Blogu' lu' Cristina

Mi-a spus ieri Amalia o povestioară care mi-a plăcut foarte mult, aşa că vreau să o împart cu toţi cei dispuşi să o primească:

La intrarea într-o cetate, un călător se opreşte pentru a-l întreba pe un bătrân care şedea lângă poarta cetăţii: “Spune-mi, cum sunt oamenii care locuiesc aici?”. “Dar oamenii din cetatea de unde vii, aceia cum erau?” întreabă, la rândul lui, bătrânul. “Ah, erau oameni duşmănoşi şi înguşti la minte, abia am aşteptat să plec de acolo!” răspunde călătorul. “Să ştii că aşa vor fi şi cei de aici”, spune bătrânul.

După o vreme, un alt călător se opreşte la intrarea în cetate şi îi pune bătrânului aceeaşi întrebare. “Cum erau oamenii din cetatea de unde vii?”, întreabă şi de această dată bătrânul. “Ooo, erau nişte oameni minunaţi – primitori, veseli, muncitori – am plâns când a trebuit să mă despart de ei!”. “Atunci să ştii că aşa vor fi şi cei de aici”, răspunde bătrânul.

Pentru cei care preferă magia ştiinţei în locul magiei poveştilor, personajul principal din acest articol se numeşte simplu autoconfirmarea profeţiilor. Adică mecanismul prin care “creăm” realitatea astfel încât ea să se potrivească aşteptărilor noastre: pe de o parte, abordând o situaţie într-un anume fel, invităm la un anume tip de răspuns; pe de altă parte, interpretăm ceea ce se întâmplă în aşa fel încât să ni se confirme ce deja “ştiam”. Nu facem lucrurile astea intenţionat, nici măcar conştient; şi nu le facem pentru că suntem slabi, falşi sau în vreun alt fel “defecţi”; şi nici nu cred că-i un mecanism rău prin însăşi natura lui. Ce îmi pare important e modul în care îl folosim – pentru a ne clădi un drum sănătos sau pentru a ne autosabota? Pentru a contribui la crearea unui mediu în care viaţa creşte sau a unuia în care ea se ofileşte?

Ca să nu pară că vorbesc fantezii, uite şi-un experiment care arată că într-adevăr ne autoconfirmăm profeţiile (experimentele – aceste pilde riguros construite de cercetători!). Profesorii unui liceu au fost informaţi de către cercetători că anumiţi elevi au obţinut scoruri foarte bune la nişte teste de inteligenţă, iar alţii scoruri modeste (informaţie falsă, în realitate împărţirea între “performanţi” şi “neperformanţi” fiind aleatoare). La opt luni după aceasta, elevii au fost testaţi din nou pentru a le fi evaluată inteligenţa. Rezultatul: 78% dintre cei declaraţi iniţial “inteligenţi” au avut o creştere medie de 10 puncte a IQ-ului; în unele cazuri, creşterea a fost chiar de 30 de puncte, adică de-a dreptul spectaculoasă. Explicaţia a fost găsită observând comportamentul profesorilor: având aşteptări puternic pozitive de la elevii “inteligenţi”, ei s-au implicat mai mult în relaţia cu aceştia – le-au acordat mai multă atenţie, i-au încurajat constant, le-au oferit explicaţii suplimentare – şi astfel i-au ajutat să îşi îmbunătăţească în mod real inteligenţa. În acest caz particular, fenomenul a primit denumirea de efectul Pygmalion, după un personaj mitologic cu o frumoasă şi sugestivă poveste.

După cum se vede şi din exemplul de mai sus, profeţiile noastre nu se împlinesc în 100% din cazuri. În fiecare cetate, unii oameni vor fi primitori şi alţii neprimitori, indiferent de aşteptările noastre. De multe ori, însă, avem o contribuţie semnificativă la evoluţia situaţiilor în care ajungem, contribuţie care începe chiar de la atitudinea cu care abordăm situaţia. Tu ce preferi să fii: un optimist care se înşală uneori sau un pesimist care are de obicei dreptate?

Însă tu, pe atât de mica ta planetă n-aveai decât să-ţi muţi scaunul cu câţiva paşi mai încolo. Şi, ori de câte ori doreai, priveai apusul soarelui…
- Într-o zi, am văzut cum asfinţeşte soarele de patruzeci şi trei de ori!
Şi ai adăugat, puţin după aceea:
- Ştii… când eşti trist, îţi place să priveşti apusul soarelui…
- Erai deci atât de trist în ziua celor patruzeci şi trei de asfinţituri?
Dar micul prinţ nu mi-a răspuns.
(Antoine de Saint-Exupéry, “Micul Prinţ”)

Mi-am amintit de curând de un prof de la master, care ne spunea: “toată lumea îi iubeşte pe dependenţii de droguri, nimeni nu-i iubeşte pe depresivi”. Asta pentru că primii sunt de obicei foarte şarmanţi şi buni manipulatori, pe când cei din urmă nu fac decât să-ţi întunece ziua cu tristeţea lor.

Uitându-mă la mine şi în jur, îmi pare că nici nu trebuie ca tristeţea altora să atingă nivelul depresiei ca să vrem să o suprimăm. Când omul de lângă noi e trist, aproape instinctiv încercăm să îl înveselim, să îl încurajăm, să îl liniştim. Parţial, facem asta din drag pentru acea persoană. Şi parţial din drag pentru noi înşine, fiindcă tristeţea din faţa noastră atentează la propria noastră stare de bine. Pe lângă tot conţinutul constructiv al acestui proces, însă, se strecoară aici un mesaj subliminal care cred că nu e tocmai sănătos: tristeţea nu e ok (aşa că hai să scăpăm de ea cât mai repede!).

În doze potrivite şi la momente potrivite, tristeţea e o trăire foarte sănătoasă. Dintre toate emoţiile, ea e cea care ne împinge spre meditaţie atunci când o pierdere ne dezechilibrează; ne invită să ne aşezăm puţin şi să ne explorăm pentru a ne (re)descoperi resursele şi a ne reconfigura adecvat noului context. Fără a parcurge această fază sau trecând prin ea în mare viteză, riscăm să ne construim viaţa ce urmează pe o bază şubredă. Ca să nu mai vorbim de ratarea unei şanse de a ne cunoaşte pe noi înşine mai în profunzime.

De obicei le sunt recunoscătoare celor care, văzându-mă tristă, încep să îmi spună glume, mă întreabă care-i problema şi încearcă să-mi dea soluţii, îmi arată şi latura luminoasă a poveştii, îmi amintesc de calităţile pe care le am şi pe care le pot folosi pentru a ieşi la liman. Uneori, însă, aş vrea doar să fiu lăsată să-mi ling rănile, fără ca asta să însemne că îi resping pe cei care ar vrea să-mi fie atunci aproape. Alteori îmi doresc să am alături pe cineva drag împreună cu care să privesc, în tăcere, patruzeci şi trei de asfinţituri.

Mult timp nu am conştientizat această nevoie sau n-am ştiu cum să o exprim, de teamă să nu jignesc persoanele care se ofereau să mă salveze de tristeţe. De acum, însă, cum mi se pare o nevoie foarte firească, mă aştept să-mi fie tot mai uşor să o împărtăşesc. Şi vreau să învăţ să le ofer şi altora libertatea de a-şi trăi tristeţile aşa cum le e lor cel mai bine; să îi întreb “De ce ai tu acum nevoie? Şi cum te-aş putea eu ajuta?”. Şi să le respect cerinţele, chiar dacă asta înseamnă să îmi înfrânez pornirea de salvator şi să ţin companie unei tristeţi care nu-i sub controlul meu. Cu încrederea că această emoţie, acceptată şi privită în mod sănătos, îşi va parcurge drumul firesc spre propria-i vindecare.

Trăiesc o perioadă cu câteva dureri suprapuse, întrepătrunse şi cine ştie în ce alt fel legate între ele. Pe măsură ce le descâlcesc, una dintre ele iese clar în evidenţă ca fiind deosebită de celelalte. E curată. N-aş numi-o frumoasă şi nici n-aş alege să o am dacă aş putea-o evita, dar nu mă murdăreşte în niciun fel nici pe mine, nici pe alţii care au legătură cu ea. O iau aşa cum e şi caut să văd ce pot învăţa din ea, în ce fel mă pot transforma cu ajutorul ei.

Observând-o ca să îmi dau seama cum poate fi o durere atât de nevătămătoare, primul lucru pe care îl văd este că e legată de ceva ce se întâmplă aici şi acum. Nu e vorba de nicio reglare de conturi cu trecutul, de nicio povară adusă peste ani şi pusă în braţele cui se nimereşte mai aproape. Probabil de asta nici nu e disproporţionată. În plus, simt că “scena” generatoare a durerii are, pe lângă spontaneitate şi sinceritate, şi o lumină pozitivă în care-şi scaldă toţi protagoniştii; nimeni nu iese din povestea asta “ăla rău”, “vinovatul”, “fraierul” sau alt rol de personaj ne-OK.

Îmi amintesc de o perioadă de acum câţiva ani când au început să-mi placă gustul amar şi senzaţia de frig – la propriu şi la figurat. Eram încântată că mă bucuram de viaţă inclusiv în momentele “amare” sau friguroase într-un mod tăios.  Şi simţeam o adevărată voluptate privindu-mi suferinţa într-un mod ce îmi părea lucid. De-atunci am mai cernut nuanţele. Pe vremea aceea mi se părea uneori că viaţa e frumoasă cu toate că e dureroasă, iar alteori chiar că e frumoasă pentru că e dureroasă. Acum cred, pur şi simplu, că viaţa e uneori frumoasă şi dureroasă.

Ţi-ai dorit vreodată să poţi retrăi o parte din viaţa ta pentru ca de data asta să faci lucrurile altfel? De câte ori ai accepta să retrăieşti acea perioadă, încercând să o repari, încă o dată şi încă o dată şi încă…?

Phil Connors e un personaj care ajunge să retrăiască aceeaşi zi^* de sute sau mii de ori. De ce? Scenaristul a ales să nu ne spună şi cred că bine a făcut. Pentru că nici noi nu ne primim viaţa cu instrucţiuni de folosire de genul:

• “dacă te trezeşti din nou şi din nou în acelaşi fel de conflict cu şefii tăi, înseamnă că…”;
• “dacă te «împiedici» de fiecare dată când eşti la un pas de succes, explicaţia este…”;
• “dacă în toate relaţiile tale romantice ajungi la un punct mort cu senzaţia de déjà-vu,  asta se întâmplă pentru că…”.

Un Phil Connors trăieşte, bănuiesc, în fiecare din noi. Pentru că un scenariu de viaţă se pare că avem fiecare, iar acesta, după cum am învăţat la un workshop al Amaliei, e “o dramă transferenţială”. Adică un scenariu pe care îl repetăm cu diferiţi oameni, proiectând (neintenţionat) pe faţa lor masca unei figuri din trecut cu care avem o problemă nerezolvată (nu neapărat conştientizată) şi încercând să rezolvăm problema folosind “substitutul” acelei figuri. Cu alte cuvinte, jucăm aceeaşi piesă nu atât din nevoia de repetiţie, de cunoscut, cât din speranţa (nu neapărat conştientizată) că “de data asta va fi altfel”, că de data asta piesa se va termina cu bine şi rana din interior se va putea, astfel, închide.

Ar fi grozav dacă acel Phil din fiecare dintre noi ar reuşi să găsească, la fel ca personajul din film, calea spre a ieşi din cercul vicios. Principiul e simplu. Nu mai vrei acelaşi scenariu? Schimbă rolul pe care-l joci! Învaţă să îi vezi pe cei de lângă tine aşa cum sunt ei, nu prin ochelari transferenţiali. Caută în tine pentru a afla cine eşti tu aici şi acum şi cine vrei să devii. Învaţă să îţi satisfaci nevoile fără a apela la fantome ale trecutului. Am convingerea că fiecare om poate face aşa ceva (în suficient de mare măsură), dacă îşi doreşte.

Şi mai grozav mi s-ar părea dacă cei mai mulţi am deveni conştienţi de propriul cerc (şi dornici să-l părăsim) înainte ca el să ne tragă zilnic câte o palmă, vreme îndelungată, aşa cum păţeşte Phil. Până la urmă, însă, fiecare are propria unitate cu care măsoară cât de plin e paharul. Şi, pe măsură ce învăţ să-mi schimb scenariul în ritmul meu, începe să-mi fie tot mai confortabilă ideea de a le lăsa şi celor din jur libertatea de a se schimba atunci când vor şi în ritmul lor.

^*Ziua cârtiţei se întâmplă să fie chiar 2 februarie. Sper ca mâine, când mă trezesc, să constat că e 3 februarie

Ştii că eşti psiholog atunci când cuvântul “piramidă” nu te mai duce cu gândul la Kheops şi egipteni, ci la Maslow şi trebuinţe. Pe criteriul ăsta, aş putea merge deja să-mi cer diploma de licenţă

P.O. (Post Observaţie): Mă întreb care or fi laitmotivele la facultăţile cu alte profile. La automatică unul din ele era bucla de reglare. Acum, că mi-am amintit asta, probabil că o să mă uit altfel la oamenii cu bucle.

Azi am o propunere pentru tine: hai să locuim împreună! Închiriem un apartament cu două camere, decomandat, ne mobilăm camerele – eu pe a mea, iar tu pe a ta – şi ne mutăm acolo. Bineînţeles, fiecare din noi îşi va ţine lucrurile, va dormi şi va învăţa în propria cameră. Însă curăţenia în camera mea o vei face tu. Tu îmi vei pune lucrurile în ordine, vei şterge praful, vei aspira, vei arunca tot ce ţi se pare inutil. Tot tu îmi vei aerisi camera de câte ori e nevoie (şi nu, n-am să vin eu să-ţi spun, va trebui să ghiceşti tu când apare această nevoie). De asemenea, e responsabilitatea ta să faci mici (sau mari?) redecorări ale camerei mele (şi nu, n-am să-ţi spun eu cum mi-ar plăcea să arate în final, e treaba ta să-ţi dai seama de asta). Ţi se pare că primeşti prea mult de muncă? Bun, atunci eu voi face aceleaşi lucruri pentru camera ta. Îţi atrag însă atenţia că a îmi da aceste responsabilităţi înseamnă să accepţi fără obiecţii toate modificările pe care eu le aduc camerei tale – indiferent ce tablouri am să-ţi agăţ pe pereţi, cum am să-ţi reaşez hainele sau cât de frig îţi va fi din cauza geamului deschis multă vreme, tu ai încredere că eu ştiu ce e mai bine pentru tine! Bineînţeles, la fel voi accepta şi eu modul în care îmi gestionezi tu camera. Şi ce dacă la un moment dat nu voi mai şti unde mi-ai pus cartea preferată sau tu nu-ţi vei mai găsi tricoul ce-ţi aduce noroc? Ne vom avea mereu unul pe celălalt alături pentru a ne salva reciproc din confuzie.

Sau, mai bine, hai să avem o iubire ideală, aşa cum apare ea de multe ori în filme, în melodii romantice sau în visele oamenilor de lângă noi. Tu să-mi vindeci rănile pe care mi le simţi chiar dacă eu nu ţi le arăt, ba poate nu mi le arăt nici mie însămi. Să îmi cunoşti nevoile şi să mi le satisfaci înainte ca eu să le exprim. Să mă admiri pentru resursele mele chiar dacă eu nu le folosesc în prezenţa ta – tu ştii că ele sunt acolo. Să mă iubeşti nu pentru o imagine pe care ţi-ai creat-o despre mine, ci pentru ceea ce sunt – chiar dacă eu nu îţi dau decât indicii vagi privind adevăratele mele lumini şi umbre interioare. Spui că în acest fel ajung să te întâmpin cu o mască pe faţă? Aşa e! Şi aştept de la tine să vezi prin această mască şi să o topeşti cu puterea iubirii tale. Sunt sigură că şi eu pot face acelaşi lucru pentru tine.

De ce e această iubire ideală, mă întrebi? Pentru că e stabilă, predictibilă şi, deci, confortabilă. Ne permite amândurora să nu ne ocupăm de camerele proprii, ci să îngrijim o cameră în care nu noi trebuie să trăim şi să trăim într-una pe care nu noi o îngrijim – şi astfel scăpăm de a ne asuma responsabilitatea pentru cum ne simţim fiecare în camera sa (doar nu-i vina mea că tu ai aranjat-o aşa!), precum şi pentru ce am făcut cu camera celuilalt (eu am făcut cum era mai bine pentru tine, nu e vina mea că tu nu ştii să apreciezi!).

Îţi dai seama cum ar fi dacă, dimpotrivă, ne-am ocupa fiecare de propria încăpere? Am continua să locuim fiecare în camera sa şi ne-am întâlni la jumătate, într-un spaţiu comun (sufrageria? bucătăria?), iar alteori ne-am invita unul pe celălalt în propriul spaţiu intim – pentru joacă, sau pentru muncă (poate chiar să ne ajutăm unul pe altul la curăţenie, de ce nu?), sau pur şi simplu pentru a fi împreună. Responsabilitatea pentru acel spaţiu ar fi a celui care-l ocupă, iar cel aflat în poziţia de musafir ar trebui să respecte şi să aibă grijă de ceea ce găseşte acolo.

Ştii ce risc văd în varianta asta? Dacă tu te vei hotărî cândva să pleci, vei fi liber să o faci. Nu te va ţine lângă mine nevoia ca eu să-ţi spun unde ţi-am pus ultima dată ciorapii cu dungă albastră sau nevoia ca eu să vin să-ţi deschid geamul în fiecare dimineaţă.

Hmmm, ştii ceva? Am încredere că noi doi putem vorbi despre lucruri mult mai interesante decât poziţionarea în spaţiu a ciorapilor cu dungă albastră. Şi că tu poţi să-ţi deschizi singur geamul. Şi că eu sunt în stare să-mi găsesc decoraţiuni pentru camera mea. Apropo de asta, am să plec pentru un pic de vreme – merg să-mi cumpăr o hartă şi să mi-o agăţ pe perete (de multă vreme mi-o doresc, cred că nu ţi-am spus). Te rog să ai încredere că am să mă întorc – abia aştept să-mi vorbeşti despre visele tale şi să ţi le spun pe ale mele!

În analiza tranzacţională, unul dintre conceptele-vedetă este cel de joc: un tipar neconştientizat de  interacţiune în care ceea ce se transmite la nivel social (“ce spunem”) diferă de mesajul de la nivel psihologic (“ce vrem să spunem”), iar în final câştigul celor implicaţi este negativ, pentru că trăirile pe care le experimentează sunt neautentice şi ineficiente pentru a rezolva cu adevărat problemele dintre ei.

Triunghiul dramatic al lui Karpman e folosit pentru a descrie dinamica tipică a acestor jocuri. Rolurile pe care le putem juca sunt trei: Victimă, Persecutor şi Salvator. Participanţii la joc pornesc de pe poziţii diferite (de exemplu, Victimă şi Salvator), iar pe parcursul interacţiunii ajung să schimbe rolurile (de exemplu, Victima, sătulă să fie salvată cu forţa şi fără rezultat, începe să îşi persecute Salvatorul, devenit astfel Victimă).

Jocurile sunt, evident, interpersonale. De curând am descoperit că un proces asemănător se poate derula şi intrapsihic. Personalizându-mi sentimentele şi emoţiile, pot spune, metaforic, că uneori joc cu ele exact aceleaşi tipare ca în triunghiul dramatic. Am avut destule trăiri pe care le-am persecutat – văzându-le ca neacceptabile din diferite motive, încercam să le reprim. Furia, atracţia pentru cineva indisponibil, gelozia – câteva din victimele (auto-)persecuţiilor mele. Pe de altă parte, au fost şi trăiri pe care le-am salvat cu încăpăţânare, străduindu-mă să le ţin în viaţă chiar când ele nu mai aveau mult suflu. Cel mai mult am făcut aşa ceva cu buna dispoziţie şi cu îndrăgostirea pentru câte un om pe care aveam din ce în ce mai puţine motive să mi-l doresc lângă mine. Şi, la fel ca în triunghiul dinainte, întotdeauna am ajuns să sufăr de pe urma acestor trăiri – le-am devenit victimă, pentru că sentimentele reprimate mocnesc şi răbufnesc, iar cele intrate în comă nu se lasă reanimate prin cure de machiaj, ci se transformă în fantome omniprezente.

O ieşire din triunghiul dramatic e reprezentată în triunghiul învingătorilor: Vulnerabilitatea, Asertivitatea şi Grija pot fi folosite pentru a transforma interacţiunea nesănătoasă, de joc, într-una autentică. Un om asertiv, vulnerabil sau grijuliu poate răspunde nevoilor proprii respectându-le şi pe ale altora şi, dacă e cazul, cerând sprijinul altora. Când manipularea iese din scenă, ne putem privi unii pe alţii din poziţia “eu sunt OK şi tu eşti OK”.

Aici găsesc şi soluţia cea mai bună pentru jocurile cu sentimentele mele. În loc să îmi controlez rigid trăiri care nu mi se par OK, cel mai bine pare să-mi facă acceptarea lor, cu curiozitate şi cu încrederea că ele îmi arată ceva despre nevoile, aspiraţiile şi resursele mele. Iar acest ceva merită privit şi înţeles, chiar şi atunci când nu e frumos, dezirabil sau moral. Fiindcă e ceva din sinele meu autentic.

Am trecut deja prin câteva experienţe foarte convingătoare din care am desprins de fiecare dată concluzia de mai sus. Ce-mi trebuie cel mai mult de acum înainte e exerciţiul. Uneori tentaţia e foarte mare să reiau căile bătătorite – atât din cauza unor mituri pe care mi le-am însuşit despre sentimente ne-OK, cât şi din cauza dificultăţii de a separa trăirea afectivă de un anumit comportament care de obicei o urmează şi pare, deci, imposibil de evitat. De exemplu, furia (emoţie) e deseori însoţită de agresivitate (comportament); ele pot părea inseparabile, în aşa măsură încât mulţi oameni nici nu văd vreo deosebire între ele. În realitate, furia poate fi exprimată şi non-violent. Iar din experienţa mea, o astfel de reacţie poate fi de-a dreptul eliberatoare şi, în destule situaţii, mult mai eficientă decât o reacţie agresivă (care îşi are şi ea rostul în alte împrejurări).

Redesenând triunghiul pentru a ieşi din auto-jocurile mele emoţionale, am deci trei lucruri de făcut: să-mi ascult trăirile, să-mi recunosc nevoile şi să-mi folosesc asertiv resursele. Simplu, nu?

Sărbătorile în familie sunt un refren mult cântat. Ani întregi, însă, acest refren n-a fost printre preferatele mele; uneori era chiar în extrema opusă. Asta pentru că, odată trecută vârsta la care statutul meu de “fetiţă cuminte” era suficient pentru a mulţumi întreg familionul, am simţit mereu că omul în care mă transform nu corespunde aşteptărilor celorlalţi, iar trăirea dominantă pe care o aveam în compania neamurilor mele era un puternic sentiment că “sunt greşită”.

Lucrurile astea au început să se schimbe cam acum un an şi jumătate.  Cam pe atunci când am început şi eu să fac nişte schimbări la mine pe care mi le dorisem de mult şi pe care nu îndrăznisem până atunci să le fac tocmai pentru a nu mă îndepărta şi mai mult de rolul ce părea a mi se cere să-l joc. Rezultatul e oarecum paradoxal: deşi am ajuns să spun cu voce tare cine sunt, iar acest “cine sunt” e mult diferit de “cine (cred eu că) vor ei să fiu”, mă simt tot mai aproape de rudele mele. Am ajuns nu numai să mă simt bine cu ei, ci şi să îi accept ca o parte importantă şi dragă din istoria mea personală şi din reţelele mele sociale. Am ajuns să îmi regăsesc rădăcinile.

Mi se pare interesant că nevoia – nehrănită – de a simţi aceste rădăcini nu am conştientizat-o, deşi am trăit cu ea mult timp. Îmi dau acum seama că subiectul a mai apărut de două ori, în contexte diferite, în ultimele mele postări pe blog: nevoia de a avea o bază sigură, din care să pot pleca în explorare şi unde să ştiu că voi găsi sprijin întotdeauna când îl voi căuta. Cu alte cuvinte, nevoia de ataşament sănătos. Şi mă gândesc la crezul terapeutic al lui Carl Rogers, care susţinea că relaţia e cea care vindecă, precum şi la conceptul de reparentare din analiza tranzacţională. Ce iau din toate astea pentru a folosi în viitoarea mea profesie e următoarea idee: ca terapeut, e important să creez cu clientul meu o relaţie construită pe un asemenea ataşament, care să ofere atât siguranţă, cât şi libertate pentru căutări şi schimbări, adică pentru creştere. Mă aşteaptă, deci, o carieră de grădinar

Se va întâmpla în Timişoara, între 9 şi 11 octombrie, un nou curs de analiză tranzacţională. Detaliile despre eveniment le ştiu cel mai bine organizatorii, de-aia şi dau link-ul spre pagina respectivă

Mie-mi place analiza tranzacţională. Îmi oferă o teorie care mi se potriveşte şi unelte aşijderea, atât pentru propria mea creştere, cât şi pentru viitoarea mea profesie. Nu propune nici singura, nici “cea mai adevărată” perspectivă asupra naturii umane, dar e una dintre cele mai accesibile şi mai bine articulate. Din păcate, varianta în care a fost popularizată e mai mult o caricatură. Hmm, bănuiesc că asta se întâmplă de fapt cu toate teoriile din psihologie. Sau cu toate teoriile, punct.

Pe mine m-a cucerit gândirea lui Eric Berne, fondatorul analizei tranzacţionale, din cauza accentului pe care îl pune pe autonomie şi pe autenticitate. Aşa că nu ezit să recomand cărţile lui oricui se simte curios de cum funcţionăm noi, oamenii. Cel mai mult mi-a plăcut Ce spui după “Bună ziua”. După titlu, sună a carte de “self help”, nu? Ei bine, e mult mai mult de atât.

M-a cucerit şi cursul de AT la care am fost acum câteva luni, ţinut de o psiholoagă britanică foarte simpatică şi bine pregătită. Aşa că nu ezit nici să recomand evenimentele de felul ăsta.

Să ne vedem, dară (la curs sau nu la curs), sănătoşi (mai ales la cap)!