Blogu' lu' Cristina

“The day I died was the best day of my life” – aşa mă anunţa nu demult o piesă la radio. Nu i-am dat suficientă atenţie încât să ascult toată povestea, dar versul mi-a rămas în minte. Şi s-a tot învârtit pe acolo până când şi-a găsit un sens care să mi se potrivească. Iar acum câteva zile respectivul sens a făcut un pas în afara intelectului meu şi s-a revărsat în fiecare din celulele care mă compun. Această zi e cea pe care aş alege-o dacă ar trebui, ca în “After Life“, să iau cu mine o singură amintire din viaţa asta, pentru că e cea mai vie trăire de flow pe care am avut-o până acum.

Una din primele amintiri clare pe care le am e de la vârsta de doi ani şi vreo jumătate, când am ajuns la creşă. Acolo e prima dată când ştiu că am simţit intens separarea dintre “Eu” şi “Lume”. Intens şi dureros. Ani mai târziu, pe măsură ce mi-am lăsat viaţa să o ia pe alte drumuri decât cele la care visam, sentimentul ăsta de izolare m-a invadat tot mai tare. Mi se pare firesc, din moment ce mă deconectam de la surse care mi-ar fi putut da energie. Aşa îmi explic şi claustrofobia pe care mi-am grădinărit-o în acele vremuri: cred că era modul în care sufletul meu a ales să mă tragă de mânecă pentru a schimba direcţia şi a-mi reface conexiunile cu “Lumea”.

Au fost destule momente sau perioade întregi în care senzaţia de deconectare mi-a dispărut sau măcar a scăzut. De obicei era o schimbare condiţionată – de activităţile în care mă implicam, de oamenii cu care eram şi de relaţiile mele cu ei, de visele pe care le aveam şi de cât de mult credeam în ele. Rareori mă bucuram, din plin, pur şi simplu pentru că exist.

Drumul meu interior de refacere a legăturilor şi-a găsit apogeul, cine-ar fi crezut, într-un vagon de metrou. Fără adrenalină, fără orgasme fizice sau intelectuale, fără revelaţii mistice – doar eu pe-un scaun de plastic, inhalând miresme subterane, simţind mişcarea trenului şi privind la necunoscuţii din jur. Şi simţindu-mă o picătură în ocean, susţinută de valul care mă duce şi totuşi liberă să mă desprind de el atunci când vreau. Ziua în care “Eu” a murit, lăsându-l pe “eu” să se bucure, pur şi simplu, că există; şi să-şi ureze un sincer “Bine-am revenit în braţele lumii!”