Blogu' lu' Cristina

În analiza tranzacţională, unul dintre conceptele-vedetă este cel de joc: un tipar neconştientizat de  interacţiune în care ceea ce se transmite la nivel social (“ce spunem”) diferă de mesajul de la nivel psihologic (“ce vrem să spunem”), iar în final câştigul celor implicaţi este negativ, pentru că trăirile pe care le experimentează sunt neautentice şi ineficiente pentru a rezolva cu adevărat problemele dintre ei.

Triunghiul dramatic al lui Karpman e folosit pentru a descrie dinamica tipică a acestor jocuri. Rolurile pe care le putem juca sunt trei: Victimă, Persecutor şi Salvator. Participanţii la joc pornesc de pe poziţii diferite (de exemplu, Victimă şi Salvator), iar pe parcursul interacţiunii ajung să schimbe rolurile (de exemplu, Victima, sătulă să fie salvată cu forţa şi fără rezultat, începe să îşi persecute Salvatorul, devenit astfel Victimă).

Jocurile sunt, evident, interpersonale. De curând am descoperit că un proces asemănător se poate derula şi intrapsihic. Personalizându-mi sentimentele şi emoţiile, pot spune, metaforic, că uneori joc cu ele exact aceleaşi tipare ca în triunghiul dramatic. Am avut destule trăiri pe care le-am persecutat – văzându-le ca neacceptabile din diferite motive, încercam să le reprim. Furia, atracţia pentru cineva indisponibil, gelozia – câteva din victimele (auto-)persecuţiilor mele. Pe de altă parte, au fost şi trăiri pe care le-am salvat cu încăpăţânare, străduindu-mă să le ţin în viaţă chiar când ele nu mai aveau mult suflu. Cel mai mult am făcut aşa ceva cu buna dispoziţie şi cu îndrăgostirea pentru câte un om pe care aveam din ce în ce mai puţine motive să mi-l doresc lângă mine. Şi, la fel ca în triunghiul dinainte, întotdeauna am ajuns să sufăr de pe urma acestor trăiri – le-am devenit victimă, pentru că sentimentele reprimate mocnesc şi răbufnesc, iar cele intrate în comă nu se lasă reanimate prin cure de machiaj, ci se transformă în fantome omniprezente.

O ieşire din triunghiul dramatic e reprezentată în triunghiul învingătorilor: Vulnerabilitatea, Asertivitatea şi Grija pot fi folosite pentru a transforma interacţiunea nesănătoasă, de joc, într-una autentică. Un om asertiv, vulnerabil sau grijuliu poate răspunde nevoilor proprii respectându-le şi pe ale altora şi, dacă e cazul, cerând sprijinul altora. Când manipularea iese din scenă, ne putem privi unii pe alţii din poziţia “eu sunt OK şi tu eşti OK”.

Aici găsesc şi soluţia cea mai bună pentru jocurile cu sentimentele mele. În loc să îmi controlez rigid trăiri care nu mi se par OK, cel mai bine pare să-mi facă acceptarea lor, cu curiozitate şi cu încrederea că ele îmi arată ceva despre nevoile, aspiraţiile şi resursele mele. Iar acest ceva merită privit şi înţeles, chiar şi atunci când nu e frumos, dezirabil sau moral. Fiindcă e ceva din sinele meu autentic.

Am trecut deja prin câteva experienţe foarte convingătoare din care am desprins de fiecare dată concluzia de mai sus. Ce-mi trebuie cel mai mult de acum înainte e exerciţiul. Uneori tentaţia e foarte mare să reiau căile bătătorite – atât din cauza unor mituri pe care mi le-am însuşit despre sentimente ne-OK, cât şi din cauza dificultăţii de a separa trăirea afectivă de un anumit comportament care de obicei o urmează şi pare, deci, imposibil de evitat. De exemplu, furia (emoţie) e deseori însoţită de agresivitate (comportament); ele pot părea inseparabile, în aşa măsură încât mulţi oameni nici nu văd vreo deosebire între ele. În realitate, furia poate fi exprimată şi non-violent. Iar din experienţa mea, o astfel de reacţie poate fi de-a dreptul eliberatoare şi, în destule situaţii, mult mai eficientă decât o reacţie agresivă (care îşi are şi ea rostul în alte împrejurări).

Redesenând triunghiul pentru a ieşi din auto-jocurile mele emoţionale, am deci trei lucruri de făcut: să-mi ascult trăirile, să-mi recunosc nevoile şi să-mi folosesc asertiv resursele. Simplu, nu?