Blogu' lu' Cristina

Îmi amintesc că acum câţiva ani am făcut o mică revoluţie prin lucrurile mele şi am aruncat sau dat altora o grămadă de obiecte pe care nu le foloseam şi nici nu aveam de gând să le folosesc prea curând. La sfârşit, simţeam că mă aflu într-o cameră mult mai aerisită şi chiar că eu sunt mai uşoară . Ce mai, feng shui pe propria piele.

De curând am citit o prezentare (în genul celor care circulă pe net sub formă de înţelepciune.ppt) în care mesajul era chiar acesta, că ar trebui să nu păstrăm nimic de care nu avem nevoie pe termen scurt. Nu pentru că obiectele respective ne-ar îngreuna viaţa şi ne-ar opri să evoluăm, ci pentru că atitudinea de a păstra tot ce “s-ar putea să mai folosească odată şi-odată” e cea care ne ţine pe loc. Nu mă gândisem înainte serios la subiect, dar mi se pare o idee validă – deşi încă am reţineri privind o parte din mesajul respectiv (cea referitoare la a nu păstra nici măcar bani pentru “zile negre”).

Sunt însă mult mai convinsă de aplicabilitatea acestui principiu atunci când e vorba de psihicul nostru. La un moment din viaţa mea, am învăţat să reacţionez într-un anume fel la o anumită situaţie, pentru că aşa obţineam ceva ce îmi trebuia. De exemplu, am învăţat să fiu drăguţă cu alţii, chiar dacă asta însemna să renunţ la ceva important pentru mine, pentru că în felul ăsta îmi asiguram simpatia lor şi, astfel, sentimentul că sunt în siguranţă (nevoie mult mai mare decât ceea la ce renunţam). În timp, aceasta devine o trăsătură a mea şi, chiar dacă mă maturizez, securitatea mea nu mai depinde atât de mult de alţii şi am la dispoziţie multe alte moduri de a relaţiona cu cei din jur pentru a-i avea aproape, eu totuşi păstrez modul de a reacţiona pe care l-am învăţat. Pentru că e verificat, pentru că e “al meu”, pentru că oricând s-ar putea să mai am nevoie de el, pentru că renunţând la el mă expun unui risc. Iar dacă mă trezesc pusă în faţa unor argumente privind inutilitatea sau chiar efectul negativ al respectivului tipar, am oricând la dispoziţie replica supremă: “Aşa sunt eu”.

Ce ne scapă de multe ori este că riscul e mult mai mare atunci când ţinem cu dinţii de ceea ce suntem decât atunci când plonjăm în necunoscutul din noi. Nu e păcat ca de dragul a ceea ce suntem să ne refuzăm şansa de a afla cine putem fi?

Ne-am întâlnit fără să ne fi propus altceva decât să ne petrecem un timp împreună. Apoi ne-am încropit planuri dintre care unele s-au dat peste cap, iar pe altele le-am dus până la capăt. Am hoinărit fără ţintă, pe urmă spre o ţintă, despre care nu ştiam mai nimic – şi tocmai de asta o căutam. Am pornit apoi în alte căutări. Primul obiect l-am găsit, dar nu şi motivul pentru care el este şi ce este. Pe al doilea nu; sau poate nu încă. Dar în drum spre el am descoperit un loc plin de farmec, unde amândoi ne-am spus că am vrea să locuim. Aşa că ne-am oprit acolo puţin, preţ de-o mică eternitate focoasă şi tandră. Şi alte, şi alte asemenea popasuri au urmat – unele la fel de frumoase, altele împuţite, sumbre sau doar ciudate. Am învăţat despre lumea din jurul nostru, despre a construi şi a reconstrui. Prieteni vechi apăreau la tot pasul, iar uneori şi câte o nouă cunoştinţă (chiar patrupedă, dar cu nimic mai puţin interesantă decât mereu-preocupaţii bipezi). Viaţa fremăta mereu în jur, iar curgerea era pretutindeni – între malurile râului, în cadranul vreunui ceasornic, de la o amintire la alta. Au şi lătrat câinii, caravana a trecut.

Iar dacă ar trebui să povestesc cum văd eu mersul unei relaţii, aş lăsa exact rândurile de mai sus