Blogu' lu' Cristina

Mi-a spus ieri Amalia o povestioară care mi-a plăcut foarte mult, aşa că vreau să o împart cu toţi cei dispuşi să o primească:

La intrarea într-o cetate, un călător se opreşte pentru a-l întreba pe un bătrân care şedea lângă poarta cetăţii: “Spune-mi, cum sunt oamenii care locuiesc aici?”. “Dar oamenii din cetatea de unde vii, aceia cum erau?” întreabă, la rândul lui, bătrânul. “Ah, erau oameni duşmănoşi şi înguşti la minte, abia am aşteptat să plec de acolo!” răspunde călătorul. “Să ştii că aşa vor fi şi cei de aici”, spune bătrânul.

După o vreme, un alt călător se opreşte la intrarea în cetate şi îi pune bătrânului aceeaşi întrebare. “Cum erau oamenii din cetatea de unde vii?”, întreabă şi de această dată bătrânul. “Ooo, erau nişte oameni minunaţi – primitori, veseli, muncitori – am plâns când a trebuit să mă despart de ei!”. “Atunci să ştii că aşa vor fi şi cei de aici”, răspunde bătrânul.

Pentru cei care preferă magia ştiinţei în locul magiei poveştilor, personajul principal din acest articol se numeşte simplu autoconfirmarea profeţiilor. Adică mecanismul prin care “creăm” realitatea astfel încât ea să se potrivească aşteptărilor noastre: pe de o parte, abordând o situaţie într-un anume fel, invităm la un anume tip de răspuns; pe de altă parte, interpretăm ceea ce se întâmplă în aşa fel încât să ni se confirme ce deja “ştiam”. Nu facem lucrurile astea intenţionat, nici măcar conştient; şi nu le facem pentru că suntem slabi, falşi sau în vreun alt fel “defecţi”; şi nici nu cred că-i un mecanism rău prin însăşi natura lui. Ce îmi pare important e modul în care îl folosim – pentru a ne clădi un drum sănătos sau pentru a ne autosabota? Pentru a contribui la crearea unui mediu în care viaţa creşte sau a unuia în care ea se ofileşte?

Ca să nu pară că vorbesc fantezii, uite şi-un experiment care arată că într-adevăr ne autoconfirmăm profeţiile (experimentele – aceste pilde riguros construite de cercetători!). Profesorii unui liceu au fost informaţi de către cercetători că anumiţi elevi au obţinut scoruri foarte bune la nişte teste de inteligenţă, iar alţii scoruri modeste (informaţie falsă, în realitate împărţirea între “performanţi” şi “neperformanţi” fiind aleatoare). La opt luni după aceasta, elevii au fost testaţi din nou pentru a le fi evaluată inteligenţa. Rezultatul: 78% dintre cei declaraţi iniţial “inteligenţi” au avut o creştere medie de 10 puncte a IQ-ului; în unele cazuri, creşterea a fost chiar de 30 de puncte, adică de-a dreptul spectaculoasă. Explicaţia a fost găsită observând comportamentul profesorilor: având aşteptări puternic pozitive de la elevii “inteligenţi”, ei s-au implicat mai mult în relaţia cu aceştia – le-au acordat mai multă atenţie, i-au încurajat constant, le-au oferit explicaţii suplimentare – şi astfel i-au ajutat să îşi îmbunătăţească în mod real inteligenţa. În acest caz particular, fenomenul a primit denumirea de efectul Pygmalion, după un personaj mitologic cu o frumoasă şi sugestivă poveste.

După cum se vede şi din exemplul de mai sus, profeţiile noastre nu se împlinesc în 100% din cazuri. În fiecare cetate, unii oameni vor fi primitori şi alţii neprimitori, indiferent de aşteptările noastre. De multe ori, însă, avem o contribuţie semnificativă la evoluţia situaţiilor în care ajungem, contribuţie care începe chiar de la atitudinea cu care abordăm situaţia. Tu ce preferi să fii: un optimist care se înşală uneori sau un pesimist care are de obicei dreptate?

Dacă există stabilitate şi constanţă în lumea asta, cred că ele sunt la niveluri şi în sensuri binişor dincolo de puterea percepţiei noastre obişnuite. Totuşi, avem nevoie de un sentiment de siguranţă, aşa că ne creăm noi o aparentă stabilitate, care să ne liniştească. Teritoriul lumii noastre e într-o continuă schimbare, dar hărţile prin care noi ne reprezentăm teritoriul se reactualizează mult mai greu. Rezultatul e că “ştim înainte de a cunoaşte”, pentru că atunci când privim un lucru proiectăm asupra lui imaginea pe care ne-am format-o la primele întâlniri cu acel obiect, de multe ori fără a fi realmente dispuşi să observăm diferenţele apărute între timp.

Cel mai recent exemplu din cauza căruia mă gândesc iar la acest subiect e o teorie bine cunoscută, care spune că, în general, femeile sunt atrase de bărbaţii cu potenţial material (preferabil un potenţial deja realizat). Teoria a fost şi validată prin nişte cercetări, deci, oricât mă revolt eu că nu-s toate femeile aşa, majoritatea celor studiate s-au dovedit, în acel punct al istoriei, destul de materialiste.

De curând am citit despre nişte cercetări care arată că, pe măsură ce o ţară e mai puternică economic şi favorizează mai mult egalitatea între sexe, aspectul material e tot mai puţin important pentru femeile acelei ţări în alegerea unui partener. Nimic surprinzător, nu? Cu cât e mai independentă financiar, cu atât mai puţin are nevoie femeia să fie susţinută de alesul ei; şi astfel el devine mai mult un ales al inimii decât al socotelilor pentru supravieţuire. Nu e doar o deducţie logică, studiile despre care vorbeam au arătat că exact aşa se întâmplă.

Mai mult chiar, azi am citit despre un sondaj recent din care a reieşit că, pentru britanici, portretul bărbatului ideal n-are nimic de-a face cu salariul lui, în schimb femeia ideală ar trebui să aibă printre calităţi şi o casă proprietate personală. Nu ştiu cât de ştiinţific a fost realizată această cercetare, aşa că nu ştiu dacă are o greutate comparabilă cu cele dinainte. Oricum, răsturnarea de situaţie pare posibilă – dacă nu s-a întâmplat deja, nu avem nicio garanţie că nu e pe cale să se întâmple.

Revenind la oile noastre schimbătoare, ce mă roade de data asta e aşteptarea mea pesimistă ca mitul materialismului feminin să dăinuie mult timp după moartea realităţii care l-a născut; la fel cum multe prejudecăţi continuă să existe hrănindu-se mai mult din inerţia minţii umane decât din cunoaşterea realităţii. Ca să nu mai vorbesc de aşteptarea că voi avea de confruntat toată viaţa convingerile celor care nu sunt dispuşi să mă vadă aşa cum sunt, ci aşa cum o statistică (mai mult sau mai puţin actualizată) arată că e femeia “normală”.

Pentru a accepta să vedem nuanţele şi dinamica în care se înscrie lumea, de la macro la micro, avem un preţ de plătit: să depunem efort, să ne asumăm responsabilităţi, să riscăm o parţială pierdere a controlului şi, deci, a securităţii. Dacă ar trebui să explic cuiva de ce ar merita să plătească acest preţ, mi-ar fi foarte greu; mi-e evident de ce aş vrea eu să-l plătesc; totodată îmi pare că, dacă un alt om nu îşi găseşte singur motivaţia pentru aşa ceva, niciun argument din afară nu-l va convinge.

Cât despre mine, uneori îmi doresc foarte tare să nu ştiu nimic; aşa anti-progresist şi anti-învăţare cum sună, uneori tânjesc după aşa ceva. Să pot întâmpina fiecare nou moment cu curiozitate, deschidere şi sinceritate brută. Deşi îmi dau seama că, la extremă, şi perspectiva unei asemenea vieţi mă nelinişteşte la fel de tare ca opusul ei. Pentru că libertatea în adevăratul ei sens e, în mare măsură, terifiantă. Dar deşi preţul acestei libertăţi îmi pare mai dur decât cel plătit pentru siguranţă, dacă aş fi forţată să aleg între cele două extreme, aş alege să fiu liberă.

Din fericire, extremele există mai degrabă în lumea abstractă decât în cea reală, aşa că nu mă aştept să am de făcut asemenea alegeri. Nu-mi rămâne decât să găsesc proporţia potrivită mie. Şi să învăţ să mă împac cu proporţiile diferite pe care le descopăr la alţii.

Însă tu, pe atât de mica ta planetă n-aveai decât să-ţi muţi scaunul cu câţiva paşi mai încolo. Şi, ori de câte ori doreai, priveai apusul soarelui…
- Într-o zi, am văzut cum asfinţeşte soarele de patruzeci şi trei de ori!
Şi ai adăugat, puţin după aceea:
- Ştii… când eşti trist, îţi place să priveşti apusul soarelui…
- Erai deci atât de trist în ziua celor patruzeci şi trei de asfinţituri?
Dar micul prinţ nu mi-a răspuns.
(Antoine de Saint-Exupéry, “Micul Prinţ”)

Mi-am amintit de curând de un prof de la master, care ne spunea: “toată lumea îi iubeşte pe dependenţii de droguri, nimeni nu-i iubeşte pe depresivi”. Asta pentru că primii sunt de obicei foarte şarmanţi şi buni manipulatori, pe când cei din urmă nu fac decât să-ţi întunece ziua cu tristeţea lor.

Uitându-mă la mine şi în jur, îmi pare că nici nu trebuie ca tristeţea altora să atingă nivelul depresiei ca să vrem să o suprimăm. Când omul de lângă noi e trist, aproape instinctiv încercăm să îl înveselim, să îl încurajăm, să îl liniştim. Parţial, facem asta din drag pentru acea persoană. Şi parţial din drag pentru noi înşine, fiindcă tristeţea din faţa noastră atentează la propria noastră stare de bine. Pe lângă tot conţinutul constructiv al acestui proces, însă, se strecoară aici un mesaj subliminal care cred că nu e tocmai sănătos: tristeţea nu e ok (aşa că hai să scăpăm de ea cât mai repede!).

În doze potrivite şi la momente potrivite, tristeţea e o trăire foarte sănătoasă. Dintre toate emoţiile, ea e cea care ne împinge spre meditaţie atunci când o pierdere ne dezechilibrează; ne invită să ne aşezăm puţin şi să ne explorăm pentru a ne (re)descoperi resursele şi a ne reconfigura adecvat noului context. Fără a parcurge această fază sau trecând prin ea în mare viteză, riscăm să ne construim viaţa ce urmează pe o bază şubredă. Ca să nu mai vorbim de ratarea unei şanse de a ne cunoaşte pe noi înşine mai în profunzime.

De obicei le sunt recunoscătoare celor care, văzându-mă tristă, încep să îmi spună glume, mă întreabă care-i problema şi încearcă să-mi dea soluţii, îmi arată şi latura luminoasă a poveştii, îmi amintesc de calităţile pe care le am şi pe care le pot folosi pentru a ieşi la liman. Uneori, însă, aş vrea doar să fiu lăsată să-mi ling rănile, fără ca asta să însemne că îi resping pe cei care ar vrea să-mi fie atunci aproape; sau îmi doresc să am alături pe cineva drag împreună cu care să privesc, în tăcere, patruzeci şi trei de asfinţituri.

Mult timp nu am conştientizat această nevoie sau n-am ştiut cum să o exprim, de teamă să nu jignesc persoanele care se ofereau să mă salveze de tristeţe. De acum, însă, cum mi se pare o nevoie foarte firească, mă aştept să-mi fie tot mai uşor să o împărtăşesc. Şi vreau să învăţ să le ofer şi altora libertatea de a-şi trăi tristeţile aşa cum le e lor cel mai bine; să îi întreb “De ce ai tu acum nevoie? Şi cum te-aş putea eu ajuta?”. Şi să le respect cerinţele, chiar dacă asta înseamnă să îmi înfrânez pornirea de salvator şi să ţin companie unei tristeţi care nu-i sub controlul meu. Cu încrederea că această emoţie, acceptată şi privită în mod sănătos, îşi va parcurge drumul firesc spre propria-i vindecare.

Azi am o propunere pentru tine: hai să locuim împreună! Închiriem un apartament cu două camere, decomandat, ne mobilăm camerele – eu pe a mea, iar tu pe a ta – şi ne mutăm acolo. Bineînţeles, fiecare din noi îşi va ţine lucrurile, va dormi şi va învăţa în propria cameră. Însă curăţenia în camera mea o vei face tu. Tu îmi vei pune lucrurile în ordine, vei şterge praful, vei aspira, vei arunca tot ce ţi se pare inutil. Tot tu îmi vei aerisi camera de câte ori e nevoie (şi nu, n-am să vin eu să-ţi spun, va trebui să ghiceşti tu când apare această nevoie). De asemenea, e responsabilitatea ta să faci mici (sau mari?) redecorări ale camerei mele (şi nu, n-am să-ţi spun eu cum mi-ar plăcea să arate în final, e treaba ta să-ţi dai seama de asta). Ţi se pare că primeşti prea mult de muncă? Bun, atunci eu voi face aceleaşi lucruri pentru camera ta. Îţi atrag însă atenţia că a îmi da aceste responsabilităţi înseamnă să accepţi fără obiecţii toate modificările pe care eu le aduc camerei tale – indiferent ce tablouri am să-ţi agăţ pe pereţi, cum am să-ţi reaşez hainele sau cât de frig îţi va fi din cauza geamului deschis multă vreme, tu ai încredere că eu ştiu ce e mai bine pentru tine! Bineînţeles, la fel voi accepta şi eu modul în care îmi gestionezi tu camera. Şi ce dacă la un moment dat nu voi mai şti unde mi-ai pus cartea preferată sau tu nu-ţi vei mai găsi tricoul ce-ţi aduce noroc? Ne vom avea mereu unul pe celălalt alături pentru a ne salva reciproc din confuzie.

Sau, mai bine, hai să avem o iubire ideală, aşa cum apare ea de multe ori în filme, în melodii romantice sau în visele oamenilor de lângă noi. Tu să-mi vindeci rănile pe care mi le simţi chiar dacă eu nu ţi le arăt, ba poate nu mi le arăt nici mie însămi. Să îmi cunoşti nevoile şi să mi le satisfaci înainte ca eu să le exprim. Să mă admiri pentru resursele mele chiar dacă eu nu le folosesc în prezenţa ta – tu ştii că ele sunt acolo. Să mă iubeşti nu pentru o imagine pe care ţi-ai creat-o despre mine, ci pentru ceea ce sunt – chiar dacă eu nu îţi dau decât indicii vagi privind adevăratele mele lumini şi umbre interioare. Spui că în acest fel ajung să te întâmpin cu o mască pe faţă? Aşa e! Şi aştept de la tine să vezi prin această mască şi să o topeşti cu puterea iubirii tale. Sunt sigură că şi eu pot face acelaşi lucru pentru tine.

De ce e această iubire ideală, mă întrebi? Pentru că e stabilă, predictibilă şi, deci, confortabilă. Ne permite amândurora să nu ne ocupăm de camerele proprii, ci să îngrijim o cameră în care nu noi trebuie să trăim şi să trăim într-una pe care nu noi o îngrijim – şi astfel scăpăm de a ne asuma responsabilitatea pentru cum ne simţim fiecare în camera sa (doar nu-i vina mea că tu ai aranjat-o aşa!), precum şi pentru ce am făcut cu camera celuilalt (eu am făcut cum era mai bine pentru tine, nu e vina mea că tu nu ştii să apreciezi!).

Îţi dai seama cum ar fi dacă, dimpotrivă, ne-am ocupa fiecare de propria încăpere? Am continua să locuim fiecare în camera sa şi ne-am întâlni la jumătate, într-un spaţiu comun (sufrageria? bucătăria?), iar alteori ne-am invita unul pe celălalt în propriul spaţiu intim – pentru joacă, sau pentru muncă (poate chiar să ne ajutăm unul pe altul la curăţenie, de ce nu?), sau pur şi simplu pentru a fi împreună. Responsabilitatea pentru acel spaţiu ar fi a celui care-l ocupă, iar cel aflat în poziţia de musafir ar trebui să respecte şi să aibă grijă de ceea ce găseşte acolo.

Ştii ce risc văd în varianta asta? Dacă tu te vei hotărî cândva să pleci, vei fi liber să o faci. Nu te va ţine lângă mine nevoia ca eu să-ţi spun unde ţi-am pus ultima dată ciorapii cu dungă albastră sau nevoia ca eu să vin să-ţi deschid geamul în fiecare dimineaţă.

Hmmm, ştii ceva? Am încredere că noi doi putem vorbi despre lucruri mult mai interesante decât poziţionarea în spaţiu a ciorapilor cu dungă albastră. Şi că tu poţi să-ţi deschizi singur geamul. Şi că eu sunt în stare să-mi găsesc decoraţiuni pentru camera mea. Apropo de asta, am să plec pentru un pic de vreme – merg să-mi cumpăr o hartă şi să mi-o agăţ pe perete (de multă vreme mi-o doresc, cred că nu ţi-am spus). Te rog să ai încredere că am să mă întorc – abia aştept să-mi vorbeşti despre visele tale şi să ţi le spun pe ale mele!

Nu mă împac deloc cu verbul “a trebui“. Şi nu din motive de revoltă adolescentină împotriva oricăror reguli. Ci pentru că nu-l văd funcţionând bine de unul singur, ci doar într-o frază urmată de “pentru că” sau “ca să“. Dar de obicei îl întâlnesc neînsoţit, de sine stătător, şi asta-i partea cu care nu mă împac. Iar acum simt nu că trebuie să mă explic, ci că trebuie să mă explic pentru a fi înţeleasă

Singurul lucru pe care sunt sigură că trebuie să îl facem e să murim. Chiar şi asta se poate spune că e o consecinţă a faptului că ne-am născut (ce nu s-a născut nici nu moare, nu?), aşadar trebuie să murim pentru că acum suntem vii; dar asta-i o discuţie prea mare pentru un blog aşa mic, deci să zicem că acest “trebuie” îşi merită autonomia. Dar celelalte?

Trebuie să respir. Trebuie să fiu puternică. Trebuie să învăţ. Trebuie să am grijă de sănătatea mea. Trebuie să respect legea.

Sau…?

Trebuie să respir ca să supravieţuiesc. Trebuie să fiu puternică pentru că vreau să nu mă dărâme orice obstacol. Trebuie să învăţ ca să cresc. Trebuie să am grijă de sănătatea mea ca să îmi sporesc şansele de a trăi bine şi – de ce nu? – mult. Trebuie să respect legea ca să nu-mi pierd drepturile pe care tot prin lege le am.

Ce-mi veni cu toate astea? Mi se pare că sunt multe lucruri pe care le luăm de bune şi aşa le lăsăm. Bineînţeles că vrem să supravieţuim. Să creştem. Să avem un loc în societate. Astea sunt exemple extreme şi totuşi, nici măcar ele nu sunt întotdeauna atât de evidente. Să întrebăm un sinucigaş, un psihotic depresiv, un infractor: de ce pentru ei nu funcţionează imperativele enumerate mai sus? Iar dacă acestea sunt cazuri prea “la marginea prăpastiei din noi” pentru a fi luate în seamă, cum e cu cei care riscă totul pentru a salva o viaţă sau un ideal?

Nu mi-e chiar confortabil gândul, dar cred în el tot mai mult: nu suntem niciodată obligaţi să facem ceva; cel mult ne lăsăm obligaţi. Alegerea e întotdeauna a noastră. Nu neapărat una raţională, poate nici măcar conştientizată; totuşi, o alegere care vine din noi. Din păcate, uneori opţiunile dintre care avem de ales sunt foarte limitate. Cred că trebuie se impune mai ales atunci când avem variante puţine, una mai indezirabilă ca alta, şi atunci cel mai mic rău ne apare ca imperativ de urmat. Un pistol la tâmplă, de exemplu, pare să indice fără echivoc că trebuie să faci ce ţi se spune. Şi probabil că de obicei aşa se şi întâmplă. Dar există oameni care nu au cedat unor ameninţări repetate şi mult mai înspăimântătoare, iar o parte din ei chiar au rămas în viaţă (mă gândesc la cei torturaţi în închisorile comuniste şi care nu au trădat oamenii sau lucrurile în care credeau).

Iată de ce, dragă Mihai, îmi permit să nu mă tem că trebuie să ne volodizăm. Da, unii vor alege să o facă, pentru a câştiga bani / faimă / putere ş.a.m.d. Sau pentru că nu i-a dus mintea spre alte moduri de a câştiga aceste lucruri, sau e singurul mod în care au învăţat să supravieţuiască. Mai degrabă m-aş teme că nu suntem suficient de conştienţi de felul în care ne dirijăm vieţile, le lăsăm dirijate şi le-am putea dirija. Sus-semnata fiind inclusă

Nişte mituri de care mi-ar plăcea să se ocupe, într-o pauză dintre două explozii, MythBusterşii:

• Studenţii la Calculatoare sau Informatică se pricep la orice ţine de un calculator. Serios, orice! Le putem cere ajutorul, şi chiar e indicat să o facem, în situaţii mergând de la tehnoredactarea unor documente până la reparaţii hardware de orice complexitate. De asemenea, ei vor şti întotdeauna de ce nu ne merge programul preferat de chat, de pe ce site se pot descărca filmele cele mai noi  şi nu au nevoie de mai mult de o oră pentru a produce o imagine originală şi de calitate în fotoşop. Pentru că, evident, toate aceste lucruri se învaţă în şcolile lor.

• Orice student la Psihologie ne poate ajuta atunci când ne apasă ceva pe suflet. Mai mult chiar, un bun student la psihologie poate citi un om dintr-o singură privire şi poate emite un diagnostic valid, ba chiar şi soluţii potrivite. Anii de facultate şi apoi cei de specializare sunt doar un mod de a-i lăsa şi pe aceşti oameni să se simtă tineri, să-şi poată trăi studenţia. Ei, de fapt, s-au născut cu tot ce le trebuie pentru a le rezolva altora problemele. Inclusiv cu o compulsie de a face acest lucru chiar şi în timpul lor liber. Nu uitaţi, când studenţii de la psiho vă pun o întrebare, ei nu vă invită la o conversaţie, ci vă psihanalizează!

• Mediciniştii cară mereu un femur în geantă şi adoră să tranşeze orice animal. Nu este încă lămurit dacă îi încearcă aceiaşi fiori plăcuţi şi atunci când secţionează organisme de pe poziţii inferioare în lanţul trofic (un păstârnac, o conopidă?).

Abia aştept să mă pot muta la casă şi să am, în sfârşit, câine. Am o bună prietenă care a absolvit Arhitectura. N-a practicat mult în profesia asta, dar sunt sigură că o să-mi proiecteze o cuşcă pentru câine… de-o să stea mâţa-n coadă!

E un cântec de beţie năcăjâtă care vorbeşte despre când s-o-mpărţit norocu‘ (măi dorule) şi despre cum autorul n-a prins mare lucru din împărţeala asta, fiind el dus la lucru (hmm, de unde morala ar fi că mai bine nu te duci la lucru?). De ce era un singur butoi cu noroc pentru toată lumea, este încă o enigmă pentru mine.

Dar nu numai norocul pare a fi resursă limitată în lumea asta. În multe relaţii se împarte puterea (fie se împart rolurile de “cel puternic” şi “cel slab”, fie e o continuă luptă pentru dominaţie). Totuşi, dintre oamenii pe care i-am întâlnit până acum, puţinii pe care i-am simţit cu adevărat puternici erau cei care nu căutau nici să domine, nici să fie dominaţi, ci îmi păreau să caute puterea în lumea lor interioară şi, găsind-o şi consolidând-o acolo, să o poată apoi împărţi cu alţii fără ca ea să se diminueze în vreun fel, ba chiar dimpotrivă. (Nu spun că le reuşea lucrul ăsta la perfecţie, doar că mi se părea să-i caracterizeze în mare măsură.)

Ce să mai vorbim despre cum se împarte iubirea.  Aud uneori oameni întrebând câte-un copil “Pe cine iubeşti mai mult, pe mama sau pe tata?”. În familiile cu mai mulţi fraţi, deseori unul este preferatul părinţilor şi altul e mai Cenuşăreasă. Iar dacă intrăm în terenul relaţiilor romantice, musai să mergem pe vârfuri, pentru că aici sunt mulţi care aşteaptă să primească singura cheie de la rezervorul de simţiri pozitive ale partenerului. Oare avem chiar aşa puţine exemple de oameni care iubesc viaţa atât de profund încât să le ajungă, fără a o drămui, dragostea pentru toţi oamenii ce le sunt importanţi (inclusiv pentru sine) şi pentru activităţile în care se implică?

Am citit odată că rivalitatea între diferite grupuri sociale are la rădăcini şi o luptă, parţial inconştientă la oamenii timpului nostru, pentru împărţirea resurselor. Dacă am fi nişte creaturi chiar aşa inteligente cum ne credem, sunt sigură că am putea împărţi în mod rezonabil până şi resursele fizice, aparent limitate. Iar când e vorba de resursele noastre psihice, cred că avem şi mai puţine scuze pentru zgârcenia cu care le privim. Bănuiesc că facem asta tot din teamă. Deşi, zic unii mai înţelepţi decât mine, singurele lucruri pe care chiar le avem, nimeni nu ni le poate lua, iar cele pe care le putem pierde n-au fost nicicând cu adevărat ale noastre, deci de ce să ne vindem sufletul ca să le păstrăm? Da, sunt cazuri în care trebuie să ne apărăm de cineva sau ceva care ne ameninţă poate chiar viaţa – idealismul meu nu aşteaptă minuni de la nimeni în astfel de situaţii. Dar în rest, ce avem de împărţit?