Trebuie?
Nu mă împac deloc cu verbul “a trebui“. Şi nu din motive de revoltă adolescentină împotriva oricăror reguli. Ci pentru că nu-l văd funcţionând bine de unul singur, ci doar într-o frază urmată de “pentru că” sau “ca să“. Dar de obicei îl întâlnesc neînsoţit, de sine stătător, şi asta-i partea cu care nu mă împac. Iar acum simt nu că trebuie să mă explic, ci că trebuie să mă explic pentru a fi înţeleasă
Singurul lucru pe care sunt sigură că trebuie să îl facem e să murim. Chiar şi asta se poate spune că e o consecinţă a faptului că ne-am născut (ce nu s-a născut nici nu moare, nu?), aşadar trebuie să murim pentru că acum suntem vii; dar asta-i o discuţie prea mare pentru un blog aşa mic, deci să zicem că acest “trebuie” îşi merită autonomia. Dar celelalte?
Trebuie să respir. Trebuie să fiu puternică. Trebuie să învăţ. Trebuie să am grijă de sănătatea mea. Trebuie să respect legea.
Sau…?
Trebuie să respir ca să supravieţuiesc. Trebuie să fiu puternică pentru că vreau să nu mă dărâme orice obstacol. Trebuie să învăţ ca să cresc. Trebuie să am grijă de sănătatea mea ca să îmi sporesc şansele de a trăi bine şi – de ce nu? – mult. Trebuie să respect legea ca să nu-mi pierd drepturile pe care tot prin lege le am.
Ce-mi veni cu toate astea? Mi se pare că sunt multe lucruri pe care le luăm de bune şi aşa le lăsăm. Bineînţeles că vrem să supravieţuim. Să creştem. Să avem un loc în societate. Astea sunt exemple extreme şi totuşi, nici măcar ele nu sunt întotdeauna atât de evidente. Să întrebăm un sinucigaş, un psihotic depresiv, un infractor: de ce pentru ei nu funcţionează imperativele enumerate mai sus? Iar dacă acestea sunt cazuri prea “la marginea prăpastiei din noi” pentru a fi luate în seamă, cum e cu cei care riscă totul pentru a salva o viaţă sau un ideal?
Nu mi-e chiar confortabil gândul, dar cred în el tot mai mult: nu suntem niciodată obligaţi să facem ceva; cel mult ne lăsăm obligaţi. Alegerea e întotdeauna a noastră. Nu neapărat una raţională, poate nici măcar conştientizată; totuşi, o alegere care vine din noi. Din păcate, uneori opţiunile dintre care avem de ales sunt foarte limitate. Cred că trebuie se impune mai ales atunci când avem variante puţine, una mai indezirabilă ca alta, şi atunci cel mai mic rău ne apare ca imperativ de urmat. Un pistol la tâmplă, de exemplu, pare să indice fără echivoc că trebuie să faci ce ţi se spune. Şi probabil că de obicei aşa se şi întâmplă. Dar există oameni care nu au cedat unor ameninţări repetate şi mult mai înspăimântătoare, iar o parte din ei chiar au rămas în viaţă (mă gândesc la cei torturaţi în închisorile comuniste şi care nu au trădat oamenii sau lucrurile în care credeau).
Iată de ce, dragă Mihai, îmi permit să nu mă tem că trebuie să ne volodizăm. Da, unii vor alege să o facă, pentru a câştiga bani / faimă / putere ş.a.m.d. Sau pentru că nu i-a dus mintea spre alte moduri de a câştiga aceste lucruri, sau e singurul mod în care au învăţat să supravieţuiască. Mai degrabă m-aş teme că nu suntem suficient de conştienţi de felul în care ne dirijăm vieţile, le lăsăm dirijate şi le-am putea dirija. Sus-semnata fiind inclusă

You have right!
Nu *trebuie* nimic. Nici sa traim daca nu este intr-un fel acceptabil (desi e in natura vietuitoarelor sa se chinuie, sa se zbata, sa faca orice numai sa perpetueze the fukin’ specia).



De felul meu incerc sa constientizez alegerile pe care le fac si nu regret o decizie proasta daca nu o mai pot schimba.
Totusi constat ca ma trezesc in situatii in care “trebuie” sa iau o decizie desi stiu de la inceput ca nu e buna, ca nu fac decat sa perpetuez raul, ca Elena s-ar uita trista la mine pentru asta.
Si “trebuie” numai pentru ca NU MAI VREAU sa dau cheia sau nu asa usor. M-am saturat de volozii astia care te imbrancesc la coborarea din tramvai, te claxoneaza ca biciclesti pe soseaua lor, te intoxica in restaurant pentru ca ei – asta e! – fumeaza. Si apoi iti mai dau si lectii despre de ce esti tu fraier si ei sunt cu tupeu.
Ba Volodea, s*** ***a de fraier, o *** pe ****, ce ba, esti tare? s-a umflat fasolea-n tine?, te *** in **** ba ********, hai sa ne rupem daca esti tare, imi arunc ochelarii si te umflu cu bataia… boul dracului… #:-S
Ufffffff….. stiu Cristina, stiu Elena, stiu ca nu asta e calea… dar cine naiba o sa il puna la punct pe Volodea asta? Daca “trebuie” sa traiesc in jungla, cum sa fac sa nu ma “bat” cand ma intalnesc cu el?
Vezi?, de asta imi e teama: ca eu nu sunt atat de tare sa ma pot controla intr-atat…
Cred ca trebuie sa ascult sfatul unui amic si sa ma apuc de meditatie…
(sau de vizite la psiholog?
Mihai — September 14, 2009 @ 13:06
Interesant topic
. Imi aduce aminte de prima mea vizita la un psiholog. Se intampla acum aproape 8 ani.
Iesind de la “consultatie”, mi-au ramas grefate in minte cuvintele: “Ai idee de cate ori ai zis trebuie?”. Sincer, atunci nu aveam, dar am invatat cu timpul ca ma simt mai bine daca inlocuiesc acel “trebuie” cu “as vrea”, sau “mi-as dori”. Parca suna mai bine.
Azi, ma surprind cateodata cautand cu inversunare un cuvant de inlocuire pentru afurisitul de trebuie
Ana — September 16, 2009 @ 15:02
Mihai, încă nu am răspunsuri la of-urile de care spui tu. Dar pe măsură ce o să le găsesc, o să le împart şi altora, că poate le-or fi de folos. Deocamdată, ce funcţionează pentru mine e să îmi umplu viaţa cât mai mult cu relaţii de calitate şi cât mai puţin cu volozi. Oricum, să reacţionezi la nedreptate sau nesimţire nu înseamnă neapărat să te “murdăreşti”; depinde doar de felul în care reacţionezi. Ăsta-i alt capitol la care mai am de învăţat
Ana, bănuiesc că “e musai” nu intră în discuţie ca înlocuitor, nu?
Cristina — September 16, 2009 @ 19:10