Blogu' lu' Cristina

Ţi-ai dorit vreodată să poţi retrăi o parte din viaţa ta pentru ca de data asta să faci lucrurile altfel? De câte ori ai accepta să retrăieşti acea perioadă, încercând să o repari, încă o dată şi încă o dată şi încă…?

Phil Connors e un personaj care ajunge să retrăiască aceeaşi zi^* de sute sau mii de ori. De ce? Scenaristul a ales să nu ne spună şi cred că bine a făcut. Pentru că nici noi nu ne primim viaţa cu instrucţiuni de folosire de genul:

• “dacă te trezeşti din nou şi din nou în acelaşi fel de conflict cu şefii tăi, înseamnă că…”;
• “dacă te «împiedici» de fiecare dată când eşti la un pas de succes, explicaţia este…”;
• “dacă în toate relaţiile tale romantice ajungi la un punct mort cu senzaţia de déjà-vu,  asta se întâmplă pentru că…”.

Un Phil Connors trăieşte, bănuiesc, în fiecare din noi. Pentru că un scenariu de viaţă se pare că avem fiecare, iar acesta, după cum am învăţat la un workshop al Amaliei, e “o dramă transferenţială”. Adică un scenariu pe care îl repetăm cu diferiţi oameni, proiectând (neintenţionat) pe faţa lor masca unei figuri din trecut cu care avem o problemă nerezolvată (nu neapărat conştientizată) şi încercând să rezolvăm problema folosind “substitutul” acelei figuri. Cu alte cuvinte, jucăm aceeaşi piesă nu atât din nevoia de repetiţie, de cunoscut, cât din speranţa (nu neapărat conştientizată) că “de data asta va fi altfel”, că de data asta piesa se va termina cu bine şi rana din interior se va putea, astfel, închide.

Ar fi grozav dacă acel Phil din fiecare dintre noi ar reuşi să găsească, la fel ca personajul din film, calea spre a ieşi din cercul vicios. Principiul e simplu. Nu mai vrei acelaşi scenariu? Schimbă rolul pe care-l joci! Învaţă să îi vezi pe cei de lângă tine aşa cum sunt ei, nu prin ochelari transferenţiali. Caută în tine pentru a afla cine eşti tu aici şi acum şi cine vrei să devii. Învaţă să îţi satisfaci nevoile fără a apela la fantome ale trecutului. Am convingerea că fiecare om poate face aşa ceva (în suficient de mare măsură), dacă îşi doreşte.

Şi mai grozav mi s-ar părea dacă cei mai mulţi am deveni conştienţi de propriul cerc (şi dornici să-l părăsim) înainte ca el să ne tragă zilnic câte o palmă, vreme îndelungată, aşa cum păţeşte Phil. Până la urmă, însă, fiecare are propria unitate cu care măsoară cât de plin e paharul. Şi, pe măsură ce învăţ să-mi schimb scenariul în ritmul meu, începe să-mi fie tot mai confortabilă ideea de a le lăsa şi celor din jur libertatea de a se schimba atunci când vor şi în ritmul lor.

^*Ziua cârtiţei se întâmplă să fie chiar 2 februarie. Sper ca mâine, când mă trezesc, să constat că e 3 februarie

Azi am primit un cadou. Unul involuntar, sunt sigură, dar totuşi foarte valoros. Aş putea spune că am primit un semn de pace.

Mi-a amintit de o întâmplare de acum câţiva ani. După mai multe întâlniri cu câini duşmănoşi, dintre care unul m-a şi muşcat, am început să mă cam tem de griveii pe care nu-i cunoşteam sau nu-i întâlneam în prezenţa stăpânilor lor. Într-o seară de iarnă, trecând printr-un parc, am auzit un bărbat chemându-şi insistent câinele, iar în scurt timp am simţit (era prea întuneric pentru a şi vedea) ceva apropiindu-se în fugă de mine şi m-am pomenit cu un ditamai patrupedul care-şi sprijinea labele din faţă pe umerii mei. Spaima iniţială mi-a trecut brusc când am desluşit figura canină ce mă privea prieteneşte şi entuziasmat (cu limba scoasă, evident) de la câţiva centimetri de faţa mea. Când ne-am continuat drumul, i-am spus prietenei care mă însoţea că, prin acest reprezentant, neamul câinesc mi-a trimis vorbă de împăcare. Iar eu am acceptat-o bucuroasă.

Semnul primit azi vine să mă împace nu cu animale agresive, ci cu eşecurile mele în relaţii amoroase. De ani întregi colecţionez cicatrice dureroase în domeniul ăsta; dureroase pentru că după fiecare astfel de eşec ajung să mă simt defectă – eu n-am reuşit să, eu n-am fost destul de, eu văd în el lucruri care de fapt nu-s acolo. Şi uite că un fost “el” tocmai mi-a spus, vorbindu-mi de actuala lui poveste de dragoste, câteva lucruri pe care mai demult tânjeam zadarnic să le aud de la el. Era cât pe ce să mă întristez că mi le spune doar acum şi să devin geloasă că nu sunt eu cea pentru care a ajuns el să facă aceste descoperiri interioare şi să şi le asume cu voce tare. Apoi mi-am dat seama de tot ce îmi oferea el acum: încrederea de a-şi deschide sufletul în faţa mea, dovada că omul cu care mi-era atât de drag să vorbesc e încă acolo, confirmarea că lucruri pe care le-am citit în el nu erau doar în mintea mea. Privit într-o nouă lumină, un eşec îşi pierde deodată mult din forţa cu care mă apăsa. Şi îmi dă ghes să privesc dintr-o nouă perspectivă şi celelalte rateuri.

În trecutul meu sunt destui oameni care m-au rănit. Sunt şi oameni care au pansat răni provocate de alţii. Mai sunt şi cei care vin să pupe – ca să treacă – acolo unde tot ei au lovit. Azi, cineva care mi-a lăsat o cicatrice remarcabilă m-a ajutat să pansez plăgi mai întinse decât cele la care a contribuit el. Mulţumesc!