Blogu' lu' Cristina

Dintre ramele ei de pe peretele galeriei, Nataşa priveşte oamenii şi visează să fie ca ei – un om în carne, oase şi simţire, nu doar unul din pânză şi vopsele. Azi, însă, e mult prea încurcată de ceea ce a descoperit la ei pentru a mai şti cât de mult vrea să le semene.

Deruta a început în ziua când doamna aceea cu buze ascuţite şi rujate a exclamat: “Ah, iată şi portretul Nataliei!”, iar apoi s-a apropiat şi a studiat-o pe Nataşa câteva minute bune. Natalia. Natalia? “Dar pe mine mă cheamă Nataşa. Tudor îmi şoptea numele acesta încă dinainte de a-mi fi conturat ultimele şuviţe. De ce îmi spune această femeie pe un alt nume?”. Răspunsul, pentru oricine din afară, e simplu: pe plăcuţa de lângă tablou stă scris “Natalia”.

În următoarele zile, Nataşa a descoperit că nu e singura cu identitate incertă. Pe paznicul galeriei, pe care toată lumea îl ştie drept Tinu, îl cheamă de fapt Constantin. Sau o fi mai corect să spunem că pe paznicul galeriei, trecut în acte Constantin, îl cheamă de fapt Tinu? Când şi-a cerut iubita de soţie, ea i-a răspuns bucuroasă “Da, Tinu, da!”. La cununia civilă, însă, primarul n-a întrebat-o dacă se căsătoreşte cu Tinu, ci cu Constantin. Şi atunci ea nevasta cui o fi? Şi de ce l-or fi botezat părinţii cu ditamai numele de zece litere, dacă până şi ei l-au chemat dintotdeauna cu cel scurt, din doar patru?

Ah, şi de s-ar limita confuziile astea la numele oamenilor – cu ele e uşor, sunt la îndemână convenţii care să înlăture ambiguitatea. Dar nu, Nataşa vede că deseori nici stărilor sufleteşti nu li se spune pe nume.

Iată, de exemplu, fetele acelea două de lângă fereastră. În timp ce una dintre ele vorbeşte cu entuziasm despre picturile din faţa lor, cealaltă simte nevoia să-şi privească furioasă prietena şi să-i spună “Mai las-o naibii de artă cubistă şi ascultă-mă şi pe mine, frământările mele nu sunt mai puţin importante doar pentru că nu-s agăţate pe-un perete de galerie!”. Dar n-o va face, pentru că nu vrea să îşi supere prietena cu necazurile ei. Aşa că va aştepta până vor fi parcurs toată galeria şi apoi va spune, privind în podea: “Vreau să merg acasă”. Va pleca simţindu-se singură, neînţeleasă şi neinteresantă. Cealaltă fată va fi dezamăgită că nu îşi continuă seara împreună, la un pahar de vorbe intime, dar va respecta dorinţa prietenei sale.

Lucrurile se complică şi mai mult când în lumea guvernată de ambiguitate se găseşte câte-un Tinu pe care chiar aşa îl cheamă, dar toată lumea presupune că adevăratul lui nume e Constantin. Şi nici asta nu-i tocmai grav, ba ar putea fi chiar comic dacă Tinu al nostru are un pic de umor.

Ce umor să aibă însă fata aceea de pe băncuţa din mijlocul sălii, pe care iubitul o va părăsi peste câteva zile pentru că ea tocmai i-a spus “Vreau să te simţi un om liber lângă mine, nu să te sufoc cu dragostea mea”, iar el a înţeles din asta “Nu mă iubeşte cu adevărat”? Şi cine poate şti, într-o lume atât de întortocheată, dacă nu cumva el caută la ea semne că nu îl iubeşte doar fiindcă în adâncurile sale tainice el nu se crede demn de iubire, sau dacă nu cumva ea le lasă celor din jur libertate cât cuprinde pentru că de fapt ea este cea care se teme de a fi sufocată?

În artă, a sugera un obiect fără a-i spune pe nume se numeşte metaforă. În relaţiile dintre oameni, prea multă astfel de artă a sensurilor ascunse naşte dramă, dar nu naşte şi viaţă reală. Şi atunci, se întreba Nataşa, de ce o folosesc oamenii atât de mult? Răspunsul l-a găsit când a început să vadă ramele pe care le duc în spate toţi cei care îşi reformulează adevărurile interioare în doublespeak înainte de a le scoate în lume. Acela a fost momentul când s-a hotărât că scopul ei nu e să devină un om, ci – vorba domnului Carl Rogers – o persoană.

Dragă Jacqueline,

Nataşa mea e o visătoare asumată. Te rog să nu uiţi asta când te întâlneşti cu părerile ei . Ea ştie că în fiecare dintre noi locuieşte un potenţial monstru, dar se încăpăţânează să creadă că puţini dintre noi sunt cei în care Hyde îl scoate constant afară pe Jeckyll. Şi bănuieşte că la fel de puţine sunt şi exemplele în sens contrar. Şi a ales să le privească mai mult pe acestea din urmă, fiindcă mai degrabă lor vrea să le semene.

Nataşa mea nu spune niciodată că omul (sau un anumit om) nu poate să facă un anumit lucru. Pentru că nu crede că are dreptul să reteze aripi. Dacă există un singur om care a reuşit, înseamnă că se poate. Poate că omul acela încă nu s-a născut sau nu l-am întâlnit noi, dar ce garanţie avem că el nu există deja şi că nici nu va exista?

Întrebarea, deci, nu e dacă omul poate ajunge la acel, aparent, imposibil. Ci în ce fel poate el ajunge acolo; sau măcar suficient de aproape. O altă întrebare ar fi dacă el îşi doreşte cu adevărat acest lucru; iar dacă răspunsul e negativ, atunci are cineva dreptul să-l împingă pe acea direcţie?

Cât de mult putem iubi un om pe care îl vedem “în toată mizeria naturaleţii” sale? Nataşa ar spune că limita e dată de cât de mult ne putem iubi pe noi înşine în toată mizeria naturaleţii noastre. Cochetează ea cu ipoteza că şi la alte sentimente e valabil acelaşi principiu (de exemplu: te pot dispreţui cel mult atât cât mă dispreţuiesc pe mine), dar despre ele încă n-ar băga mâna-n foc.

Povestea Nataşei tale mi-a stârnit curiozitatea nu numai prin concluzia ei, ci şi din cauza gestului de la care a plecat. Mă gândesc că un om care iubeşte cu adevărat nu simte nevoia să-şi supună perechea la examene. Şi atunci care o fi fost motivaţia acelei despuieri? Te întreb fiindcă acelaşi stimul, în contexte diferite, provoacă reacţii diferite. Un nud artistic, un număr de strip-tease, un copil jucându-se cu puţulica-n nisip, un exhibiţionist – de fiecare dată ce vedem e un trup dezgolit, dar ce simţim la vederea acelui trup nu e la fel pentru toate situaţiile pomenite. Cu siguranţă nu toţi cei ce privesc un acelaşi trup gol vor avea aceleaşi trăiri; dar asta nu înseamnă că noi nu suntem responsabili de mesajul pe care îl transmitem prin expunerea făcută.

Un ultim gând răzleţ la tema pe care mi-ai dat-o e o idee citită pe la mai mulţi care se ocupă cu de-ale sufletului. Şi anume că iubirea necondiţionată o putem primi doar atunci când nu o mai pretindem de la alţii. Şi atunci când renunţăm la perfecţionismul nesănătos. Poate că sună ipocrit să crezi că poţi atinge un absolut (“necondiţionată” nu lasă loc de limitări, nu-i aşa?) renunţând tocmai la a pretinde absolutul. Dar în mintea Nataşei mele totul se explică prin imaginea echilibrului în mişcare. E ca mersul pe bicicletă – important nu e să fii într-o poziţie de perfect echilibru în fiecare moment, ci să te menţii aproximativ la verticală în timp ce înaintezi pe direcţia dorită.

De când portretul Nataşei a fost expus, mulţi i-au admirat zâmbetul.

Recitesc fraza de mai sus şi mă întreb: al cui zâmbet? Al ei, desigur – răspunsul pare evident. Aşa i-a părut şi Nataşei multă vreme.

Până într-o zi când, copleşită de atenţia primită, a simţit că îi vine să roşească. Dar asta a fost tot. Roşeaţa a rămas doar în sufletul ei. S-a mirat, fiindcă văzuse deseori oameni roşind – mai ales şcolăriţe cuminţi sau doamne serioase privind nudul bărbătesc expus chiar alături. De mirare, Nataşa chiar ar fi ridicat din sprâncene, dar a descoperit că nici asta nu-i ieşea. A încercat atunci să se încrunte, să se strâmbe, să scoată limba, să-şi ţuguie buzele şi să fluiere – nimic. În afară: aceleaşi buze hotărât arcuite cu colţurile în sus, aceiaşi ochi cu uşoare riduri în colţurile exterioare şi cu o privire senină. Înăuntru: Nataşa fierbând de furie, simţindu-se neputincioasă.

Dacă ar fi ştiut că zâmbetul pe care îl admiră e mai degrabă al portretului decât al subiectului, oare oamenii l-ar fi plăcut la fel de mult? Iată o întrebare pe care filozofii, psihologii şi sociologii ar putea-o studia şi poate ar ajunge la nişte concluzii remarcabile. Dar Nataşei nu de asta ar trebui să-i pese, dacă vrea să cunoască ce e dincolo de eternul zâmbet.

… Nataşei este că toţi ne iubim creatorii. Altfel nu am rămâne între ramele pe care ei ni le-au trasat. Şi uite cum a deveni propria ta creaţie capătă o nouă valoare, căci înseamnă nu numai a-ţi câştiga autonomia, ci şi a-ţi oferi încrederea, respectul şi cunoaşterea pe care dragostea sănătoasă le însumează.

Ce trebuie să învăţ eu este că Nataşa va da atenţie adevărată acestei concluzii doar dacă o găseşte ea însăşi, în căutările ei.

Uneori nici nu ştiu ce-i mai greu: să ies din ramele mele, sau să mă eliberez de compulsia de a-i împinge pe alţii afară din ramele lor.

Nataşa îl iubeşte pe Tudor. Nu, ea nu ştie ce este iubirea, şi totuşi existenţa ei se sprijină pe acest sentiment pentru cel considerat, pe drept cuvânt, creatorul ei. Sau poate doar pe iluzia că iubire e ceea ce simte ea?

Nu, Nataşa nu ştie să se ofere în totalitate altuia fără a renunţa la ea însăşi. Sau să aştepte cu nerăbdare dar fără nelinişte. Nici să alerge spre o ţintă, căci toate drumurile ei sunt o – mascată sau nu - fugă de un demon real sau imaginar. Şi nici să trăiască o clipă fără a se gândi la următoarea. Ori, fără toate acestea, cum ar putea ea iubi?

Dar chiar dacă ar şti toate aceste lucruri, Nataşa tot nu i le-ar putea spune lui Tudor. Pentru că ea nu este decât un frumos portret încadrat de o ramă. E drept, cel mai reuşit portret pe care Tudor l-a pictat vreodată, cu asta oricine ar fi de acord. Chiar şi aşa, întreaga ei existenţă se rezumă la a fi o pânză pictată, între graniţele unei rame.