Blogu' lu' Cristina

Pe al meu dumnezeu l-am găsit undeva
între-a doua silabă şi al treilea cuvânt,
răscolind prin metafore nude, cumva
foarte-aproape de liric şi departe de sfânt.

Într-un alt ceas boem l-am aflat rătăcind
de pe-o coardă de vioară pe o gură de nai,
un déjà-entendu care caută cu jind
game noi să-şi exprime sentimentul de mai.

Integrale, atomi dintr-un gaz incolor,
oi clonate, monede, social darwinism -
au şi ele-mpreună un mesia al lor
ce zâmbeşte a rânjet şi iubeşte-a cinism.

Nu-mi slăviţi zeităţi ce nu râd, nici nu plâng,
doar lăsaţi-mi icoana ce se unduie blând
în uimirea rotundă a sânului stâng
ce-şi aude abisul înăuntru dansând.

just waiting for dim moon o’clock
to slowly embrace and unlock
the fragile beast inside me
for only your eyes to see,
for only your lips to feel,
to guess, to caress, to unveil
the crippled greek statue i carry inside,
shaped like i soul i can no longer hide.

i’ve broken the mirrors, avoid people’s eyes,
their extravagant pity or grins of despise,
don’t keep any photos or objects that might
cast memories of me in the cruel daylight -
i’ve made quite a cozy world for myself,
but everything changes when your clock strikes twelve,
when sweet inner devils start moaning again
and throwing themselves in the old gambling den.

the game is now ready to start,
let’s not use words like “love” or “heart”,
let’s dive in without any knock,
uncover our own moon o’clock.

Mai pleacă dintre noi un vis -
cu-o moarte toţi suntem datori -
se spune că s-a sinucis,
însingurat, de sărbători.

Trăia retras, printre scrisori
şi vechi viniluri muzicale,
colecţionând polen din flori -
el, cel alergic la petale.

Doar tu şi eu ce-l mai ştiam;
din când în când, prin întuneric,
nehotărâţi, îl însoţeam
la un pahar de vin himeric.

De ce-a ales să nu mai lupte
nu ştie nimeni dintre cei
care continuă să se-nfrupte
din ce-a peţit el de la zei.

E un curaj să-nveţi să mori,
iar să trăieşti – cu mult mai mare.
Cu-o viaţă toţi suntem datori,
noi doi cu două vieţi, se pare.

În mod special pentru Felicia, Vlad şi Andrei, cărora ştiu că le sunt dragi scriiturile de mână. Precum şi pentru cei despre care nu ştiu . O fărâmă din mine, de pe vremea când scriam mai mult cu pixul decât cu tastele.

Azi am primit un cadou. Unul involuntar, sunt sigură, dar totuşi foarte valoros. Aş putea spune că am primit un semn de pace.

Mi-a amintit de o întâmplare de acum câţiva ani. După mai multe întâlniri cu câini duşmănoşi, dintre care unul m-a şi muşcat, am început să mă cam tem de griveii pe care nu-i cunoşteam sau nu-i întâlneam în prezenţa stăpânilor lor. Într-o seară de iarnă, trecând printr-un parc, am auzit un bărbat chemându-şi insistent câinele, iar în scurt timp am simţit (era prea întuneric pentru a şi vedea) ceva apropiindu-se în fugă de mine şi m-am pomenit cu un ditamai patrupedul care-şi sprijinea labele din faţă pe umerii mei. Spaima iniţială mi-a trecut brusc când am desluşit figura canină ce mă privea prieteneşte şi entuziasmat (cu limba scoasă, evident) de la câţiva centimetri de faţa mea. Când ne-am continuat drumul, i-am spus prietenei care mă însoţea că, prin acest reprezentant, neamul câinesc mi-a trimis vorbă de împăcare. Iar eu am acceptat-o bucuroasă.

Semnul primit azi vine să mă împace nu cu animale agresive, ci cu eşecurile mele în relaţii amoroase. De ani întregi colecţionez cicatrice dureroase în domeniul ăsta; dureroase pentru că după fiecare astfel de eşec ajung să mă simt defectă – eu n-am reuşit să, eu n-am fost destul de, eu văd în el lucruri care de fapt nu-s acolo. Şi uite că un fost “el” tocmai mi-a spus, vorbindu-mi de actuala lui poveste de dragoste, câteva lucruri pe care mai demult tânjeam zadarnic să le aud de la el. Era cât pe ce să mă întristez că mi le spune doar acum şi să devin geloasă că nu sunt eu cea pentru care a ajuns el să facă aceste descoperiri interioare şi să şi le asume cu voce tare. Apoi mi-am dat seama de tot ce îmi oferea el acum: încrederea de a-şi deschide sufletul în faţa mea, dovada că omul cu care mi-era atât de drag să vorbesc e încă acolo, confirmarea că lucruri pe care le-am citit în el nu erau doar în mintea mea. Privit într-o nouă lumină, un eşec îşi pierde deodată mult din forţa cu care mă apăsa. Şi îmi dă ghes să privesc dintr-o nouă perspectivă şi celelalte rateuri.

În trecutul meu sunt destui oameni care m-au rănit. Sunt şi oameni care au pansat răni provocate de alţii. Mai sunt şi cei care vin să pupe – ca să treacă – acolo unde tot ei au lovit. Azi, cineva care mi-a lăsat o cicatrice remarcabilă m-a ajutat să pansez plăgi mai întinse decât cele la care a contribuit el. Mulţumesc!

Ne-am întâlnit fără să ne fi propus altceva decât să ne petrecem un timp împreună. Apoi ne-am încropit planuri dintre care unele s-au dat peste cap, iar pe altele le-am dus până la capăt. Am hoinărit fără ţintă, pe urmă spre o ţintă, despre care nu ştiam mai nimic – şi tocmai de asta o căutam. Am pornit apoi în alte căutări. Primul obiect l-am găsit, dar nu şi motivul pentru care el este şi ce este. Pe al doilea nu; sau poate nu încă. Dar în drum spre el am descoperit un loc plin de farmec, unde amândoi ne-am spus că am vrea să locuim. Aşa că ne-am oprit acolo puţin, preţ de-o mică eternitate focoasă şi tandră. Şi alte, şi alte asemenea popasuri au urmat – unele la fel de frumoase, altele împuţite, sumbre sau doar ciudate. Am învăţat despre lumea din jurul nostru, despre a construi şi a reconstrui. Prieteni vechi apăreau la tot pasul, iar uneori şi câte o nouă cunoştinţă (chiar patrupedă, dar cu nimic mai puţin interesantă decât mereu-preocupaţii bipezi). Viaţa fremăta mereu în jur, iar curgerea era pretutindeni – între malurile râului, în cadranul vreunui ceasornic, de la o amintire la alta. Au şi lătrat câinii, caravana a trecut.

Iar dacă ar trebui să povestesc cum văd eu mersul unei relaţii, aş lăsa exact rândurile de mai sus

Azi am avut o revelaţie mică, dar voinică . Se prea poate ca inconştientul să mă fi împins (nu de puţine ori) spre vise pofticioase cu muzicanţii din viaţa mea pentru că el spera, în adâncurile lui, la serenade cum văzusem în filme . Deocamdată nu am avut parte de aşa ceva, dar am primit totuşi câteva declaraţii şi replici de agăţat destul de interesante.

Cea mai plină de patos a venit de la unul din muncitorii care săpau un şanţ pe lângă trotuarul pe care mergeam nu demult, pierdută în gânduri. Până să-mi dau seama că el declamă de zor şi că ţinta lui sunt eu, pierdusem deja ceva din tirada lui, aşa că primul lucru pe care l-am auzit spunându-l a fost “că dragostea-i frumoasă, în puii mei!” (apoi urma ceva cu “şi dacă tu n-ai iubit niciodată…”). Nu, nu mi-a cucerit inima, dar mi-a servit o porţie bună de râs, în puii mei

Cea mai originală replică, despre care nici nu ştiu dacă se dorea de agăţat sau nu, a fost a unui tip care stătea la bar într-un club, în timp ce eu aşteptam să-mi primesc băutura cerută. M-a studiat câteva secunde şi apoi m-a întrebat “Nu te supăra, de ce-ţi faci freza aşa?”. După care a continuat să-mi explice că sunt drăguţă, dar freza aia de “Nirvana, sau ce mai aveţi voi în cap” nu mă avantajează, şi că ar trebui să-mi fac părul creţ. Din păcate, am plecat de lângă el atunci când mi-am primit paharul de la barman. Poate am pierdut ocazia de a avea stilistul meu personal.

Cea mai filozofică declaraţie am primit-o de la un prieten cu care îmi plăcea foarte mult să stau la îndelungate pahare de vorbă. Îmi explica el cum vechii greci considerau că iubirea are trei forme şi că suntem îndrăgostiţi atunci când simţim pentru cineva cel puţin două din aceste sentimente. A încheiat spunând “Aşadar, pot să spun că sunt îndrăgostit de tine”. Eu, convinsă că discuţia noastră e despre ideile vechilor greci, am continuat pe ton de dezbatere filozofică amicală. Doar după ceva timp (de ordinul zilelor) mi-am dat seama ce îmi spusese el acolo. Dacă el are un top personal al “declaraţiilor cu cel mai întârziat efect”, mai mult ca sigur am un loc pe podium

Astea sunt câteva dintre replicile pe care probabil mi le voi aminti întotdeauna zâmbind. Mai sunt şi altele, care îmi aduc un alt fel de zâmbet, şi care vor rămâne acolo unde s-au născut – între mine şi câte un om care la un moment dat m-a văzut frumoasă.

Sunt curioasă ce “serenade” memorabile se află în alte poveşti de viaţă, aşa că nu vă sfiiţi să apăsaţi butonul “Submit Comment”