Blogu' lu' Cristina

Ţi-ai dorit vreodată să poţi retrăi o parte din viaţa ta pentru ca de data asta să faci lucrurile altfel? De câte ori ai accepta să retrăieşti acea perioadă, încercând să o repari, încă o dată şi încă o dată şi încă…?

Phil Connors e un personaj care ajunge să retrăiască aceeaşi zi^* de sute sau mii de ori. De ce? Scenaristul a ales să nu ne spună şi cred că bine a făcut. Pentru că nici noi nu ne primim viaţa cu instrucţiuni de folosire de genul:

• “dacă te trezeşti din nou şi din nou în acelaşi fel de conflict cu şefii tăi, înseamnă că…”;
• “dacă te «împiedici» de fiecare dată când eşti la un pas de succes, explicaţia este…”;
• “dacă în toate relaţiile tale romantice ajungi la un punct mort cu senzaţia de déjà-vu,  asta se întâmplă pentru că…”.

Un Phil Connors trăieşte, bănuiesc, în fiecare din noi. Pentru că un scenariu de viaţă se pare că avem fiecare, iar acesta, după cum am învăţat la un workshop al Amaliei, e “o dramă transferenţială”. Adică un scenariu pe care îl repetăm cu diferiţi oameni, proiectând (neintenţionat) pe faţa lor masca unei figuri din trecut cu care avem o problemă nerezolvată (nu neapărat conştientizată) şi încercând să rezolvăm problema folosind “substitutul” acelei figuri. Cu alte cuvinte, jucăm aceeaşi piesă nu atât din nevoia de repetiţie, de cunoscut, cât din speranţa (nu neapărat conştientizată) că “de data asta va fi altfel”, că de data asta piesa se va termina cu bine şi rana din interior se va putea, astfel, închide.

Ar fi grozav dacă acel Phil din fiecare dintre noi ar reuşi să găsească, la fel ca personajul din film, calea spre a ieşi din cercul vicios. Principiul e simplu. Nu mai vrei acelaşi scenariu? Schimbă rolul pe care-l joci! Învaţă să îi vezi pe cei de lângă tine aşa cum sunt ei, nu prin ochelari transferenţiali. Caută în tine pentru a afla cine eşti tu aici şi acum şi cine vrei să devii. Învaţă să îţi satisfaci nevoile fără a apela la fantome ale trecutului. Am convingerea că fiecare om poate face aşa ceva (în suficient de mare măsură), dacă îşi doreşte.

Şi mai grozav mi s-ar părea dacă cei mai mulţi am deveni conştienţi de propriul cerc (şi dornici să-l părăsim) înainte ca el să ne tragă zilnic câte o palmă, vreme îndelungată, aşa cum păţeşte Phil. Până la urmă, însă, fiecare are propria unitate cu care măsoară cât de plin e paharul. Şi, pe măsură ce învăţ să-mi schimb scenariul în ritmul meu, începe să-mi fie tot mai confortabilă ideea de a le lăsa şi celor din jur libertatea de a se schimba atunci când vor şi în ritmul lor.

^*Ziua cârtiţei se întâmplă să fie chiar 2 februarie. Sper ca mâine, când mă trezesc, să constat că e 3 februarie

Ştii că eşti psiholog atunci când cuvântul “piramidă” nu te mai duce cu gândul la Kheops şi egipteni, ci la Maslow şi trebuinţe. Pe criteriul ăsta, aş putea merge deja să-mi cer diploma de licenţă

P.O. (Post Observaţie): Mă întreb care or fi laitmotivele la facultăţile cu alte profile. La automatică unul din ele era bucla de reglare. Acum, că mi-am amintit asta, probabil că o să mă uit altfel la oamenii cu bucle.

Azi am o propunere pentru tine: hai să locuim împreună! Închiriem un apartament cu două camere, decomandat, ne mobilăm camerele – eu pe a mea, iar tu pe a ta – şi ne mutăm acolo. Bineînţeles, fiecare din noi îşi va ţine lucrurile, va dormi şi va învăţa în propria cameră. Însă curăţenia în camera mea o vei face tu. Tu îmi vei pune lucrurile în ordine, vei şterge praful, vei aspira, vei arunca tot ce ţi se pare inutil. Tot tu îmi vei aerisi camera de câte ori e nevoie (şi nu, n-am să vin eu să-ţi spun, va trebui să ghiceşti tu când apare această nevoie). De asemenea, e responsabilitatea ta să faci mici (sau mari?) redecorări ale camerei mele (şi nu, n-am să-ţi spun eu cum mi-ar plăcea să arate în final, e treaba ta să-ţi dai seama de asta). Ţi se pare că primeşti prea mult de muncă? Bun, atunci eu voi face aceleaşi lucruri pentru camera ta. Îţi atrag însă atenţia că a îmi da aceste responsabilităţi înseamnă să accepţi fără obiecţii toate modificările pe care eu le aduc camerei tale – indiferent ce tablouri am să-ţi agăţ pe pereţi, cum am să-ţi reaşez hainele sau cât de frig îţi va fi din cauza geamului deschis multă vreme, tu ai încredere că eu ştiu ce e mai bine pentru tine! Bineînţeles, la fel voi accepta şi eu modul în care îmi gestionezi tu camera. Şi ce dacă la un moment dat nu voi mai şti unde mi-ai pus cartea preferată sau tu nu-ţi vei mai găsi tricoul ce-ţi aduce noroc? Ne vom avea mereu unul pe celălalt alături pentru a ne salva reciproc din confuzie.

Sau, mai bine, hai să avem o iubire ideală, aşa cum apare ea de multe ori în filme, în melodii romantice sau în visele oamenilor de lângă noi. Tu să-mi vindeci rănile pe care mi le simţi chiar dacă eu nu ţi le arăt, ba poate nu mi le arăt nici mie însămi. Să îmi cunoşti nevoile şi să mi le satisfaci înainte ca eu să le exprim. Să mă admiri pentru resursele mele chiar dacă eu nu le folosesc în prezenţa ta – tu ştii că ele sunt acolo. Să mă iubeşti nu pentru o imagine pe care ţi-ai creat-o despre mine, ci pentru ceea ce sunt – chiar dacă eu nu îţi dau decât indicii vagi privind adevăratele mele lumini şi umbre interioare. Spui că în acest fel ajung să te întâmpin cu o mască pe faţă? Aşa e! Şi aştept de la tine să vezi prin această mască şi să o topeşti cu puterea iubirii tale. Sunt sigură că şi eu pot face acelaşi lucru pentru tine.

De ce e această iubire ideală, mă întrebi? Pentru că e stabilă, predictibilă şi, deci, confortabilă. Ne permite amândurora să nu ne ocupăm de camerele proprii, ci să îngrijim o cameră în care nu noi trebuie să trăim şi să trăim într-una pe care nu noi o îngrijim – şi astfel scăpăm de a ne asuma responsabilitatea pentru cum ne simţim fiecare în camera sa (doar nu-i vina mea că tu ai aranjat-o aşa!), precum şi pentru ce am făcut cu camera celuilalt (eu am făcut cum era mai bine pentru tine, nu e vina mea că tu nu ştii să apreciezi!).

Îţi dai seama cum ar fi dacă, dimpotrivă, ne-am ocupa fiecare de propria încăpere? Am continua să locuim fiecare în camera sa şi ne-am întâlni la jumătate, într-un spaţiu comun (sufrageria? bucătăria?), iar alteori ne-am invita unul pe celălalt în propriul spaţiu intim – pentru joacă, sau pentru muncă (poate chiar să ne ajutăm unul pe altul la curăţenie, de ce nu?), sau pur şi simplu pentru a fi împreună. Responsabilitatea pentru acel spaţiu ar fi a celui care-l ocupă, iar cel aflat în poziţia de musafir ar trebui să respecte şi să aibă grijă de ceea ce găseşte acolo.

Ştii ce risc văd în varianta asta? Dacă tu te vei hotărî cândva să pleci, vei fi liber să o faci. Nu te va ţine lângă mine nevoia ca eu să-ţi spun unde ţi-am pus ultima dată ciorapii cu dungă albastră sau nevoia ca eu să vin să-ţi deschid geamul în fiecare dimineaţă.

Hmmm, ştii ceva? Am încredere că noi doi putem vorbi despre lucruri mult mai interesante decât poziţionarea în spaţiu a ciorapilor cu dungă albastră. Şi că tu poţi să-ţi deschizi singur geamul. Şi că eu sunt în stare să-mi găsesc decoraţiuni pentru camera mea. Apropo de asta, am să plec pentru un pic de vreme – merg să-mi cumpăr o hartă şi să mi-o agăţ pe perete (de multă vreme mi-o doresc, cred că nu ţi-am spus). Te rog să ai încredere că am să mă întorc – abia aştept să-mi vorbeşti despre visele tale şi să ţi le spun pe ale mele!

Legenda:

- Eu

- Cei care mă completează

- Cei care îmi seamănă

- Cei cu care am oarecare tangenţă

- Cei cu care, aparent, nu am nimic în comun, dar fără care imaginea de ansamblu ar fi incompletă

Îl caut pe cel verde-portocaliu. Dacă îl cunoaşteţi, vă rog daţi-mi de ştire sau spuneţi-i să vină spre mine. Strada Speranţei, la parter

just waiting for dim moon o’clock
to slowly embrace and unlock
the fragile beast inside me
for only your eyes to see,
for only your lips to feel,
to guess, to caress, to unveil
the crippled greek statue i carry inside,
shaped like i soul i can no longer hide.

i’ve broken the mirrors, avoid people’s eyes,
their extravagant pity or grins of despise,
don’t keep any photos or objects that might
cast memories of me in the cruel daylight -
i’ve made quite a cozy world for myself,
but everything changes when your clock strikes twelve,
when sweet inner devils start moaning again
and throwing themselves in the old gambling den.

the game is now ready to start,
let’s not use words like “love” or “heart”,
let’s dive in without any knock,
uncover our own moon o’clock.

E oficial: renunţ. Conversaţia de salon a fost de când mă ştiu o povară pentru mine şi nu mai am nicio motivaţie să vreau să deprind această “artă”. Nu îmi place, nu mă pricep la ea şi îi văd rostul doar într-o oarecare măsură, una mult mai mică decât frecvenţa cu care întâlnesc în jurul meu această formă de interacţiune.

Cu oamenii care-mi sunt apropiaţi pot vorbi (din când în când) nimicuri şi să-mi facă mare plăcere, pentru că simt aceste momente ca pe o joacă de copii sau ca pe nişte purtătoare ale mesajului de substrat “mi-e dragă prezenţa ta”. Cu oamenii pe care nu-i ştiu, rareori pot trece direct la intimităţi; aşa că din nou sunt binevenite schimburile de replici mai superficiale, menite să pregătească terenul pentru o eventuală apropiere.

Ce continuă să-mi displacă e conversaţia ca sport de performanţă: important e cât spui şi cum spui, conţinutul nu prea contează câtă vreme dai o replică promptă şi care sună bine. Iar jocul nu e unilateral, regulile sunt respectate şi de vorbitori, şi de “public”: dacă foloseşti cuvinte mari ţi-e recunoscută inteligenţa, dacă vorbeşti porcos eşti non-conformist şi dintr-o bucată, iar dacă îi bagi pe toţi în ceaţă eşti de-a dreptul genial. Dacă asculţi însă cu atenţie ce se spune, rişti să ai aceeaşi senzaţie ca atunci când afli traducerea unei melodii străine care îţi plăcea fiindcă avea un ritm excelent, iar acum constaţi că versurile sunt stupide şi n-au nicio legătură cu ce-ţi transmitea partea instrumentală.

La fel de mult îmi displace conversaţia care are ca scop major evitarea tăcerii. De parcă nişte oameni care se află împreună pentru un timp trebuie să-şi vorbească neîntrerupt, altfel nu-şi merită numele de fiinţe sociale.

Dacă spun eu că suntem un popor care practică din greu acest sport, e doar o părere subiectivă. Însă când studiile de psihologie socială arată că şi la noi, ca în orice cultură colectivistă, se vorbeşte mult şi se spune puţin, devine deodată mai clar de ce la noi discursul politic e vorbărie goală: oamenii ăia nu fac decât să reprezinte majoritatea. Şi efectele culturii “marii trăncăneli” se văd, cred eu, în multe domenii: şedinţe de lucru ineficiente, cursuri şi ore de clasă care informează în exces fără să formeze, multă presă de proastă calitate.

O fi doar rău că suntem aşa, ca popor? Probabil că nu, dar deocamdată nu văd avantajele acestui fel de a fi. Mi-e clar, însă, că ne-am dezvoltat în această direcţie şi din cauza istoriei noastre. La fel cum fiecare “trăncănitor” sau “orator de salon” s-a format aşa sub influenţa istoriei sale personale. Înţeleg asta şi ştiu că pentru a ne înţelege prezentul avem nevoie să ne privim trecutul. Iar cu viitorul cum facem? Îl vom lăsa să fie o reluare automată a deprinderilor din trecut? Sau suntem într-un moment în care ne permitem să cârmim dinspre vechile tipare spre noi obiceiuri, poate mai sănătoase?

Răspunsul meu pentru mine l-am găsit. Mi-e tot mai uşor să schimb, cu diferiţi oameni, mesaje intime şi autentice, chiar şi atunci când ele transmit lucruri neplăcute. Mi-e tot mai confortabil să stau lângă alţii în tăcere atunci când nu am ceva relevant de spus. Aşa că am două variante pentru a ieşi din conversaţiile de salon. Mai e cel puţin una pe care nu am exersat-o încă: să mă ridic şi să plec. Când va veni vremea să o încerc, dacă voi avea ezitări, mă va ajuta să mă gândesc la vorbele lui Andrei Pleşu: “Extrageţi din morişca zilnică toată această pălăvrăgeală şi ţara se va cufunda în linişte. Iar de la o vreme, am putea reîncepe să gîndim articulat şi să lucrăm cuviincios.” Cum ar suna traiul într-o asemenea ţară? Eu zic că foarte bine.

În analiza tranzacţională, unul dintre conceptele-vedetă este cel de joc: un tipar neconştientizat de  interacţiune în care ceea ce se transmite la nivel social (”ce spunem”) diferă de mesajul de la nivel psihologic (”ce vrem să spunem”), iar în final câştigul celor implicaţi este negativ, pentru că trăirile pe care le experimentează sunt neautentice şi ineficiente pentru a rezolva cu adevărat problemele dintre ei.

Triunghiul dramatic al lui Karpman e folosit pentru a descrie dinamica tipică a acestor jocuri. Rolurile pe care le putem juca sunt trei: Victimă, Persecutor şi Salvator. Participanţii la joc pornesc de pe poziţii diferite (de exemplu, Victimă şi Salvator), iar pe parcursul interacţiunii ajung să schimbe rolurile (de exemplu, Victima, sătulă să fie salvată cu forţa şi fără rezultat, începe să îşi persecute Salvatorul, devenit astfel Victimă).

Jocurile sunt, evident, interpersonale. De curând am descoperit că un proces asemănător se poate derula şi intrapsihic. Personalizându-mi sentimentele şi emoţiile, pot spune, metaforic, că uneori joc cu ele exact aceleaşi tipare ca în triunghiul dramatic. Am avut destule trăiri pe care le-am persecutat – văzându-le ca neacceptabile din diferite motive, încercam să le reprim. Furia, atracţia pentru cineva indisponibil, gelozia – câteva din victimele (auto-)persecuţiilor mele. Pe de altă parte, au fost şi trăiri pe care le-am salvat cu încăpăţânare, străduindu-mă să le ţin în viaţă chiar când ele nu mai aveau mult suflu. Cel mai mult am făcut aşa ceva cu buna dispoziţie şi cu îndrăgostirea pentru câte un om pe care aveam din ce în ce mai puţine motive să mi-l doresc lângă mine. Şi, la fel ca în triunghiul dinainte, întotdeauna am ajuns să sufăr de pe urma acestor trăiri – le-am devenit victimă, pentru că sentimentele reprimate mocnesc şi răbufnesc, iar cele intrate în comă nu se lasă reanimate prin cure de machiaj, ci se transformă în fantome omniprezente.

O ieşire din triunghiul dramatic e reprezentată în triunghiul învingătorilor: Vulnerabilitatea, Asertivitatea şi Grija pot fi folosite pentru a transforma interacţiunea nesănătoasă, de joc, într-una autentică. Un om asertiv, vulnerabil sau grijuliu poate răspunde nevoilor proprii respectându-le şi pe ale altora şi, dacă e cazul, cerând sprijinul altora. Când manipularea iese din scenă, ne putem privi unii pe alţii din poziţia “eu sunt OK şi tu eşti OK”.

Aici găsesc şi soluţia cea mai bună pentru jocurile cu sentimentele mele. În loc să îmi controlez rigid trăiri care nu mi se par OK, cel mai bine pare să-mi facă acceptarea lor, cu curiozitate şi cu încrederea că ele îmi arată ceva despre nevoile, aspiraţiile şi resursele mele. Iar acest ceva merită privit şi înţeles, chiar şi atunci când nu e frumos, dezirabil sau moral. Fiindcă e ceva din sinele meu autentic.

Am trecut deja prin câteva experienţe foarte convingătoare din care am desprins de fiecare dată concluzia de mai sus. Ce-mi trebuie cel mai mult de acum înainte e exerciţiul. Uneori tentaţia e foarte mare să reiau căile bătătorite – atât din cauza unor mituri pe care mi le-am însuşit despre sentimente ne-OK, cât şi din cauza dificultăţii de a separa trăirea afectivă de un anumit comportament care de obicei o urmează şi pare, deci, imposibil de evitat. De exemplu, furia (emoţie) e deseori însoţită de agresivitate (comportament); ele pot părea inseparabile, în aşa măsură încât mulţi oameni nici nu văd vreo deosebire între ele. În realitate, furia poate fi exprimată şi non-violent. Iar din experienţa mea, o astfel de reacţie poate fi de-a dreptul eliberatoare şi, în destule situaţii, mult mai eficientă decât o reacţie agresivă (care îşi are şi ea rostul în alte împrejurări).

Redesenând triunghiul pentru a ieşi din auto-jocurile mele emoţionale, am deci trei lucruri de făcut: să-mi ascult trăirile, să-mi recunosc nevoile şi să-mi folosesc asertiv resursele. Simplu, nu?

Sărbătorile în familie sunt un refren mult cântat. Ani întregi, însă, acest refren n-a fost printre preferatele mele; uneori era chiar în extrema opusă. Asta pentru că, odată trecută vârsta la care statutul meu de “fetiţă cuminte” era suficient pentru a mulţumi întreg familionul, am simţit mereu că omul în care mă transform nu corespunde aşteptărilor celorlalţi, iar trăirea dominantă pe care o aveam în compania neamurilor mele era un puternic sentiment că “sunt greşită”.

Lucrurile astea au început să se schimbe cam acum un an şi jumătate.  Cam pe atunci când am început şi eu să fac nişte schimbări la mine pe care mi le dorisem de mult şi pe care nu îndrăznisem până atunci să le fac tocmai pentru a nu mă îndepărta şi mai mult de rolul ce părea a mi se cere să-l joc. Rezultatul e oarecum paradoxal: deşi am ajuns să spun cu voce tare cine sunt, iar acest “cine sunt” e mult diferit de “cine (cred eu că) vor ei să fiu”, mă simt tot mai aproape de rudele mele. Am ajuns nu numai să mă simt bine cu ei, ci şi să îi accept ca o parte importantă şi dragă din istoria mea personală şi din reţelele mele sociale. Am ajuns să îmi regăsesc rădăcinile.

Mi se pare interesant că nevoia – nehrănită – de a simţi aceste rădăcini nu am conştientizat-o, deşi am trăit cu ea mult timp. Îmi dau acum seama că subiectul a mai apărut de două ori, în contexte diferite, în ultimele mele postări pe blog: nevoia de a avea o bază sigură, din care să pot pleca în explorare şi unde să ştiu că voi găsi sprijin întotdeauna când îl voi căuta. Cu alte cuvinte, nevoia de ataşament sănătos. Şi mă gândesc la crezul terapeutic al lui Carl Rogers, care susţinea că relaţia e cea care vindecă, precum şi la conceptul de reparentare din analiza tranzacţională. Ce iau din toate astea pentru a folosi în viitoarea mea profesie e următoarea idee: ca terapeut, e important să creez cu clientul meu o relaţie construită pe un asemenea ataşament, care să ofere atât siguranţă, cât şi libertate pentru căutări şi schimbări, adică pentru creştere. Mă aşteaptă, deci, o carieră de grădinar

“The day I died was the best day of my life” – aşa mă anunţa nu demult o piesă la radio. Nu i-am dat suficientă atenţie încât să ascult toată povestea, dar versul mi-a rămas în minte. Şi s-a tot învârtit pe acolo până când şi-a găsit un sens care să mi se potrivească. Iar acum câteva zile respectivul sens a făcut un pas în afara intelectului meu şi s-a revărsat în fiecare din celulele care mă compun. Această zi e cea pe care aş alege-o dacă ar trebui, ca în “After Life“, să iau cu mine o singură amintire din viaţa asta, pentru că e cea mai vie trăire de flow pe care am avut-o până acum.

Una din primele amintiri clare pe care le am e de la vârsta de doi ani şi vreo jumătate, când am ajuns la creşă. Acolo e prima dată când ştiu că am simţit intens separarea dintre “Eu” şi “Lume”. Intens şi dureros. Ani mai târziu, pe măsură ce mi-am lăsat viaţa să o ia pe alte drumuri decât cele la care visam, sentimentul ăsta de izolare m-a invadat tot mai tare. Mi se pare firesc, din moment ce mă deconectam de la surse care mi-ar fi putut da energie. Aşa îmi explic şi claustrofobia pe care mi-am grădinărit-o în acele vremuri: cred că era modul în care sufletul meu a ales să mă tragă de mânecă pentru a schimba direcţia şi a-mi reface conexiunile cu “Lumea”.

Au fost destule momente sau perioade întregi în care senzaţia de deconectare mi-a dispărut sau măcar a scăzut. De obicei era o schimbare condiţionată – de activităţile în care mă implicam, de oamenii cu care eram şi de relaţiile mele cu ei, de visele pe care le aveam şi de cât de mult credeam în ele. Rareori mă bucuram, din plin, pur şi simplu pentru că exist.

Drumul meu interior de refacere a legăturilor şi-a găsit apogeul, cine-ar fi crezut, într-un vagon de metrou. Fără adrenalină, fără orgasme fizice sau intelectuale, fără revelaţii mistice – doar eu pe-un scaun de plastic, inhalând miresme subterane, simţind mişcarea trenului şi privind la necunoscuţii din jur. Şi simţindu-mă o picătură în ocean, susţinută de valul care mă duce şi totuşi liberă să mă desprind de el atunci când vreau. Ziua în care “Eu” a murit, lăsându-l pe “eu” să se bucure, pur şi simplu, că există; şi să-şi ureze un sincer “Bine-am revenit în braţele lumii!”

Mai pleacă dintre noi un vis -
cu-o moarte toţi suntem datori -
se spune că s-a sinucis,
însingurat, de sărbători.

Trăia retras, printre scrisori
şi vechi viniluri muzicale,
colecţionând polen din flori -
el, cel alergic la petale.

Doar tu şi eu ce-l mai ştiam;
din când în când, prin întuneric,
nehotărâţi, îl însoţeam
la un pahar de vin himeric.

De ce-a ales să nu mai lupte
nu ştie nimeni dintre cei
care continuă să se-nfrupte
din ce-a peţit el de la zei.

E un curaj să-nveţi să mori,
iar să trăieşti – cu mult mai mare.
Cu-o viaţă toţi suntem datori,
noi doi cu două vieţi, se pare.