Blogu' lu' Cristina

Trăiesc o perioadă cu câteva dureri suprapuse, întrepătrunse şi cine ştie în ce alt fel legate între ele. Pe măsură ce le descâlcesc, una dintre ele iese clar în evidenţă ca fiind deosebită de celelalte. E curată. N-aş numi-o frumoasă şi nici n-aş alege să o am dacă aş putea-o evita, dar nu mă murdăreşte în niciun fel nici pe mine, nici pe alţii care au legătură cu ea. O iau aşa cum e şi caut să văd ce pot învăţa din ea, în ce fel mă pot transforma cu ajutorul ei.

Observând-o ca să îmi dau seama cum poate fi o durere atât de nevătămătoare, primul lucru pe care îl văd este că e legată de ceva ce se întâmplă aici şi acum. Nu e vorba de nicio reglare de conturi cu trecutul, de nicio povară adusă peste ani şi pusă în braţele cui se nimereşte mai aproape. Probabil de asta nici nu e disproporţionată. În plus, simt că “scena” generatoare a durerii are, pe lângă spontaneitate şi sinceritate, şi o lumină pozitivă în care-şi scaldă toţi protagoniştii; nimeni nu iese din povestea asta “ăla rău”, “vinovatul”, “fraierul” sau alt rol de personaj ne-OK.

Îmi amintesc de o perioadă de acum câţiva ani când au început să-mi placă gustul amar şi senzaţia de frig – la propriu şi la figurat. Eram încântată că mă bucuram de viaţă inclusiv în momentele “amare” sau friguroase într-un mod tăios.  Şi simţeam o adevărată voluptate privindu-mi suferinţa într-un mod ce îmi părea lucid. De-atunci am mai cernut nuanţele. Pe vremea aceea mi se părea uneori că viaţa e frumoasă cu toate că e dureroasă, iar alteori chiar că e frumoasă pentru că e dureroasă. Acum cred, pur şi simplu, că viaţa e uneori frumoasă şi dureroasă.

În analiza tranzacţională, unul dintre conceptele-vedetă este cel de joc: un tipar neconştientizat de  interacţiune în care ceea ce se transmite la nivel social (“ce spunem”) diferă de mesajul de la nivel psihologic (“ce vrem să spunem”), iar în final câştigul celor implicaţi este negativ, pentru că trăirile pe care le experimentează sunt neautentice şi ineficiente pentru a rezolva cu adevărat problemele dintre ei.

Triunghiul dramatic al lui Karpman e folosit pentru a descrie dinamica tipică a acestor jocuri. Rolurile pe care le putem juca sunt trei: Victimă, Persecutor şi Salvator. Participanţii la joc pornesc de pe poziţii diferite (de exemplu, Victimă şi Salvator), iar pe parcursul interacţiunii ajung să schimbe rolurile (de exemplu, Victima, sătulă să fie salvată cu forţa şi fără rezultat, începe să îşi persecute Salvatorul, devenit astfel Victimă).

Jocurile sunt, evident, interpersonale. De curând am descoperit că un proces asemănător se poate derula şi intrapsihic. Personalizându-mi sentimentele şi emoţiile, pot spune, metaforic, că uneori joc cu ele exact aceleaşi tipare ca în triunghiul dramatic. Am avut destule trăiri pe care le-am persecutat – văzându-le ca neacceptabile din diferite motive, încercam să le reprim. Furia, atracţia pentru cineva indisponibil, gelozia – câteva din victimele (auto-)persecuţiilor mele. Pe de altă parte, au fost şi trăiri pe care le-am salvat cu încăpăţânare, străduindu-mă să le ţin în viaţă chiar când ele nu mai aveau mult suflu. Cel mai mult am făcut aşa ceva cu buna dispoziţie şi cu îndrăgostirea pentru câte un om pe care aveam din ce în ce mai puţine motive să mi-l doresc lângă mine. Şi, la fel ca în triunghiul dinainte, întotdeauna am ajuns să sufăr de pe urma acestor trăiri – le-am devenit victimă, pentru că sentimentele reprimate mocnesc şi răbufnesc, iar cele intrate în comă nu se lasă reanimate prin cure de machiaj, ci se transformă în fantome omniprezente.

O ieşire din triunghiul dramatic e reprezentată în triunghiul învingătorilor: Vulnerabilitatea, Asertivitatea şi Grija pot fi folosite pentru a transforma interacţiunea nesănătoasă, de joc, într-una autentică. Un om asertiv, vulnerabil sau grijuliu poate răspunde nevoilor proprii respectându-le şi pe ale altora şi, dacă e cazul, cerând sprijinul altora. Când manipularea iese din scenă, ne putem privi unii pe alţii din poziţia “eu sunt OK şi tu eşti OK”.

Aici găsesc şi soluţia cea mai bună pentru jocurile cu sentimentele mele. În loc să îmi controlez rigid trăiri care nu mi se par OK, cel mai bine pare să-mi facă acceptarea lor, cu curiozitate şi cu încrederea că ele îmi arată ceva despre nevoile, aspiraţiile şi resursele mele. Iar acest ceva merită privit şi înţeles, chiar şi atunci când nu e frumos, dezirabil sau moral. Fiindcă e ceva din sinele meu autentic.

Am trecut deja prin câteva experienţe foarte convingătoare din care am desprins de fiecare dată concluzia de mai sus. Ce-mi trebuie cel mai mult de acum înainte e exerciţiul. Uneori tentaţia e foarte mare să reiau căile bătătorite – atât din cauza unor mituri pe care mi le-am însuşit despre sentimente ne-OK, cât şi din cauza dificultăţii de a separa trăirea afectivă de un anumit comportament care de obicei o urmează şi pare, deci, imposibil de evitat. De exemplu, furia (emoţie) e deseori însoţită de agresivitate (comportament); ele pot părea inseparabile, în aşa măsură încât mulţi oameni nici nu văd vreo deosebire între ele. În realitate, furia poate fi exprimată şi non-violent. Iar din experienţa mea, o astfel de reacţie poate fi de-a dreptul eliberatoare şi, în destule situaţii, mult mai eficientă decât o reacţie agresivă (care îşi are şi ea rostul în alte împrejurări).

Redesenând triunghiul pentru a ieşi din auto-jocurile mele emoţionale, am deci trei lucruri de făcut: să-mi ascult trăirile, să-mi recunosc nevoile şi să-mi folosesc asertiv resursele. Simplu, nu?

Sărbătorile în familie sunt un refren mult cântat. Ani întregi, însă, acest refren n-a fost printre preferatele mele; uneori era chiar în extrema opusă. Asta pentru că, odată trecută vârsta la care statutul meu de “fetiţă cuminte” era suficient pentru a mulţumi întreg familionul, am simţit mereu că omul în care mă transform nu corespunde aşteptărilor celorlalţi, iar trăirea dominantă pe care o aveam în compania neamurilor mele era un puternic sentiment că “sunt greşită”.

Lucrurile astea au început să se schimbe cam acum un an şi jumătate.  Cam pe atunci când am început şi eu să fac nişte schimbări la mine pe care mi le dorisem de mult şi pe care nu îndrăznisem până atunci să le fac tocmai pentru a nu mă îndepărta şi mai mult de rolul ce părea a mi se cere să-l joc. Rezultatul e oarecum paradoxal: deşi am ajuns să spun cu voce tare cine sunt, iar acest “cine sunt” e mult diferit de “cine (cred eu că) vor ei să fiu”, mă simt tot mai aproape de rudele mele. Am ajuns nu numai să mă simt bine cu ei, ci şi să îi accept ca o parte importantă şi dragă din istoria mea personală şi din reţelele mele sociale. Am ajuns să îmi regăsesc rădăcinile.

Mi se pare interesant că nevoia – nehrănită – de a simţi aceste rădăcini nu am conştientizat-o, deşi am trăit cu ea mult timp. Îmi dau acum seama că subiectul a mai apărut de două ori, în contexte diferite, în ultimele mele postări pe blog: nevoia de a avea o bază sigură, din care să pot pleca în explorare şi unde să ştiu că voi găsi sprijin întotdeauna când îl voi căuta. Cu alte cuvinte, nevoia de ataşament sănătos. Şi mă gândesc la crezul terapeutic al lui Carl Rogers, care susţinea că relaţia e cea care vindecă, precum şi la conceptul de reparentare din analiza tranzacţională. Ce iau din toate astea pentru a folosi în viitoarea mea profesie e următoarea idee: ca terapeut, e important să creez cu clientul meu o relaţie construită pe un asemenea ataşament, care să ofere atât siguranţă, cât şi libertate pentru căutări şi schimbări, adică pentru creştere. Mă aşteaptă, deci, o carieră de grădinar

“The day I died was the best day of my life” – aşa mă anunţa nu demult o piesă la radio. Nu i-am dat suficientă atenţie încât să ascult toată povestea, dar versul mi-a rămas în minte. Şi s-a tot învârtit pe acolo până când şi-a găsit un sens care să mi se potrivească. Iar acum câteva zile respectivul sens a făcut un pas în afara intelectului meu şi s-a revărsat în fiecare din celulele care mă compun. Această zi e cea pe care aş alege-o dacă ar trebui, ca în “After Life“, să iau cu mine o singură amintire din viaţa asta, pentru că e cea mai vie trăire de flow pe care am avut-o până acum.

Una din primele amintiri clare pe care le am e de la vârsta de doi ani şi vreo jumătate, când am ajuns la creşă. Acolo e prima dată când ştiu că am simţit intens separarea dintre “Eu” şi “Lume”. Intens şi dureros. Ani mai târziu, pe măsură ce mi-am lăsat viaţa să o ia pe alte drumuri decât cele la care visam, sentimentul ăsta de izolare m-a invadat tot mai tare. Mi se pare firesc, din moment ce mă deconectam de la surse care mi-ar fi putut da energie. Aşa îmi explic şi claustrofobia pe care mi-am grădinărit-o în acele vremuri: cred că era modul în care sufletul meu a ales să mă tragă de mânecă pentru a schimba direcţia şi a-mi reface conexiunile cu “Lumea”.

Au fost destule momente sau perioade întregi în care senzaţia de deconectare mi-a dispărut sau măcar a scăzut. De obicei era o schimbare condiţionată – de activităţile în care mă implicam, de oamenii cu care eram şi de relaţiile mele cu ei, de visele pe care le aveam şi de cât de mult credeam în ele. Rareori mă bucuram, din plin, pur şi simplu pentru că exist.

Drumul meu interior de refacere a legăturilor şi-a găsit apogeul, cine-ar fi crezut, într-un vagon de metrou. Fără adrenalină, fără orgasme fizice sau intelectuale, fără revelaţii mistice – doar eu pe-un scaun de plastic, inhalând miresme subterane, simţind mişcarea trenului şi privind la necunoscuţii din jur. Şi simţindu-mă o picătură în ocean, susţinută de valul care mă duce şi totuşi liberă să mă desprind de el atunci când vreau. Ziua în care “Eu” a murit, lăsându-l pe “eu” să se bucure, pur şi simplu, că există; şi să-şi ureze un sincer “Bine-am revenit în braţele lumii!”