Blogu' lu' Cristina

Ştii că eşti psiholog atunci când cuvântul “piramidă” nu te mai duce cu gândul la Kheops şi egipteni, ci la Maslow şi trebuinţe. Pe criteriul ăsta, aş putea merge deja să-mi cer diploma de licenţă

P.O. (Post Observaţie): Mă întreb care or fi laitmotivele la facultăţile cu alte profile. La automatică unul din ele era bucla de reglare. Acum, că mi-am amintit asta, probabil că o să mă uit altfel la oamenii cu bucle.

Când moartea dă târcoale, viaţa se leapădă de veşminte. Oare pentru că ele ar îngreuna-o într-o eventuală înfruntare? Sau fiindcă, prinsă în vâltoare, uită de ele? Ori pentru că într-un moment ce se împarte între alb şi negru nu e loc de podoabe false?

Oare dacă am înlocui omniprezentele portrete de pe vremuri ale to’arşului cu o poză a doamnei cu coasa, ar fi suficient ca să ne ţină departe de spoieli inutile? Sau ne-am desensibiliza în timp şi am continua să ne jucăm de-a masca până şi în prezenţa celei faţă de care suntem la fel de vulnerabili, indiferent de rolurile pe care ni le asumăm?

Foarte rar mi se întâmplă să-mi fie dor de cineva. De fapt, nici nu ştiu dacă dorul, când îl simt, e legat direct de omul respectiv sau mai mult de stări ale mele pe care le asociez cu acel om. Înclin să cred în a doua variantă.

Poate e şi ăsta un motiv pentru care-n viaţa mea e ca la gară: multă lume care vine şi aproape la fel de multă lume care pleacă. Pe foarte puţini am simţit vreodată nevoia să-i strâng de mână şi să nu le dau drumul să plece. Din fericire, constat că ei, de obicei, rămân. Chiar dacă mai plecăm pe drumuri diferite câteodată. Chiar dacă se mută peste mări şi ţări. Chiar dacă trec câteva luni în care abia mai vorbim, din cine ştie ce motive. Chiar dacă ne trezim într-o zi că amândoi ne-am schimbat în aşa măsură încât abia ne mai recunoaştem unul pe altul. Atunci când ne aşezăm faţă-n faţă şi ne dezvelim reciproc sufletele, atunci simt că nici unul dintre noi n-a plecat vreodată. Şi, cu cât se repetă scenariul ăsta, cu diferiţi oameni, cred tot mai mult că într-adevăr ei nu au plecat; şi că, într-un fel care-i cel mai semnificativ şi pe care mi-e greu acum să-l explic, vor rămâne şi de acum înainte.

Totuşi, sunt şi momente în care mai uit să am încredere în această continuitate. Altfel de ce mi s-ar fi înecat vocea când i-am urat Feliciei drum bun? Şi de ce mi-ar fi dat lacrimile azi când am văzut pe stradă o fată care-i semăna şi mi-am dat seama că de acum nu mai sunt şanse să mă bucur de câte-o întâlnire întâmplătoare cu ea prin oraş?

De un pic de vreme sunt tot mai atentă la oamenii care pleacă în alte ţări – ce se întâmplă cu ei şi cu cei din viaţa lor în urma acestei schimbări. Mă pregătesc, pesemne, de viitoarea mea plecare. Şi mă gândesc că poate lipsa mea de doruri violente pentru alţii o fi şi o consecinţă a faptului că niciodată nu m-am desprins dintr-o dată de toţi oamenii importanţi mie. De câte ori cineva pleca, mă uitam în jur şi găseam pe cineva care era în continuare lângă mine. Sunt curioasă ce-o să mai spun de toate astea peste un an. Hai, un an şi-un pic.

Nu mă împac deloc cu verbul “a trebui“. Şi nu din motive de revoltă adolescentină împotriva oricăror reguli. Ci pentru că nu-l văd funcţionând bine de unul singur, ci doar într-o frază urmată de “pentru că” sau “ca să“. Dar de obicei îl întâlnesc neînsoţit, de sine stătător, şi asta-i partea cu care nu mă împac. Iar acum simt nu că trebuie să mă explic, ci că trebuie să mă explic pentru a fi înţeleasă

Singurul lucru pe care sunt sigură că trebuie să îl facem e să murim. Chiar şi asta se poate spune că e o consecinţă a faptului că ne-am născut (ce nu s-a născut nici nu moare, nu?), aşadar trebuie să murim pentru că acum suntem vii; dar asta-i o discuţie prea mare pentru un blog aşa mic, deci să zicem că acest “trebuie” îşi merită autonomia. Dar celelalte?

Trebuie să respir. Trebuie să fiu puternică. Trebuie să învăţ. Trebuie să am grijă de sănătatea mea. Trebuie să respect legea.

Sau…?

Trebuie să respir ca să supravieţuiesc. Trebuie să fiu puternică pentru că vreau să nu mă dărâme orice obstacol. Trebuie să învăţ ca să cresc. Trebuie să am grijă de sănătatea mea ca să îmi sporesc şansele de a trăi bine şi – de ce nu? – mult. Trebuie să respect legea ca să nu-mi pierd drepturile pe care tot prin lege le am.

Ce-mi veni cu toate astea? Mi se pare că sunt multe lucruri pe care le luăm de bune şi aşa le lăsăm. Bineînţeles că vrem să supravieţuim. Să creştem. Să avem un loc în societate. Astea sunt exemple extreme şi totuşi, nici măcar ele nu sunt întotdeauna atât de evidente. Să întrebăm un sinucigaş, un psihotic depresiv, un infractor: de ce pentru ei nu funcţionează imperativele enumerate mai sus? Iar dacă acestea sunt cazuri prea “la marginea prăpastiei din noi” pentru a fi luate în seamă, cum e cu cei care riscă totul pentru a salva o viaţă sau un ideal?

Nu mi-e chiar confortabil gândul, dar cred în el tot mai mult: nu suntem niciodată obligaţi să facem ceva; cel mult ne lăsăm obligaţi. Alegerea e întotdeauna a noastră. Nu neapărat una raţională, poate nici măcar conştientizată; totuşi, o alegere care vine din noi. Din păcate, uneori opţiunile dintre care avem de ales sunt foarte limitate. Cred că trebuie se impune mai ales atunci când avem variante puţine, una mai indezirabilă ca alta, şi atunci cel mai mic rău ne apare ca imperativ de urmat. Un pistol la tâmplă, de exemplu, pare să indice fără echivoc că trebuie să faci ce ţi se spune. Şi probabil că de obicei aşa se şi întâmplă. Dar există oameni care nu au cedat unor ameninţări repetate şi mult mai înspăimântătoare, iar o parte din ei chiar au rămas în viaţă (mă gândesc la cei torturaţi în închisorile comuniste şi care nu au trădat oamenii sau lucrurile în care credeau).

Iată de ce, dragă Mihai, îmi permit să nu mă tem că trebuie să ne volodizăm. Da, unii vor alege să o facă, pentru a câştiga bani / faimă / putere ş.a.m.d. Sau pentru că nu i-a dus mintea spre alte moduri de a câştiga aceste lucruri, sau e singurul mod în care au învăţat să supravieţuiască. Mai degrabă m-aş teme că nu suntem suficient de conştienţi de felul în care ne dirijăm vieţile, le lăsăm dirijate şi le-am putea dirija. Sus-semnata fiind inclusă

Îmi amintesc că acum câţiva ani am făcut o mică revoluţie prin lucrurile mele şi am aruncat sau dat altora o grămadă de obiecte pe care nu le foloseam şi nici nu aveam de gând să le folosesc prea curând. La sfârşit, simţeam că mă aflu într-o cameră mult mai aerisită şi chiar că eu sunt mai uşoară . Ce mai, feng shui pe propria piele.

De curând am citit o prezentare (în genul celor care circulă pe net sub formă de înţelepciune.ppt) în care mesajul era chiar acesta, că ar trebui să nu păstrăm nimic de care nu avem nevoie pe termen scurt. Nu pentru că obiectele respective ne-ar îngreuna viaţa şi ne-ar opri să evoluăm, ci pentru că atitudinea de a păstra tot ce “s-ar putea să mai folosească odată şi-odată” e cea care ne ţine pe loc. Nu mă gândisem înainte serios la subiect, dar mi se pare o idee validă – deşi încă am reţineri privind o parte din mesajul respectiv (cea referitoare la a nu păstra nici măcar bani pentru “zile negre”).

Sunt însă mult mai convinsă de aplicabilitatea acestui principiu atunci când e vorba de psihicul nostru. La un moment din viaţa mea, am învăţat să reacţionez într-un anume fel la o anumită situaţie, pentru că aşa obţineam ceva ce îmi trebuia. De exemplu, am învăţat să fiu drăguţă cu alţii, chiar dacă asta însemna să renunţ la ceva important pentru mine, pentru că în felul ăsta îmi asiguram simpatia lor şi, astfel, sentimentul că sunt în siguranţă (nevoie mult mai mare decât ceea la ce renunţam). În timp, aceasta devine o trăsătură a mea şi, chiar dacă mă maturizez, securitatea mea nu mai depinde atât de mult de alţii şi am la dispoziţie multe alte moduri de a relaţiona cu cei din jur pentru a-i avea aproape, eu totuşi păstrez modul de a reacţiona pe care l-am învăţat. Pentru că e verificat, pentru că e “al meu”, pentru că oricând s-ar putea să mai am nevoie de el, pentru că renunţând la el mă expun unui risc. Iar dacă mă trezesc pusă în faţa unor argumente privind inutilitatea sau chiar efectul negativ al respectivului tipar, am oricând la dispoziţie replica supremă: “Aşa sunt eu”.

Ce ne scapă de multe ori este că riscul e mult mai mare atunci când ţinem cu dinţii de ceea ce suntem decât atunci când plonjăm în necunoscutul din noi. Nu e păcat ca de dragul a ceea ce suntem să ne refuzăm şansa de a afla cine putem fi?

E un cântec de beţie năcăjâtă care vorbeşte despre când s-o-mpărţit norocu‘ (măi dorule) şi despre cum autorul n-a prins mare lucru din împărţeala asta, fiind el dus la lucru (hmm, de unde morala ar fi că mai bine nu te duci la lucru?). De ce era un singur butoi cu noroc pentru toată lumea, este încă o enigmă pentru mine.

Dar nu numai norocul pare a fi resursă limitată în lumea asta. În multe relaţii se împarte puterea (fie se împart rolurile de “cel puternic” şi “cel slab”, fie e o continuă luptă pentru dominaţie). Totuşi, dintre oamenii pe care i-am întâlnit până acum, puţinii pe care i-am simţit cu adevărat puternici erau cei care nu căutau nici să domine, nici să fie dominaţi, ci îmi păreau să caute puterea în lumea lor interioară şi, găsind-o şi consolidând-o acolo, să o poată apoi împărţi cu alţii fără ca ea să se diminueze în vreun fel, ba chiar dimpotrivă. (Nu spun că le reuşea lucrul ăsta la perfecţie, doar că mi se părea să-i caracterizeze în mare măsură.)

Ce să mai vorbim despre cum se împarte iubirea.  Aud uneori oameni întrebând câte-un copil “Pe cine iubeşti mai mult, pe mama sau pe tata?”. În familiile cu mai mulţi fraţi, deseori unul este preferatul părinţilor şi altul e mai Cenuşăreasă. Iar dacă intrăm în terenul relaţiilor romantice, musai să mergem pe vârfuri, pentru că aici sunt mulţi care aşteaptă să primească singura cheie de la rezervorul de simţiri pozitive ale partenerului. Oare avem chiar aşa puţine exemple de oameni care iubesc viaţa atât de profund încât să le ajungă, fără a o drămui, dragostea pentru toţi oamenii ce le sunt importanţi (inclusiv pentru sine) şi pentru activităţile în care se implică?

Am citit odată că rivalitatea între diferite grupuri sociale are la rădăcini şi o luptă, parţial inconştientă la oamenii timpului nostru, pentru împărţirea resurselor. Dacă am fi nişte creaturi chiar aşa inteligente cum ne credem, sunt sigură că am putea împărţi în mod rezonabil până şi resursele fizice, aparent limitate. Iar când e vorba de resursele noastre psihice, cred că avem şi mai puţine scuze pentru zgârcenia cu care le privim. Bănuiesc că facem asta tot din teamă. Deşi, zic unii mai înţelepţi decât mine, singurele lucruri pe care chiar le avem, nimeni nu ni le poate lua, iar cele pe care le putem pierde n-au fost nicicând cu adevărat ale noastre, deci de ce să ne vindem sufletul ca să le păstrăm? Da, sunt cazuri în care trebuie să ne apărăm de cineva sau ceva care ne ameninţă poate chiar viaţa – idealismul meu nu aşteaptă minuni de la nimeni în astfel de situaţii. Dar în rest, ce avem de împărţit?