Blogu' lu' Cristina

Nu mă împac deloc cu verbul “a trebui“. Şi nu din motive de revoltă adolescentină împotriva oricăror reguli. Ci pentru că nu-l văd funcţionând bine de unul singur, ci doar într-o frază urmată de “pentru că” sau “ca să“. Dar de obicei îl întâlnesc neînsoţit, de sine stătător, şi asta-i partea cu care nu mă împac. Iar acum simt nu că trebuie să mă explic, ci că trebuie să mă explic pentru a fi înţeleasă

Singurul lucru pe care sunt sigură că trebuie să îl facem e să murim. Chiar şi asta se poate spune că e o consecinţă a faptului că ne-am născut (ce nu s-a născut nici nu moare, nu?), aşadar trebuie să murim pentru că acum suntem vii; dar asta-i o discuţie prea mare pentru un blog aşa mic, deci să zicem că acest “trebuie” îşi merită autonomia. Dar celelalte?

Trebuie să respir. Trebuie să fiu puternică. Trebuie să învăţ. Trebuie să am grijă de sănătatea mea. Trebuie să respect legea.

Sau…?

Trebuie să respir ca să supravieţuiesc. Trebuie să fiu puternică pentru că vreau să nu mă dărâme orice obstacol. Trebuie să învăţ ca să cresc. Trebuie să am grijă de sănătatea mea ca să îmi sporesc şansele de a trăi bine şi – de ce nu? – mult. Trebuie să respect legea ca să nu-mi pierd drepturile pe care tot prin lege le am.

Ce-mi veni cu toate astea? Mi se pare că sunt multe lucruri pe care le luăm de bune şi aşa le lăsăm. Bineînţeles că vrem să supravieţuim. Să creştem. Să avem un loc în societate. Astea sunt exemple extreme şi totuşi, nici măcar ele nu sunt întotdeauna atât de evidente. Să întrebăm un sinucigaş, un psihotic depresiv, un infractor: de ce pentru ei nu funcţionează imperativele enumerate mai sus? Iar dacă acestea sunt cazuri prea “la marginea prăpastiei din noi” pentru a fi luate în seamă, cum e cu cei care riscă totul pentru a salva o viaţă sau un ideal?

Nu mi-e chiar confortabil gândul, dar cred în el tot mai mult: nu suntem niciodată obligaţi să facem ceva; cel mult ne lăsăm obligaţi. Alegerea e întotdeauna a noastră. Nu neapărat una raţională, poate nici măcar conştientizată; totuşi, o alegere care vine din noi. Din păcate, uneori opţiunile dintre care avem de ales sunt foarte limitate. Cred că trebuie se impune mai ales atunci când avem variante puţine, una mai indezirabilă ca alta, şi atunci cel mai mic rău ne apare ca imperativ de urmat. Un pistol la tâmplă, de exemplu, pare să indice fără echivoc că trebuie să faci ce ţi se spune. Şi probabil că de obicei aşa se şi întâmplă. Dar există oameni care nu au cedat unor ameninţări repetate şi mult mai înspăimântătoare, iar o parte din ei chiar au rămas în viaţă (mă gândesc la cei torturaţi în închisorile comuniste şi care nu au trădat oamenii sau lucrurile în care credeau).

Iată de ce, dragă Mihai, îmi permit să nu mă tem că trebuie să ne volodizăm. Da, unii vor alege să o facă, pentru a câştiga bani / faimă / putere ş.a.m.d. Sau pentru că nu i-a dus mintea spre alte moduri de a câştiga aceste lucruri, sau e singurul mod în care au învăţat să supravieţuiască. Mai degrabă m-aş teme că nu suntem suficient de conştienţi de felul în care ne dirijăm vieţile, le lăsăm dirijate şi le-am putea dirija. Sus-semnata fiind inclusă