Blogu' lu' Cristina

Însă tu, pe atât de mica ta planetă n-aveai decât să-ţi muţi scaunul cu câţiva paşi mai încolo. Şi, ori de câte ori doreai, priveai apusul soarelui…
- Într-o zi, am văzut cum asfinţeşte soarele de patruzeci şi trei de ori!
Şi ai adăugat, puţin după aceea:
- Ştii… când eşti trist, îţi place să priveşti apusul soarelui…
- Erai deci atât de trist în ziua celor patruzeci şi trei de asfinţituri?
Dar micul prinţ nu mi-a răspuns.
(Antoine de Saint-Exupéry, “Micul Prinţ”)

Mi-am amintit de curând de un prof de la master, care ne spunea: “toată lumea îi iubeşte pe dependenţii de droguri, nimeni nu-i iubeşte pe depresivi”. Asta pentru că primii sunt de obicei foarte şarmanţi şi buni manipulatori, pe când cei din urmă nu fac decât să-ţi întunece ziua cu tristeţea lor.

Uitându-mă la mine şi în jur, îmi pare că nici nu trebuie ca tristeţea altora să atingă nivelul depresiei ca să vrem să o suprimăm. Când omul de lângă noi e trist, aproape instinctiv încercăm să îl înveselim, să îl încurajăm, să îl liniştim. Parţial, facem asta din drag pentru acea persoană. Şi parţial din drag pentru noi înşine, fiindcă tristeţea din faţa noastră atentează la propria noastră stare de bine. Pe lângă tot conţinutul constructiv al acestui proces, însă, se strecoară aici un mesaj subliminal care cred că nu e tocmai sănătos: tristeţea nu e ok (aşa că hai să scăpăm de ea cât mai repede!).

În doze potrivite şi la momente potrivite, tristeţea e o trăire foarte sănătoasă. Dintre toate emoţiile, ea e cea care ne împinge spre meditaţie atunci când o pierdere ne dezechilibrează; ne invită să ne aşezăm puţin şi să ne explorăm pentru a ne (re)descoperi resursele şi a ne reconfigura adecvat noului context. Fără a parcurge această fază sau trecând prin ea în mare viteză, riscăm să ne construim viaţa ce urmează pe o bază şubredă. Ca să nu mai vorbim de ratarea unei şanse de a ne cunoaşte pe noi înşine mai în profunzime.

De obicei le sunt recunoscătoare celor care, văzându-mă tristă, încep să îmi spună glume, mă întreabă care-i problema şi încearcă să-mi dea soluţii, îmi arată şi latura luminoasă a poveştii, îmi amintesc de calităţile pe care le am şi pe care le pot folosi pentru a ieşi la liman. Uneori, însă, aş vrea doar să fiu lăsată să-mi ling rănile, fără ca asta să însemne că îi resping pe cei care ar vrea să-mi fie atunci aproape; sau îmi doresc să am alături pe cineva drag împreună cu care să privesc, în tăcere, patruzeci şi trei de asfinţituri.

Mult timp nu am conştientizat această nevoie sau n-am ştiut cum să o exprim, de teamă să nu jignesc persoanele care se ofereau să mă salveze de tristeţe. De acum, însă, cum mi se pare o nevoie foarte firească, mă aştept să-mi fie tot mai uşor să o împărtăşesc. Şi vreau să învăţ să le ofer şi altora libertatea de a-şi trăi tristeţile aşa cum le e lor cel mai bine; să îi întreb “De ce ai tu acum nevoie? Şi cum te-aş putea eu ajuta?”. Şi să le respect cerinţele, chiar dacă asta înseamnă să îmi înfrânez pornirea de salvator şi să ţin companie unei tristeţi care nu-i sub controlul meu. Cu încrederea că această emoţie, acceptată şi privită în mod sănătos, îşi va parcurge drumul firesc spre propria-i vindecare.

E oficial: renunţ. Conversaţia de salon a fost de când mă ştiu o povară pentru mine şi nu mai am nicio motivaţie să vreau să deprind această “artă”. Nu îmi place, nu mă pricep la ea şi îi văd rostul doar într-o oarecare măsură, una mult mai mică decât frecvenţa cu care întâlnesc în jurul meu această formă de interacţiune.

Cu oamenii care-mi sunt apropiaţi pot vorbi (din când în când) nimicuri şi să-mi facă mare plăcere, pentru că simt aceste momente ca pe o joacă de copii sau ca pe nişte purtătoare ale mesajului de substrat “mi-e dragă prezenţa ta”. Cu oamenii pe care nu-i ştiu, rareori pot trece direct la intimităţi; aşa că din nou sunt binevenite schimburile de replici mai superficiale, menite să pregătească terenul pentru o eventuală apropiere.

Ce continuă să-mi displacă e conversaţia ca sport de performanţă: important e cât spui şi cum spui, conţinutul nu prea contează câtă vreme dai o replică promptă şi care sună bine. Iar jocul nu e unilateral, regulile sunt respectate şi de vorbitori, şi de “public”: dacă foloseşti cuvinte mari ţi-e recunoscută inteligenţa, dacă vorbeşti porcos eşti non-conformist şi dintr-o bucată, iar dacă îi bagi pe toţi în ceaţă eşti de-a dreptul genial. Dacă asculţi însă cu atenţie ce se spune, rişti să ai aceeaşi senzaţie ca atunci când afli traducerea unei melodii străine care îţi plăcea fiindcă avea un ritm excelent, iar acum constaţi că versurile sunt stupide şi n-au nicio legătură cu ce-ţi transmitea partea instrumentală.

La fel de mult îmi displace conversaţia care are ca scop major evitarea tăcerii. De parcă nişte oameni care se află împreună pentru un timp trebuie să-şi vorbească neîntrerupt, altfel nu-şi merită numele de fiinţe sociale.

Dacă spun eu că suntem un popor care practică din greu acest sport, e doar o părere subiectivă. Însă când studiile de psihologie socială arată că şi la noi, ca în orice cultură colectivistă, se vorbeşte mult şi se spune puţin, devine deodată mai clar de ce la noi discursul politic e vorbărie goală: oamenii ăia nu fac decât să reprezinte majoritatea. Şi efectele culturii “marii trăncăneli” se văd, cred eu, în multe domenii: şedinţe de lucru ineficiente, cursuri şi ore de clasă care informează în exces fără să formeze, multă presă de proastă calitate.

O fi doar rău că suntem aşa, ca popor? Probabil că nu, dar deocamdată nu văd avantajele acestui fel de a fi. Mi-e clar, însă, că ne-am dezvoltat în această direcţie şi din cauza istoriei noastre. La fel cum fiecare “trăncănitor” sau “orator de salon” s-a format aşa sub influenţa istoriei sale personale. Înţeleg asta şi ştiu că pentru a ne înţelege prezentul avem nevoie să ne privim trecutul. Iar cu viitorul cum facem? Îl vom lăsa să fie o reluare automată a deprinderilor din trecut? Sau suntem într-un moment în care ne permitem să cârmim dinspre vechile tipare spre noi obiceiuri, poate mai sănătoase?

Răspunsul meu pentru mine l-am găsit. Mi-e tot mai uşor să schimb, cu diferiţi oameni, mesaje intime şi autentice, chiar şi atunci când ele transmit lucruri neplăcute. Mi-e tot mai confortabil să stau lângă alţii în tăcere atunci când nu am ceva relevant de spus. Aşa că am două variante pentru a ieşi din conversaţiile de salon. Mai e cel puţin una pe care nu am exersat-o încă: să mă ridic şi să plec. Când va veni vremea să o încerc, dacă voi avea ezitări, mă va ajuta să mă gândesc la vorbele lui Andrei Pleşu: “Extrageţi din morişca zilnică toată această pălăvrăgeală şi ţara se va cufunda în linişte. Iar de la o vreme, am putea reîncepe să gîndim articulat şi să lucrăm cuviincios.” Cum ar suna traiul într-o asemenea ţară? Eu zic că foarte bine.

Demult de tot, pe când oamenii nu vegetau încă în faţa ecranelor de tot felul, dar inventaseră deja teatrul, tragedia era “mama lor” în ale profunzimii trăirilor artistice, iar drama era adevărata fiică a adevăratei mame tragice. Din câte-mi aud urechile, viziunea nu s-a schimbat prea mult. Şi probabil că ea o fi foarte îndreptăţită, doar că mie mi-a cam ajuns.

Prima dată m-a lovit ideea ascultând o tipă (debordând de profunzime, bănuiesc) criticând un cunoscut de-al ei pentru că omul refuzase la un moment dat să urmărească “Portocala mecanică”. Pentru ea era evident că doar un om superficial poate refuza să vadă un film “greu”. De atunci am acordat mai multă atenţie cuvântului “profund” şi văd că el apare cel mai des în contexte pline de durere, violenţă, gol interior şi alţi demoni. Pare de la sine înţeles că, pe cât mergem mai mult în adânc, pe atât mai întuneric ar trebui să devină.

E un adevăr banal că fiecare din noi e o îmbinare de lumini şi umbre, că nu le putem ignora nici pe unele, nici pe altele, şi că tot ce putem face e să le modelăm după cum ne pricepem mai bine. Eu simt că mi-am luat porţia de căutare intenţionată a răului din mine, din alţii şi din lume. Mi-am cunoscut o parte din demonii interiori, i-am contemplat, i-am iubit şi i-am urât, până mi-am dat seama că, dându-le atenţie, le dau forţă. Să fug spre ei mi se pare la fel de nesănătos ca a fugi de ei.

Aşa că presimt că am să merg mai rar la teatru (chiar şi la cel de foarte bună calitate), unde în ultimii ani tot ce mi se arată e cât de urâţi putem noi, oamenii, să fim. Şi n-am să mă simt “uncool” pentru că nu vreau să văd un film deprimant cu notă peste 8.5 pe IMDB. Şi am să citesc mai puţine cărţi a căror mare concluzie e că nihiliştii aveau dreptate. Şi am să caut mai mult prezenţa oamenilor care ştiu să râdă cu poftă (a nu se confunda cu râsul răutăcios), să admire sincer şi să nu le fie jenă că vor să crească frumos şi curat.

De azi sunt, aşadar, în mod asumat superficială. Superficială ca un fior prin tot corpul când simt o atingere mult dorită, superficială ca mirosul de apă sărată pe care îl inspir cu nesaţ pe plajă, superficială ca privirea zâmbitoare cu care mă învăluie uneori oamenii dragi mie, superficială ca bondarul care zboară în ciuda legilor aerodinamicii.