Doruri
Foarte rar mi se întâmplă să-mi fie dor de cineva. De fapt, nici nu ştiu dacă dorul, când îl simt, e legat direct de omul respectiv sau mai mult de stări ale mele pe care le asociez cu acel om. Înclin să cred în a doua variantă.
Poate e şi ăsta un motiv pentru care-n viaţa mea e ca la gară: multă lume care vine şi aproape la fel de multă lume care pleacă. Pe foarte puţini am simţit vreodată nevoia să-i strâng de mână şi să nu le dau drumul să plece. Din fericire, constat că ei, de obicei, rămân. Chiar dacă mai plecăm pe drumuri diferite câteodată. Chiar dacă se mută peste mări şi ţări. Chiar dacă trec câteva luni în care abia mai vorbim, din cine ştie ce motive. Chiar dacă ne trezim într-o zi că amândoi ne-am schimbat în aşa măsură încât abia ne mai recunoaştem unul pe altul. Atunci când ne aşezăm faţă-n faţă şi ne dezvelim reciproc sufletele, atunci simt că nici unul dintre noi n-a plecat vreodată. Şi, cu cât se repetă scenariul ăsta, cu diferiţi oameni, cred tot mai mult că într-adevăr ei nu au plecat; şi că, într-un fel care-i cel mai semnificativ şi pe care mi-e greu acum să-l explic, vor rămâne şi de acum înainte.
Totuşi, sunt şi momente în care mai uit să am încredere în această continuitate. Altfel de ce mi s-ar fi înecat vocea când i-am urat Feliciei drum bun? Şi de ce mi-ar fi dat lacrimile azi când am văzut pe stradă o fată care-i semăna şi mi-am dat seama că de acum nu mai sunt şanse să mă bucur de câte-o întâlnire întâmplătoare cu ea prin oraş?
De un pic de vreme sunt tot mai atentă la oamenii care pleacă în alte ţări – ce se întâmplă cu ei şi cu cei din viaţa lor în urma acestei schimbări. Mă pregătesc, pesemne, de viitoarea mea plecare. Şi mă gândesc că poate lipsa mea de doruri violente pentru alţii o fi şi o consecinţă a faptului că niciodată nu m-am desprins dintr-o dată de toţi oamenii importanţi mie. De câte ori cineva pleca, mă uitam în jur şi găseam pe cineva care era în continuare lângă mine. Sunt curioasă ce-o să mai spun de toate astea peste un an. Hai, un an şi-un pic.


Pai tu, Nataşă, nu se cade sa ma sensibilizezi asa de la inceput.
Nu am putut sa ma dau de trei ori peste cap si sa devin Jacqueline (si nici n-am vrut), asa ca Natasa si-a pastrat obiceiurile interioare. Sau ma rog, obiceiurile interioare au pastrat-o pe Natasa.
Jacqueline e doar un fel frantuzesc de a spune Natasa.
Mi-e dor, intr-adevar, de aer de prietenie.
Si de socializare in felul in care stia si putea sa socializeze Natasa.
Aici, cel putin pe unde ma invart eu, oamenii nu sunt prea curiosi de ce si cum se intampla cu mine.
Grozavie invelita in multa mancare.
Semnat: Jacqaşa :*
felicia — September 18, 2009 @ 14:33
O sensibilizare “se cade” oricând celor ce o pot duce. Şi ştiu că tu eşti printre cei care pot, dragă Felicia
Cristina — September 20, 2009 @ 23:51