Blogu' lu' Cristina

… iar cuvântul “credinţă” nu arde păcătoşi pe rug, la fel cum nici cuvântul “Dumnezeu” nu a pornit cruciade. Că ele sunt folosite pentru a motiva o binefacere sau o crimă, este în totalitate responsabilitatea omului care face această alegere. Şi îndrăznesc să cred că astfel de cuvinte ar fi mai rar implicate în certuri sau chiar lupte dacă am şti să vorbim deschis despre conceptele pe care ele le denumesc – atât cu deschiderea spre exprimare sinceră, cât şi cu deschiderea spre a asculta.

De curând am avut de făcut o mică cercetare cu scopul de-a învăţa cum se face o cercetare psihologică şi mi-am ales ca temă să văd dacă există diferenţe între femei şi bărbaţi privind imaginea pe care o au despre Dumnezeu. Mi-am amintit, cu această ocazie, de ce nu mi-e întotdeauna uşor să vorbesc cu alţii despre subiecte din această arie: mi-e greu să am răbdare când sunt întâmpinată cu o atitudine extremă. Îmi displac în egală măsură şi pufnirile superioare ale ateilor blazaţi, şi înflăcărările celor care, pentru că am spus “Dumnezeu” pe un ton neagresiv, mă văd deodată ca pe-o soră “întru dreapta credinţă”, şi înverşunările celor care, pentru că n-am spus “Dumnezeu” suficient de pios, se aşteaptă să fiu pusă pe harţă teologică.

Îi respect pe oamenii care au întrebări despre propria viaţă, inclusiv despre latura ei spirituală. Îi respect la fel de mult pe cei care şi-au găsit deja răspunsurile lor la întrebările lor în această privinţă, câtă vreme le lasă şi celorlalţi spaţiu pentru găsirea propriilor răspunsuri. Şi îi respect deopotrivă pe cei care îmi răspund pe un ton civilizat că nu vor să vorbească despre aceste subiecte cu mine – e alegerea lor şi nu aştept să mi-o justifice, nici nu găsesc că relaţia ne este ameninţată de acest refuz.

Le mulţumesc aici, încă o dată, celor care au fost de acord să participe la cercetarea mea “de jucărie” . Rezultatul poate fi citit aici.

Dacă tot e în temă, strecor şi trimiterea spre un eseu scris tot pentru şcoală, pentru cursul de psihologia religiei. În mod special pentru Mihai şi Vlad, cărora le-am promis de ceva vreme acest text

Mi se-ntâmplă îngeri. Din când în când, primesc de la viaţă, fără să fi făcut ceva anume pentru asta, cadouri prin care mă vindec de trecut – de lucruri care, la vremea lor, m-au durut, sau nu le-am înţeles, sau mi-a fost foarte greu să le accept.

Unul dintre exemplele recente e cel al unei firme la care mi-am dorit foarte mult să mă angajez acum câţiva ani. După interviu, nu m-au mai sunat. S-a întâmplat să mă sune (tot pentru interviu!?!) câteva luni mai târziu, imediat după ce m-am angajat altundeva, şi de data asta le-am spus eu “nu” – parţial fiindcă voiam să dau o şansă reală proaspătului loc de muncă, parţial simţindu-mă jignită că m-au lăsat în ceaţă atâta vreme şi acum se aşteaptă să alerg la ei cu braţele deschise. De curând am aflat că respectiva firmă şi-a câştigat, încet dar sigur, renumele de “ţepari”; mai mult chiar, unii dintre clienţii lor rămaşi cu ochii-n soare au ajuns clienţii noştri.

Nu toţi îngerii sunt reparatorii. Unii vin doar să confirme că unele intuiţii ale mele au fost de la început corecte, sau chiar să-mi ofere lucruri care simţeam că ar putea avea un rol pozitiv în viaţa mea, dar care, la vremea când le-am întâlnit, mi-au rămas departe.

Aşa, de exemplu, m-am trezit aşezându-mă la un training lângă un om pe care l-am recunoscut ca fiind primul trainer care mi-a rămas în memorie după ce, cu câţiva ani în urmă, l-am văzut ţinând o prezentare în faţa unui amfiteatru plin şi mi-am dat seama că eram atât de cucerită de prezentarea lui încât, atunci când el se mişca dintr-o parte în alta a scenei, mă întorceam după el ca floarea-soarelui după soare. Acum, avându-l coleg, am ajuns să descopăr că e un om la fel de fain pe cât îl văzusem ca trainer şi m-am ales cu un nou amic – ba chiar cu un întreg grup de amici savuroşi, fiindcă de data asta oamenii faini au venit la pachet

Şi-apoi mai sunt micile minuni de zi cu zi – mă întâlnesc întâmplător pe holurile facultăţii chiar cu persoana pe care aveam nevoie să o văd; un coleg de la lucru îmi propune un schimb de ture pe care tocmai mă pregăteam să i-l cer; într-o zi când mă simt tristă şi dezorientată mă pomenesc că un trecător de pe stradă îmi întinde o floare şi trece mai departe înainte să reuşesc să-i văd faţa, sau că un altul care, pentru că i-am răspuns frumos şi natural când mi-a cerut ajutorul, îmi spune să rămân omul care sunt acum – ambii îmi aduc câte-un zâmbet pe buze şi încep să-mi văd ziua în tonuri mult mai senine.

Se-ntâmplă îngeri. Şi uneori – sau poate întotdeauna? – cel ce vine să ofere un cadou se îmbogăţeşte la rândul său din întâlnirea care apare, neanunţată, să confirme că, deşi valul de care ne lăsăm duşi nu ne aduce toate lucrurile deodată sau în ordinea pe care am fi vrut-o, merită să-i acordăm încrederea că ne duce spre răspunsurile şi rezolvările de care avem nevoie. Uneori nu trebuie decât să fim pregătiţi să le primim.

Cu toţii îi ştim pe oamenii care suferă, nu-i aşa? Sunt uşor de observat, şi pentru cei nerăbdători să le sară în ajutor, şi pentru cei hotărâţi să-i ocolească sau să-i scuture un pic pentru că strică feng shui-ul celor din jur cu faţa aia lungă, cu plângerile nesolicitate sau doar cu urmele imposibil de ascuns ale durerii lor.

Câţi, oare, îi ştim pe oamenii care suferă în spatele unei frumoase măşti de zâmbete? Pe vulnerabilii din spatele unor solide măşti de stăpânire a sinelui şi a situaţiilor? Pe cei derutaţi şi singuri ascunşi după câte-o faţadă de om “realizat”? Sunt acei oameni care într-o zi vor cădea brusc şi toţi ne vom mira: “Chiar el, care era aşa puternic?”, “Chiar ea, care era aşa fericită?”.

Câţi ştim despre un om pe care îl admirăm sau îl invidiem pentru norocul / realizările / calităţile pe care le are: ce preţ a plătit pentru ele? Cât a muncit, la ce riscuri s-a expus, la ce a renunţat, ce suferinţe au venit la pachet cu ceea ce nouă ne poate părea un cadou al providenţei?

De fiecare dată când ajung să văd suferinţa, mai mult sau mai puţin ascunsă, pe care a trăit-o sau o trăieşte un om, mă simt incapabilă să-l mai judec. Mai mult ca oricând, în astfel de momente îmi vine natural să îi ofer respect, înţelegere şi grijă autentică.

Următorul pas: să mă dezvolt aşa încât să ofer aceste lucruri la fel de spontan chiar dacă nu am ajuns (încă) să intru în contact cu “copilul rănit” pe care-l poartă în sine omul din faţa mea. Ştiu că se poate, am văzut eu că unii se descurcă de minune la aşa ceva

Am lăsat pentru final o întrebare poate mai importantă decât toate cele de mai sus: câţi ştim să ne oferim nouă înşine recunoaşterea, respectul, grija şi acceptarea de care are nevoie “copilul rănit” dinăuntrul nostru pentru a se vindeca într-adevăr?

Mă amuz uneori amintindu-mi de micile mele cruciade pentru adevăr din vremea şcolii primare. Prima care îmi vine în minte e de la o oră de gramatică, când o colegă care avea de analizat cuvântul “sănii”, dintr-o frază unde era vorba despre “două sănii”, a spus că e un substantiv articulat, iar învăţătoarea nu a corectat-o. Am ridicat mâna şi am spus că-i nearticulat substantivul; nu mai ştiu cât de bine mi-am argumentat afirmaţia, dar ştiu că singurul contra-argument pe care l-am primit a fost, aşa cum îmi tot repeta colega din faţa mea când a văzut că nu mă las convinsă: “Cristina, e cu doi de i, deci e articulat!”

Altcândva am contrazis-o pe studenta care, la o lecţie de ştiinţele naturii, ne-a spus că ghiocelul n-are miros – iar eu, care mi-am petrecut copilăria cu nasu-n flori, nu puteam admite o asemenea nedreptate. Nu s-o fi comparând el cu crinul, narcisa ori lăcrămioara, dar nici chel de miros nu-i bietul ghiocel.

La o altă oră, de geografie, după ce ni s-a servit un ditamai discursul despre cât de mare şi de frumoasă ţară avem, m-am ridicat şi-am spus că eu am auzit că de fapt România e una din cele mai mici ţări din Europa. Asta n-a mai fost o luptă pentru adevăr (nici eu nu eram sigură pe ce ziceam), ci o luptă împotriva exagerărilor pe care mai mult le intuiam decât le conştientizam.

Cu toate contestările de genul ăsta şi cu toate că de obicei nu-mi dădea dreptate când o contraziceam, întotdeauna am simţit că învăţătoarei noastre îi eram foarte dragă. Bănuiesc că ea simţea că eu exprimam doar ceva ce credeam sau ştiam, fără a încerca să o atac.

Şi-uite-aşa am învăţat că doi oameni pot avea opinii sau convingeri contrare, cel puţin pe tărâmul relativ impersonal al cunoştinţelor hai-să-le-zicem ştiinţifice, fără să-şi compromită relaţia. În plan personal mi-a fost binişor mai greu să învăţ să mă exprim cu riscul de a nu fi pe placul celorlalţi, şi mai am încă până să ajung la “performanţe” aici. Ce am descoperit este că, atunci când eu sunt împăcată cu ceea ce simt şi cer, pot să exprim lucrurile astea într-un mod curat, chiar fără a sta să caut cine ştie ce formulări dibace, iar şansele sunt mari ca persoana căreia îi spun lucrurile respective să le accepte, chiar dacă nu se bucură de ele (ce om s-ar bucura, de exemplu, să-i spui că eşti furios în urma unei acţiuni de-a lui?).

Mi se pare foarte trist să văd la mine sau în jurul meu multă frică atunci când e vorba de a spune ceva ce s-ar putea să contrazică aşteptările sau opiniile altora (mai ales când aceşti alţii au un statut care le conferă o oarecare putere). Nu mi se pare mai fericit nici cazul când văd contraziceri născute doar din dorinţa de a ataca. Undeva între extremele astea două, există – îmi place să cred – numeroase moduri sănătoase la cap de a ne comunica unii altora lucrurile potenţial incomode. Cel mai probabil, n-o să ne iasă bine din prima, şi nici mai apoi nu va fi o reuşită de fiecare dată. Dar fără a exersa, cum am putea învăţa?

Aşa prudentă şi politicoasă cum sunt de obicei, mă trezesc uneori printre cei cu gura cea mai mare când e vorba de subiecte de care-mi pasă, unele destul de delicate pentru orgoliile şi emoţiile tuturor celor implicaţi. De la unii primesc mesajul că sunt inconştient de francă în astfel de momente. Şi mă întreb atunci dacă sunt eu exagerat de idealistă să cred că totuşi astfel de discuţii se pot termina cu bine, sau dacă sunt scepticii exagerat de prăpăstioşi.

Un răspuns general valabil nu cred că există, deoarece cruciadele astea sunt de mai multe feluri: mai mici sau mai mari (cele prezentate mai sus se înscriu la “minuscule”, să fie clar! ); mai mult sau mai puţin relevante pentru mine; axate mai mult pe gânduri, sau puternic impregnate de emoţii; unele pot fi evaluate pe criterii obiective (cum sunt regulile gramaticale), altele-s mai subiective (poate unii nu simt mirosul ghioceilor, cine-s eu să mă pun cu pragurile lor senzoriale? – şi ăsta-i doar un caz foarte simplu); uneori ce am de pierdut e mai mult decât ce am de câştigat, alteori cauza mi-e prea importantă pentru a renunţa la ea, indiferent de preţ.

Cel mai important criteriu pe care îl am atunci când hotărăsc dacă “mă bag” sau nu în confruntări incomode şi deschise este acel termometru intern care îmi spune dacă eu ştiu ce vreau şi dacă sunt împăcată cu poziţia mea în toată afacerea. Atunci când, de exemplu, motivele mele sunt egoiste la modul în care binele celorlalţi implicaţi nu mai contează, termometrul îmi spune că e ceva în neregulă şi atunci, aproape instinctiv, mă opresc. Odată ce primesc acel “verde” dinăuntru, pot spune foarte senin şi conţinător: “Da, sănii e scris cu doi i şi e nearticulat” . Iar mai departe, indiferent că mi se dă dreptate, mi se arată că am greşit sau ajungem împreună la un nou adevăr, şansele sunt mari ca relaţia să se îmbogăţească măcar un pic. Iar dacă reacţia primită e de natură să dăuneze relaţiei, măcar ştiu că am mai învăţat ceva – despre mine şi cum mă exprim, despre celălalt şi relaţia noastră – şi că am conştiinţa curată.

Ai momente în care ţi-e greu să spui lucrurilor pe nume? În ce situaţii? De ce ţi-e teamă atunci şi ce te-ar ajuta să poţi depăşi acea teamă?

Căutând printre fişiere vechi, am găsit imaginea asta, care-a locuit o vreme pe primul (şi defunctul) meu blog. Sigur că e o super-simplificare. Sigur că e ştiinţific inexactă. Sigur că nu-i tocmai ideea mea, eu i-am adăugat doar ultima etapă.

Să ne imaginăm că există un sâmbure de adevăr în această perspectivă. Suntem încă în era adorării sfântului marketing. Oare pasul următor care ar fi? Îmi vine în minte conceptul de downshifting şi mi se pare că se potriveşte atât cu imaginea, cât şi cu realitatea din jurul meu.

Admiţând că întoarcerea la o viaţă mai simplă şi armonioasă e următoarea fază, mi se pare interesant că pot asemăna acest fel de viaţă cu cea dintr-un aşa-zis paradis originar, şi care în schema de mai sus s-ar afla tocmai la extremitatea superioară. Urmează, deci, să înţelegem în sfârşit că raiul e de căutat aici, pe pământ, în chiar lăuntrul nostru? Sau că, aşa cum îmi spunea de curând o prietenă, singura mare călătorie pe care o facem e cea interioară?

Alte ipoteze? Sugestii? Speranţe?

… spre meleaguri unde umblă câinii cu sticle de vin de Porto-n coadă, muzica fado e la ea acasă, iar José Saramago a fost la el acasă până când portughezii s-au supărat pe blasfemiile de le scria, iar el s-a supărat pe supărarea lor şi s-a mutat mai spre est.

Aproape un an de zile voi locui printre tripeiros. Merg să studiez psihologie într-o şcoală bună, să mă desprind de siguranţa prea bine cunoscută a cuibului, să respir o altă cultură, să mă descopăr într-un nou peisaj. Şi – foarte important – să aflu dacă luna portugheză e într-adevăr mai mare decât cea din Timişoara, după cum mă vrăjea un tânăr Joao acum nişte veri, pe când ne întorceam agale de la un chef

Visul plecatului în lume mă bântuie de mai mulţi ani. După ce am cochetat o vreme cu el când a apărut, mi-am dat seama că voiam să plec în primul rând ca să fug de lucruri care nu-mi plăceau din viaţa mea de aici; şi că acele lucruri n-ar fi făcut decât să mă urmărească dacă n-aş fi stat să le rezolv. Aş minţi să spun că între timp le-am rezolvat complet, dar acum sunt mult mai împăcată cu tot ce înseamnă viaţa mea. Poate părea paradoxal că tocmai acum mă voi şi desprinde (temporar), de acest context în care am învăţat să mă simt cu adevărat bine. Însă eu am rezonat dintotdeauna cu ce ne spunea odată trainer-ul meu preferat de la Analiză Tranzacţională, Anne de Graaf: “Eşti pregătit să rămâi într-o relaţie doar dacă eşti pregătit să pleci din acea relaţie. Şi eşti pregătit să ieşi dintr-o relaţie doar dacă eşti pregătit să rămâi în ea.” Iată că acum sunt pregătită să rămân. Şi e într-adevăr un moment bun pentru a pleca.

A.M.R. 5 luni

* Identificările mele cu pinguinul călător au început mai demult, uite-aşa.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu m-am obişnuit, ani la rând, să ţin o evidenţă mult mai completă şi mai amănunţită a rateurilor mele decât a reuşitelor. Ce ştiu e că în felul ăsta mi-am întreţinut o relaţie destul de proastă şi dezechilibrată cu mine însămi.

Acum vreo doi ani am hotărât să îmi schimb viaţa destul de mult. La suprafaţă, era vorba de o schimbare profesională. Pornită, însă, pe acest nou drum, m-am folosit de fiecare ocazie de a creşte ca persoană. Se pare că una din ariile în care am o mare inerţie la schimbare e tocmai cea pomenită la începutul acestui text. Cineva care mă cunoaşte bine şi în care am încredere mi-a spus că mă vede crescând rapid, dar fiind prea puţin conştientă de propria-mi creştere. A fost nevoie să-mi spună asta de două sau trei ori până când am dat într-adevăr atenţie subiectului şi am căutat o soluţie.

Scriicioasă cum sunt, ce idee puteam avea mai întâi decât să – ei, da! – scriu? De câteva săptămâni îmi notez aproape zilnic micile şi marile bucurii pe care le trăiesc: succesele de care sunt încântată, complimentele pe care le primesc şi care mă ating într-un mod foarte viu, ideile pe care le am şi care cred că merită dezvoltate, sugestiile utile pe care le primesc.

Efectele pozitive se simt deja şi le-aş putea detalia aici, cu tot cu implicaţiile lor, dar am încredere în cei ce mă citesc că le pot deduce cu mintea lor . Am să menţionez unul singur: când voi mai fi întrebată ce aş duce cu mine pe o insulă pustie, voi avea – în sfârşit! – un răspuns: jurnalul meu de bucurii!

Tu ce ai nota într-un astfel de jurnal pentru ziua de azi?

Nataşa în tablou. Tabloul pe perete. Peretele în galerie. Galeria în întuneric.

Nataşa în gânduri. Aşa i se întâmplă ei uneori, să se rătăcească în gânduri până nu mai găseşte ieşirea din labirintul lor.

Azi s-a împotmolit în gândurile despre rama care o înconjoară. Şi pe care vrea să o distrugă. Ăsta-i alt lucru care i se întâmplă ei uneori: îi căşunează pe câte-o bubă şi se opinteşte s-o spargă. De data asta, ea are mari şanse să se spargă odată cu buba, dacă planul îi reuşeşte.

De câteva ore, de când galeria s-a închis, Nataşa caută frenetic moduri de a se arunca din cui, cu tablou cu tot. Savurează cu un soi de sălbăticie imaginea ramei făcute ţăndări şi a vopselelor scurgându-se în afară şi reamestecându-se în voie. Dar cum să ajungă acolo, pe podea? A încercat să facă mişcări bruşte. A încercat să se balanseze – la început încet, apoi tot mai amplu, până când ar avea suficient elan pentru o săritură. A încercat să se împingă în faţă, pentru a scoate cuiul din perete. În interior, e sleită de puteri în urma efortului. În exterior, nimic nu s-a schimbat.

Altfel ar fi stat lucrurile dacă Tudor ar fi pictat-o pe Nataşa ţinând o mână deasupra capului! Sunt unii care se nasc aşa, cu o mână deasupra capului. Sigur, e obositor să stai mereu în asemenea poziţie, dar măcar ai avantajul că, la nevoie, te poţi apuca singur de ceafă şi să te zvârli cât colo. Ce, nu aşa s-a întâmplat cu statueta aceea frumoasă, dar nefericită, pe care au găsit-o într-o dimineaţă făcută zob în faţa soclului? Nimeni n-a ştiut ce s-a petrecut. Nimeni în afara Nataşei, care a văzut toată tărăşenia. “Ah, ce bine de draga statuetă” -  gândea ea privind bucăţile împrăştiate pe jos – “acum se va putea reconstrui după propriul plac!” (De parcă ar fi aşa uşor unor bucăţi de ceramică să se modeleze şi să se combine armonios după cum le taie capul!)

Am eu o ipoteză cum că toate pornirile astea auto-distructive fac parte din chiar ramele Nataşei. Şi o ipoteză mai recentă care spune că tot din proiectarea ramei fac parte şi limitele acestor porniri, din care Nataşa se opreşte întotdeauna înainte de a fi prea târziu. Am încredere că impulsul ei de a ieşi din mocirlă va fi mereu mai puternic decât cel de a se afunda.

Dragă Nataşa, când te văd afundându-te, ce vreau să te întreb nu e – aşa cum poate ai crede – ce te împinge în jos. Dimpotrivă, mai important îmi pare să ştiu ce te trage în sus. Vorba lui Eric Berne: hai să te vindecăm întâi şi pe urmă o să şi analizăm, dacă ţi se va mai părea important. Hai să vedem, deci, ce comori se ascund între ramele tale şi cum le poţi folosi pentru a creşte. Iar apoi, dacă încă vei mai vrea, spargem şi rama; şi o facem într-un mod care să ducă spre viaţă, nu spre moarte.

Azi mi-am depus dosarul de candidatură pentru o bursă Erasmus în Porto. Deocamdată sunt singura peţitoare pentru singurul loc de la facultatea portugheză. În contextul de faţă, asta nu spune mare lucru: mai sunt cam 10 zile pentru înscriere, iar în ultimii ani nu prea e înghesuială la noi în universitate pentru astfel de burse. Totuşi, pentru locurile din Franţa şi Italia erau deja câteva dosare depuse. Iar colegii mei, atunci când le spun că vreau să studiez în Portugalia, deseori mă întreabă – mai mult sau mai puţin explicit – de ce tocmai acolo. “Că doar acolo mai sunt locuri?”

Ei bine, nu. Italia, Franţa şi Danemarca – celelalte opţiuni disponibile – sună mult mai apetisant pentru multă lume. Nu şi pentru mine. De când am văzut facultatea din Porto pe lista de burse, am ştiut că vreau să ajung acolo. Acel gen de “ştiut” care se extinde mult dincolo de cogniţie şi cuprinde parcă întreaga fiinţă. Nu pot să spun că atracţia mea pentru această ţară s-a născut din motive raţionale şi bine argumentate. În ultima vreme, căutând să aflu mai multe despre ţară, despre oraş şi despre facultatea unde sper să ajung, am ajuns să am şi suficiente asftel de motive. Ba chiar, făcând comparaţie între toate ofertele de Erasmus pe toate criteriile importante pentru mine (calitatea învăţământului, costurile implicate, stilul şi condiţiile de viaţă ale studenţilor şi ale “băştinaşilor”), într-un mod riguros-matematic, tot aceeaşi alegere aş face-o.

Situaţia asta nu e prima când mă îndrept instinctiv spre o răţuşcă urâtă în care, mai apoi, descopăr o frumoasă lebădă. Azi e prima dată când conştientizez deplin unul din marile avantaje – pentru mine – în a fi “pe lângă modă”: scap de înghesuiala din mainstream . Trăiască, deci, comorile aflate mai la umbră, unde omul se poate aşeza liniştit să le savureze în toată profunzimea lor! Desigur, dacă omul vrea o aşa cunoaştere şi dacă, totodată, comoara vrea să se lase descoperită.

Despre comoara lusitană mi-e clar: o vreau! Oare şi ea mă vrea? Voi afla în curând.

Mi-a spus ieri Amalia o povestioară care mi-a plăcut foarte mult, aşa că vreau să o împart cu toţi cei dispuşi să o primească:

La intrarea într-o cetate, un călător se opreşte pentru a-l întreba pe un bătrân care şedea lângă poarta cetăţii: “Spune-mi, cum sunt oamenii care locuiesc aici?”. “Dar oamenii din cetatea de unde vii, aceia cum erau?” întreabă, la rândul lui, bătrânul. “Ah, erau oameni duşmănoşi şi înguşti la minte, abia am aşteptat să plec de acolo!” răspunde călătorul. “Să ştii că aşa vor fi şi cei de aici”, spune bătrânul.

După o vreme, un alt călător se opreşte la intrarea în cetate şi îi pune bătrânului aceeaşi întrebare. “Cum erau oamenii din cetatea de unde vii?”, întreabă şi de această dată bătrânul. “Ooo, erau nişte oameni minunaţi – primitori, veseli, muncitori – am plâns când a trebuit să mă despart de ei!”. “Atunci să ştii că aşa vor fi şi cei de aici”, răspunde bătrânul.

Pentru cei care preferă magia ştiinţei în locul magiei poveştilor, personajul principal din acest articol se numeşte simplu autoconfirmarea profeţiilor. Adică mecanismul prin care “creăm” realitatea astfel încât ea să se potrivească aşteptărilor noastre: pe de o parte, abordând o situaţie într-un anume fel, invităm la un anume tip de răspuns; pe de altă parte, interpretăm ceea ce se întâmplă în aşa fel încât să ni se confirme ce deja “ştiam”. Nu facem lucrurile astea intenţionat, nici măcar conştient; şi nu le facem pentru că suntem slabi, falşi sau în vreun alt fel “defecţi”; şi nici nu cred că-i un mecanism rău prin însăşi natura lui. Ce îmi pare important e modul în care îl folosim – pentru a ne clădi un drum sănătos sau pentru a ne autosabota? Pentru a contribui la crearea unui mediu în care viaţa creşte sau a unuia în care ea se ofileşte?

Ca să nu pară că vorbesc fantezii, uite şi-un experiment care arată că într-adevăr ne autoconfirmăm profeţiile (experimentele – aceste pilde riguros construite de cercetători!). Profesorii unui liceu au fost informaţi de către cercetători că anumiţi elevi au obţinut scoruri foarte bune la nişte teste de inteligenţă, iar alţii scoruri modeste (informaţie falsă, în realitate împărţirea între “performanţi” şi “neperformanţi” fiind aleatoare). La opt luni după aceasta, elevii au fost testaţi din nou pentru a le fi evaluată inteligenţa. Rezultatul: 78% dintre cei declaraţi iniţial “inteligenţi” au avut o creştere medie de 10 puncte a IQ-ului; în unele cazuri, creşterea a fost chiar de 30 de puncte, adică de-a dreptul spectaculoasă. Explicaţia a fost găsită observând comportamentul profesorilor: având aşteptări puternic pozitive de la elevii “inteligenţi”, ei s-au implicat mai mult în relaţia cu aceştia – le-au acordat mai multă atenţie, i-au încurajat constant, le-au oferit explicaţii suplimentare – şi astfel i-au ajutat să îşi îmbunătăţească în mod real inteligenţa. În acest caz particular, fenomenul a primit denumirea de efectul Pygmalion, după un personaj mitologic cu o frumoasă şi sugestivă poveste.

După cum se vede şi din exemplul de mai sus, profeţiile noastre nu se împlinesc în 100% din cazuri. În fiecare cetate, unii oameni vor fi primitori şi alţii neprimitori, indiferent de aşteptările noastre. De multe ori, însă, avem o contribuţie semnificativă la evoluţia situaţiilor în care ajungem, contribuţie care începe chiar de la atitudinea cu care abordăm situaţia. Tu ce preferi să fii: un optimist care se înşală uneori sau un pesimist care are de obicei dreptate?