroare şi ne blochează capaciteatea de analiză lucidă. Prejudecata cu pricina este: “Statul suntem noi”. Statul nu suntem noi. Statul este doar un furnizor de servicii. Unul foarte prost.
In perioada asta e la moda ca fiecare nene si tanti sa-si dea cu parerea de situatia politica si de criza economica. Treaba e valabila de la coltul strazi, la televizor, pana si in prea-marita blogosfera.
Cum parerea mea referitor la ce se intampla acum in Romania si in lume e mult diferita de trend-ul la moda, ma cam manca-n fund sa trag si eu un post. Imi dadui totusi la timp seama ca si eu sunt novice. Poate o idee mai putin decat marea majoritate a celor care scriu dar de departe suficient ca sa trebuiasca sa ma abtin. Sper ca bunul simt necesar sa stii cand trebuie sa te abtii pentru ca nu te pricepi sa se raspandeasca dar sansele sunt mici.
Cum sa predau nu sunt suficient pregatit, dau totusi ca tema de casa cititorilor mei vreo doua articole de pe site-ul institutului Mises:
Chiar cand discutia pleaca de altundeva, Andrei Rosca cauta ca de obicei esentialul. Dar esentialul in problematica fericirii e vechi si fumat. Poate fi redus prin simplificare la forma:
Fericire = Realizari – Asteptari
Asteptarile sunt mai usor de controlat decat realizarile.
Budistii s-au prins de ecuatie devreme si au redus pana la eliminare asteptarile. Apoi au inceput sa se laude ca au atins nirvana.
Americanii, mai dezghetati cum sunt, le-au crescut. Apoi a aparut generatia Prozac.
Revenind la discutia lui Andrei, acolo erau mai multe esentialuri de cautat. Fiecare are alta mancarime intelectuala sau psihologica de scarpinat. Esentialul de mai sus a fost pentru a mea din seara asta.
O alta mancarime veche atatata de acelasi post ar fi o discutie cu oameni ca Andrei sau Adrian Ciubotaru despre sinceritatea emotiilor transpuse in scris. Daca emotia e suficient de puternica, mai ai chef de scris sau chiar ai unde sa scrii chiar in momentul ala? Odata consumata, scrisul nu-si pierde sinceritatea?
