Asumat superficială
Demult de tot, pe când oamenii nu vegetau încă în faţa ecranelor de tot felul, dar inventaseră deja teatrul, tragedia era “mama lor” în ale profunzimii trăirilor artistice, iar drama era adevărata fiică a adevăratei mame tragice. Din câte-mi aud urechile, viziunea nu s-a schimbat prea mult. Şi probabil că ea o fi foarte îndreptăţită, doar că mie mi-a cam ajuns.
Prima dată m-a lovit ideea ascultând o tipă (debordând de profunzime, bănuiesc) criticând un cunoscut de-al ei pentru că omul refuzase la un moment dat să urmărească “Portocala mecanică”. Pentru ea era evident că doar un om superficial poate refuza să vadă un film “greu”. De atunci am acordat mai multă atenţie cuvântului “profund” şi văd că el apare cel mai des în contexte pline de durere, violenţă, gol interior şi alţi demoni. Pare de la sine înţeles că, pe cât mergem mai mult în adânc, pe atât mai întuneric ar trebui să devină.
E un adevăr banal că fiecare din noi e o îmbinare de lumini şi umbre, că nu le putem ignora nici pe unele, nici pe altele, şi că tot ce putem face e să le modelăm după cum ne pricepem mai bine. Eu simt că mi-am luat porţia de căutare intenţionată a răului din mine, din alţii şi din lume. Mi-am cunoscut o parte din demonii interiori, i-am contemplat, i-am iubit şi i-am urât, până mi-am dat seama că, dându-le atenţie, le dau forţă. Să fug spre ei mi se pare la fel de nesănătos ca a fugi de ei.
Aşa că presimt că am să merg mai rar la teatru (chiar şi la cel de foarte bună calitate), unde în ultimii ani tot ce mi se arată e cât de urâţi putem noi, oamenii, să fim. Şi n-am să mă simt “uncool” pentru că nu vreau să văd un film deprimant cu notă peste 8.5 pe IMDB. Şi am să citesc mai puţine cărţi a căror mare concluzie e că nihiliştii aveau dreptate. Şi am să caut mai mult prezenţa oamenilor care ştiu să râdă cu poftă (a nu se confunda cu râsul răutăcios), să admire sincer şi să nu le fie jenă că vor să crească frumos şi curat.
De azi sunt, aşadar, în mod asumat superficială. Superficială ca un fior prin tot corpul când simt o atingere mult dorită, superficială ca mirosul de apă sărată pe care îl inspir cu nesaţ pe plajă, superficială ca privirea zâmbitoare cu care mă învăluie uneori oamenii dragi mie, superficială ca bondarul care zboară în ciuda legilor aerodinamicii.
frumos.
Andrei — June 30, 2009 @ 21:12
Cu totii ne ferim de rautati si de dureri si de marsavii zi de zi. Pentru ca suntem mereu expusi, ne cladim un adapost, un loc unde nu se poate ajunge deloc usor.
Cand ceva, fie un film, fie o piesa de teatru, fie o linie melodica, ne rupe sufletul, sau ne creeaza spasme dintre cele mai launtrice, inseamna ca cineva a reusit sa ne strapunga toate edificiile.
Motivul pentru care asemenea creatii devin profunde este tocmai pentru ca ele pot lovi in profunzime.
A te simti bine este datoria ta, iar eu sper ca-ti gasesti surse de acest gen in locuri cat mai diverse. Dar, la un momen`dat, fara acele ‘profunzimi’ superficialitatile devin cu atat mai nesemnificative.
Horia — July 1, 2009 @ 00:42
Horia, nu vorbeam despre a ne feri de ceva. E o diferenţă între a te uita în altă parte când ai în faţă caca şi a nu căuta intenţionat să-ţi bagi nasul în toate latrinele. Ce mi se pare trist e că, deşi aparent experienţele astea ne dărâmă zidurile de apărare, în realitate de multe ori căutăm, în mare măsură inconştient, să vedem (aproape doar) răul tocmai pentru că asta ne ajută să ne confirmăm că viaţa nu prea are sens, sau că oamenii sunt inerent răi, sau ce alte mituri avem noi de confirmat ca să păstrăm zidurile bine-mersi în picioare.
Piesa care bănuieşti că mi-a stârnit reacţia asta are singura vina de a fi una din multe astfel de experienţe. Mi se pare că-i la modă să scormonim în noi ca să găsim tot ce se poate mai urât (cred că-i zice postmodernism).
Reacţia mea a venit de fapt la citirea încă unui text în care cuvântul “profund” apărea în acelaşi context. Nu spun că nu şi-ar avea locul acolo, dar mă îndoiesc că numai loviturile pot ajunge în profunzime.
Şi nu, n-am să caut doar filme siropoase şi cu happy end de acum înainte, stai liniştit
cristina — July 1, 2009 @ 06:59
Lasand la o parte folosirea neadecvata a cuvantului “profund”, totusi nu prea inteleg care ar fi solutia la realitatea pe care teatrul sau filmele o prezinta. Daca ne uitam in jurul nostru, cu asta ne confruntam. Asta e realitatea!
Daca ignoram realitatea in care traim doar pentru ca nu ne place, nu cumva ajungem sa traim in mod vegetativ in fata unui ecran construit din iluzie? La ce bun sa ne ascundem capul in nisip?
Butterfly Effect — July 1, 2009 @ 07:37
Nu îmi permit să spun că am “soluţia”, ci doar idei care se aplică vieţii şi personalităţii mele. Eu nu cred într-o “realitate” obiectivă şi bine determinată, cred că există doar percepţiile fiecăruia dintre noi despre realitate. Dacă aleg să privesc doar rahatul, voi trăi într-o realitate de rahat. Şi voi ajunge să fiu aşa copleşită de ea, încât nu voi mai îndrăzni să miros florile, convinsă fiind că mirosul lor oricum e acoperit de cel al “realităţii” în ansamblul ei. Şi deci nu voi mai cultiva flori. Şi aşa mai departe.
Ce simt că pot face în schimb? Să învăţ să văd tot mai des lucrurile sănătoase şi să le ajut să crească – în mine şi în alţii. Fără a ignora ce nu-mi place, dar totodată fără a-i da mai multă atenţie decât merită. Şi să nu mai simt că trebuie să plătesc prin suferinţe momentele bune din viaţă. Sau că am datoria să fiu tristă sau revoltată pentru că există suferinţă în lume. Ştiu că orice proces de creştere are şi părţile lui dureroase, nu mi-am propus să fug de durere. Doar să o las să vină ea când e nevoie şi să o accept ca un pas pe drumul spre ceva mai bun, în loc să o caut doar de dragul de a o experimenta.
cristina — July 1, 2009 @ 08:37
Cristina, daca e sa vorbim de crestere, da. Trebuie sa fii de acord cu ideea ca ambele exista. In niciun caz sa te ingropi in rahat. Nu.
Dar nici sa pretinzi sa fii tinuta in puf. Nici asa nu merge.
Horia Dragomir — July 1, 2009 @ 10:11
Ca sa vezi… ma uit io in statistici la blogul meu si vad un “refferer” (astia care ne stim cu blogurile intelegem
) de la blogu.lu/cristina. Hmmmm… stiu vre-o 10 Cristina… ia sa vad care o fi? Cand am ajuns pe la “adevărata fiică a adevăratei mame tragice”… era deja clar. 
Si, ca sa comentez si la subiect un pic: asumarile nu pot fi decat personale, cred. Sau pot fi si colective?…Hmmm…(ai uil sinc ăbaut it)…
La fiecare parere/atitudine/etc asumata primim reflexia (refractia?) din personalitatea/starea de spirit a celor din jur. Si asta e bine daca ne pasa ce cred ei. Si asta nu e usor.
Am I deep? Am I profound? ;;)
Mishu ;) — July 1, 2009 @ 11:57
Bravo Cristina! Putini sunt cei ce ajung sa renunte la a alimenta cautarea raului si a durerii in tot ce e in jur. pana la urma viata noastra e asa cum o construim. iar mass-media (mai ales), cat si unele filme sau chiar piese de teatru, nu fac altceva decat sa faca comerciale astfel de “realitati”, banalizandu-le cateodata. normal, acum ma refer la extreme, insa e pacat ca ajungem sa traim atat de intens si “profund” exemplele negative si nu mai stim sa ne bucuram de o raza de soare, de o plimbare in parc sau de un zambet de copil.
dia — July 1, 2009 @ 13:32
Horia, m-ai prins!
Fix asta voiam, puf şi numai puf, dar se pare că nu te laşi uşor păcălit. Găsesc eu alte metode în ceea ce te priveşte 
. Iar în general, îţi dai seama ce de puf va fi în viaţa mea când voi fi “shrink”: voi sta de vorbă ore în şir în fiecare zi cu oameni care îmi vor spune doar bancuri! 
Mihai, asumarea de faţă e întru totul individuală
. Şi reacţiile binevenite. Şi nimic nu e uşor în această ooooof, viaţa mea 
. Şi să-ţi crească micul blog mare! 
Dia, mulţumesc pentru că ai exprimat succint ce am zis eu în câteva paragrafe
cristina — July 1, 2009 @ 16:35
hehe, Cristina, cred ca aici ai luat-o un pic invers, daca pot sa zic asa. Si tare ma bucur ca esti unde esti. :* :* :* doresc la toata lumea sa ajunga unde a ajuns Cristina si unde ma aflu si eu de ceva timp.
Acum, ca sa va lamuresc ca nu bat campii pe bloaga lu’ cristina, iata cum cred eu ca se desfasoara trebile astea… profunde. In momentul in care toate-ti merg bine si esti multumit cu ce ai / faci, etc, atunci nu poti sa sapi pentru ca nu ai in ce. Adika daca dai cu sapa juma’ de metru su dai de apa atunci esti multumit si bei apa pana te spargi si viata merge inainte. Complicatiile incep cand apar probleme, cand vrei mai mult, cand trebuie sa mergi mai mult fortat de atari imprejurari etc… cand panza freatica nu e chiar la suprafata. Atunci devii “profund”. Sunt anumite stadii in viata cand fara profunzimile astea nu facem nimik. Adica ori ne plafonam, sau nu avem provocari deloc, ori nu ne multumim cu ce avem (nu ne place apa asta de la suprafata, ca e plina de noroi) si atunci incepem sa sapam… si sapam… si din pacate acestea nu pot fi decat faze dureroase, si da, profunde. Dar rezultatul poate fi … well… in functie de fiecare:
1) ne plangem de mila – suprafata
2) ne multumim cu putin – suprafata
3) sapam si ne si victimizam ca vai ce experienta grea ne incearca – mai profund
4) ne saturam sa sapam plangandu-ne si sapam cu drag ca doar pentru noi facem lucrul acesta si clar ca ceea ce gasim tre sa fie ceva pozitiv, altfel nu mere.
5) Ajungem la rezultatul mult dorit – si ne dam seama ca am crescut – in sensul pozitiv
6) Unii se pierd in plans de mila si in lucruri negative si nu mai ies de-acolo – pentru ca deja sunt in depresie:D right, shrink?
Eh , si eu cred ca tu ai inversat rolurile in sensul ca prima data ai pomenit de profund si apoi de suferinta, adika pentru a fi profunzi suferim. Nu, pur si simplu cred ca suferinta ne trage inspre profunzime – taskurile mai grele, dezamagirile, dorinta de mai mult. Si atunci nu ne permitem sa fim prea bucurosi pe moment, pentru ca tre sa sapam. Dar asta este doar o faza. Dupa ce sapam si gasim apa datatoare de viata si bucurie, atunci stim ca am trecut cu bine si putem sa ne bucuram pe deplin de realizare si de ceea ce am devenit – mai buni. Asa ca felicitari Cristina si te cred ca nu mai vrei sa vezi chestii negative, pentru ca timpul suferintei a trecut si stim ce putem face si cate chestii si mai ales ca putem face orice daca vrem si sa iasa si bine.
Gata, m-am aberat cat am putut de bine, si de-abia astept sa vad ca ce-mi raspunzi:D
Pupici, Wannaka
Wannaka — July 1, 2009 @ 18:47
Oana, mulţumesc pentru răspuns
. Ca răspuns direct la ce ai scris tu, mă tem că nu din orice suferinţă învăţăm, şi cred că nu doar din suferinţe învăţăm. Şi mai cred că uneori putem să săpăm având în acelaşi timp o stare de spirit pozitivă (experienţa mea recentă arată că se poate). Iar săpatul, hmmm, nu ştiu dacă se termină vreodată cu adevărat; eventual nu avem noi chef de el întotdeauna.
Îmi pare, din comentariile primite, că imaginea creată de textul meu e mult mai alb-negru decât în mintea mea. Nu vreau să evit negrul şi să văd doar albul. Dar cred că şi albul poate fi profund şi că merită căutat mai mult decât negrul.
cristina — July 1, 2009 @ 19:28
Very fast answer.
Nu vreau sa dau reply la reply ci doar sa dau un thumbs up la ceea ce ai zis tu – pentru ca e chiar o completare la ce am zis eu… in sensul ca dupa ce am dat de apa e de preferat sa nu ramanem acolo fericiti band, ci sa mai incercam sa o imbunatatim cumva – dar aici e deja chestie de gri deschis – in sensul ca nu mai coboram in stari de-astea asa de negre cum am inceput. Pentru ca acum avem experienta si stim ca atunci a fost OK, a fost shocul initial, l-am tratat cum am putut – spre alb, dar pentru binele nostru e preferabil sa nu mai cadem in el. Si stim ca intotdeauna avem alternativa alba. Care e muuult mai OK decat aia neagra. Si, clar, poate fi la fel de profunda, pentru ca drumul a fost creeat;).
Gata, nu mai continui, ca devin obositoare.
Wannaka — July 1, 2009 @ 19:39
Auziti?, nu schimbam subiectul pe bere ca sa inteleg si io? Si atunci sa vezi profunzimi, bai tata…:))
Si va provoc sa imi spuneti/argumentati ca nu e asa! 
… Poate ca exista alegeri greu de facut pentru ca sunt tonuri apropiate de gri dar pana la urma tot se reduc la alb si negru. Sau la 0 si 1 – doar sunteti in domeniu 
. Dan Buse mi-a dar un link fain despre cum alegem: http://www.ted.com/talks/dan_gilbert_researches_happiness.html . Check-it out! )
(mi-a placut calatoria spre apa a lui Wannaka… imi aduce aminte de o “bula” din IT: “Calculatorul nu face ce vrei tu sa faca ci ceea ce ii spui tu sa faca!”. Asa si cu viata: nu e asa cum vrei sa fie ci asa cum ti-o faci.
Mishu ;) — July 7, 2009 @ 09:22
Îmi pare rău să te anunţ că nu eşti superficială chiar deloc. În ziua de azi, e nevoie de mult mai mult efort şi profunzime în gândire ca să te laşi să fii bucurat (sau întristat, după caz) de lucrurile simple. Şi nu ştiu dacă asta o fi reţeta absolută fericirii, dar cred că eşti de acord cu mine că e mult mai sănătos pentru cerebel şi corazon.
ily — July 12, 2009 @ 13:52
Mihai, mie mi se pare că domnu’ Dan Gilbert le zice foarte bine. Mai are cel puţin o prezentare pe TED (despre ce ne face fericiţi), şi aia mi-a plăcut mult. Şi, apropo de asta, mi se pare interesant că suferinţa a fost mult mai mult cercetată până acum decât fericirea. Interesant şi puţin bolnăvicios, pentru că la ce ne gândim, spre aia ne îndreptăm, mai mult sau mai puţin conştient (de exemplu, un fumător care se gândeşte să se lase de fumat va avea mereu în minte fumatul, deci îi va fi foarte greu să renunţe; dacă în schimb se concentrează pe ceva ca a trăi sănătos, se va îndrepta mai degrabă spre aşa ceva). La fel şi cu negrul, cred că îl menţinem cu atât mai prezent cu cât îi dăm mai mult “nas” (din nou, a nu se înţelege că mi se pare sănătos să fugim de rău, ci doar să nu-i ridicăm statui, cum pare a fi la modă).
Ily, mersi pentru comentariu, sunt de acord cu ce spui tu. Reţetele absolute, fie ele pentru fericire, algoritmi de programare sau prăjitură cu caise, mi se par neverosimile
. Ceea ce nu înseamnă că trebuie să ne dăm bătuţi şi să ne mulţumim cu lături, softuri de mântuială sau depresie ori blazare demonstrativă. Şi din ce am citit pe blogul tău am impresia că nici nu te mulţumeşti cu aşa ceva 
Cristina — July 17, 2009 @ 01:47
A fi viu n-are nimic de-a face cu a fi cool.
Daca n-ai citit inca jurnalul fericirii de steinhardt poate o sa ti se para macar interesant.
adelina — January 20, 2010 @ 15:47
Foarte de acord cu tine, Adelina
Încă nu am citit “Jurnalul fericirii”. Îi vine şi lui rândul, mulţumesc pentru recomandare!
Cristina — January 20, 2010 @ 16:32