Archive for the ‘Română’ Category

Despre o rigiditate mai puţin vizibilă

Rigid:
Care nu se deformează sub acţiunea forţelor exterioare.
Care este lipsit de flexibilitate.
(Despre oameni) Care nu îngăduie abateri.

E uşor de văzut rigiditatea celor care vor corectitudine, punctualitate, responsabilitate sau alte asemenea lucruri asociate cu moralitatea. Ei au nişte tipare la care ţin şi pe care nu prea sunt dispuşi să le schimbe.

Există însă şi alte tipare la care un om poate ţine, chiar cu îndârjire, dar care ne pot părea flexibile din cauza conţinutului lor. Mecanismul, însă, este acelaşi – refuzul schimbării.

  • “Eu sunt obişnuit să nu ajung la ore fixe şi n-am de gând să-mi schimb obiceiul; ar trebui să vă relaxaţi voi, ceilalţi!”
  • “Eu am crescut într-un mediu unde şpaga e normală, n-o să-mi schimb eu acum atitudinea pe care am avut-o întotdeauna; adaptaţi-vă voi, cei cărora nu vi se pare normală!”
  • “Mie-mi place să bârfesc şi n-o să caut eu alt mod de a relaţiona fiindcă ţie nu-ţi place ăsta, adaptează-te tu!”

Recunosc că acest text s-a născut şi din frustrarea mea că unele fixisme ale mele sunt mai uşor de recunoscut ca fixisme decât cele ale persoanelor care mi le critică. Vreau ca oamenii să îşi asume cuvântul pe care îl dau şi să îl respecte; sau, dacă se răzgândesc, să spună asta; sau, dacă nici asta nu fac, să îşi asume posibilele efecte negative. Vreau ca atunci când Gigica are o problemă cu Maricica să-şi folosească energia pentru a rezolva acea problemă chiar cu persoana vizată, şi nu ca să-mi înşire mie răutăcisme despre Maricica (decât dacă înţeleg că o astfel de descărcare îi e necesară pentru a putea apoi aborda problema într-un mod mai sănătos). Vreau să nu dau şpagă, inclusiv “cadouri” de care să fie condiţionată îngrijirea pe care o primesc de la un medic sau nota pe care o primesc de la un profesor; pe de altă parte, cu mare drag ofer complimente sau cadouri simbolice celor pe care îi văd făcându-şi bine munca. Într-o eventuală înfruntare între mine şi cineva care nu e de acord cu aceste preferinţe ale mele, mi-ar fi mult mai greu să folosesc argumentul cu “fii şi tu mai flexibil”, argument foarte la îndemână celuilalt (din fericire, nu cred că acesta este un dezavantaj real, pentru că “fii şi tu mai flexibil” nu prea s-ar potrivi într-un dialog productiv).

Îmi imaginez că tuturor ne-ar fi mai bine într-o lume în care fiecare ne-am recunoaşte şi ne-am asuma propriile rigidităţi. Am avea o bază mai solidă pentru a negocia soluţii benefice tuturor celor implicaţi. Sau măcar nu ne-am mai pune beţe în roate unii altora atât de uşor.

 

Urări de sărbători în stil AT

 

No smoking? Asl, pls!

Tânără nefumătoare, sensibilă, caut localuri în Timişoara unde să pot savura, pe timp de iarnă, un ceai bun sau un vin fiert aromat şi gustos, fără să mă umplu de fum de ţigară până în măduvă.

Îi cunosc pe Cărtureşti, ne înţelegem foarte bine, dar suntem într-o relaţie deschisă şi “I want to start meeting other people places”.

Dacă aveţi alte sugestii, vă rog să le scrieţi în comentarii. Vă asigur de veşnica recunoştinţă a ochilor, vocii, părului, pielii şi hainelor mele.

 

Personalitate, justiţie organizaţională, devianţă organizaţională şi epuizare emoţională

În cercetarea făcută pentru lucrarea de licenţă am explorat legătura dintre personalitate şi justiţia organizaţională, pe de o parte, şi devianţa organizaţională, respectiv epuizarea emoţională (sau sindromul burnout), pe de altă parte. Voi prezenta aici pe scurt conceptele studiate, rezultatele cercetării şi concluziile.

Motivaţia mea personală pentru alegerea acestei teme a fost curiozitatea de a înţelege o parte din factorii implicaţi în ceea ce se numeşte sănătate organizaţională. Mulţi dintre noi ne petrecem o mare parte din viaţă în cadrul unor organizaţii. Calitatea timpului petrecut acolo are efecte atât asupra eficienţei şi stării de bine în interiorul organizaţiei, cât şi efecte care se revarsă asupra întregii noastre vieţi. De aceea am vrut să explorez o parte dintre modalităţile prin care pot fi prevenite sau reduse unele fenomene dăunătoare atât angajaţilor, cât şi organizaţiilor în ansamblu.

Personalitatea am studiat-o folosind unul dintre modelele cele mai “la modă”, numit Big Five, care descrie 5 mari factori de personalitate:

  • deschiderea (specifică persoanelor imaginative, cu sensibilitate estetică, preferinţă pentru varietate, curiozitate intelectuală, atenţie pentru viaţa interioară şi independenţă în gândire; la polul opus se găsesc persoanele cu preferinţă pentru familiar şi un comportament conservator);
  • extraversiunea (caracterizează persoanele sociabile, energice, cu o dispoziţie în general optimistă, care se simt bine şi se fac remarcaţi cu uşurinţă în grupuri mari de oameni; la polul opus se află persoanele introvertite, mai retrase, pasive, liniştite);
  • conştiinciozitatea (caracterizează persoanele disciplinate, cu voinţă puternică, simţ al datoriei şi motivaţie pentru realizări profesionale; la polul opus se regăseşte o mai mare flexibilitate, tendinţă spre hedonism şi tendinţa de a renunţa mai uşor în faţa obstacolelor);
  • agreabilitatea (se asociază cu toleranţa, spiritul de cooperare, altruismul, încrederea în alţii – versus, în cealaltă extremă, un comportament dominant şi antagonist, egocentrism, competitivitate, scepticism faţă de intenţiile altora);
  • stabilitatea emoţională (asociată cu maturitatea emoţională, un temperament în general egal, menţinerea calmului în situaţii stresante, un bun control al impulsurilor).

Justiţia organizaţională se referă la corectitudinea cu care angajaţii sunt trataţi în cadrul organizaţiei şi este de mai multe feluri:

  • distributivă (împărţirea echitabilă a resurselor);
  • procedurală (implicarea angajaţilor în procesul de decizie);
  • interpersonală (comportament politicos şi respectuos al superiorilor faţă de angajaţi);
  • informaţională (oferirea de informaţii clare şi sincere despre modul în care au fost luate deciziile).

Devianţa organizaţională (studiată şi sub denumirea de comportamente contraproductive) reprezintă acele comportamente care dăunează sau se bazează pe intenţia de a produce daune organizaţiei (caz în care vorbim de devianţă organizaţională) sau persoanelor implicate în viaţa organizaţiei (colegi, clienţi – şi atunci vorbim de devianţă interpersonală). Ea poate lua diferite forme: abuz împotriva altora, furt, sabotaj, devianţă privind productivitatea sau reducerea timpului de lucru prin absentare, întârziere etc.

Epuizarea emoţională este un sindrom psihologic apărut ca reacţie la stresori cronici emoţionali şi interpersonali la locul de muncă şi are următoarele forme de manifestare:

  • epuizare (sentimentul de a fi lipsit de resurse emoţionale şi fizice);
  • depersonalizare (reacţii negative, dure sau cu detaşare excesivă faţă de alte persoane);
  • ineficienţă (propria percepţie a lipsei de competenţă, eficienţă
    şi productivitate).

Deoarece există şanse ca lucrarea să fie publicată ca articol într-o revistă de specialitate, deocamdată nu includ aici prezentarea rezultatelor. Vă spun doar una dintre concluzii: asigurarea unui nivel optim de sănătate organizaţională este o bună strategie de a preveni devianţa organizaţională şi epuizarea emoţională. Şi vă invit să reveniţi pentru a citi mai multe detalii despre rezultate după publicarea lor.

 

De bine despre nişte medici

Am avut de curând o problemă de sănătate (parotidită, pentru connaisseurs) din cauza căreia am făcut vizite repetate la Clinica de Chirurgie Oro-Maxilo-Facială din Timişoara. Şi pentru că mi-am făcut o impresie foarte bună despre oamenii pe care i-am văzut lucrând acolo, le fac aici o mică reclamă. Poate vreodată va căuta cineva informaţii pentru a-şi găsi un medic bun în acest domeniu şi îi va fi de folos recomandarea mea.

Eu am avut de-a face direct cu 3 medici de acolo: două rezidente (Alexandra Agagiu şi Mihaela Frăţilă – cea care s-a ocupat de mine în mod constant) şi îndrumătorul lor (Şerban Roşu). Am apreciat faptul că, deşi nu eram într-o stare gravă când am mers la prima consultaţie, m-au tratat cu atenţia pe care orice medic cred că ar trebui să o arate unui pacient. Iar când le-am spus că problema pe care o aveam e una recurentă, au luat în serios aspectul ăsta şi mi-au făcut investigaţii şi controale pentru a găsi cauza pentru care păcătoasa de parotidită se tot repetă. În plus, am apreciat că atunci când aveau dubii nu emiteau soluţii rapide, ci îşi luau timp să caute răspunsul cel mai bun, inclusiv să se consulte cu colegii / supraveghetorul- văd în asta o dovadă de responsabilitate şi sincer interes de a-şi face bine meseria.

În tot timpul cât am aşteptat lângă cabinetul de consultaţie sau la registratură, nu am văzut medic sau asistentă care să repeadă vreun pacient sau să-i vorbească de sus. Dimpotrivă, majoritatea le vorbeau pacienţilor cu atâta calm şi căldură, ascultându-i, încurajându-i, explicându-le, încât ar fi putut concura cu orice bunicuţă drăguţă care-şi îngrijeşte cu drag nepoţelul. Nu bag mâna-n foc că n-or fi şi contraexemple, spun doar că eu nu le-am văzut.

Cabinetele pe care le-am văzut arătau îngrijit şi cred că aveau mobilier şi aparate destul de noi. Nu ştiu ce-ar fi spus despre performanţa lor un specialist, dar mie mi-a inspirat încredere aspectul cabinetelor în general.

Un lucru care cred că ar mai merge îmbunătăţit e birocraţia – de fiecare dată când mergi la control trebuie să stai la coadă la registratură pentru “fişă de prezentare”; chiar şi aşa, nu mă plâng că aş fi aşteptat foarte mult la cozi, însă nu ştiu cât de mult ţine asta de norocul meu şi cât ţine de eficienţa angajatei de la registratură (căreia am înţeles că i-ar prinde tare bine un calculator mai performant). Un alt lucru ar fi o mai bună programare a consultaţiilor, fiindcă unii pacienţi veneau la control taman când medicul lor era în sala de operaţie, şi avea mult de aşteptat; la mine problema asta s-a rezolvat uşor fiindcă eram chemată în fiecare dimineaţă înainte de 8:30, însă nu cred că-i o soluţie general valabilă.

Ştiu că toate lucrurile de bine pe care le-am scris ar trebui să fie pur şi simplu normale şi nu sunt sigură cât de mult e problema mea personală că am ajuns să mă mir când văd mai mulţi doctori la un loc, într-un spital de stat, purtându-se frumos şi luându-şi responsabilităţile în serios, şi cât de mult e o problemă a societăţii noastre în general. Oricum, eu voi mai da de ştire despre astfel de dovezi ale unei normalităţi “de bine”. Vă invit să îmi scrieţi şi voi despre exemplele voastre; dacă vreţi, trimiteţi-mi chiar câte un articol întreg şi îl public ca “guest post”.

 

Cercetare licenţă

Pentru lucrarea de licenţă, fac o cercetare asupra felului în care unele comportamente şi atitudini sunt manifestate la locul de muncă în funcţie de personalitate şi de condiţiile de lucru. Am nevoie de participanţi care să fie angajaţi într-o organizaţie şi să aibă cam 20 de minute pentru a completa nişte chestionare. Dacă vreţi să contribuiţi, aici vă puteţi înscrie:

licenta.demo.dow-media.com

Dacă nu primiţi mesajul cu adresa pentru completarea chestionarelor, anunţaţi-mă şi rezolvăm.

 

În Utopia mea, toţi oamenii au o voce

Vă invit să citiţi un nou răspuns pe care l-am primit la întrebările despre “Cum e la tine în Utopia” şi eventual să ne împărtăşiţi reacţiile voastre faţă de această viziune. Invitaţia lansată în acel articol este în continuare valabilă.

În Utopia mea, toţi oamenii au o voce a lor. Unii şi-au găsit-o, alţii încă o caută, alţii o adaptează ca rezultat al căutărilor altora. Vocea e flexibilă, creativă, unică prin simplul fapt că e a unuia şi nu a altuia.

Pentru mine, a avea voce nu înseamnă doar curajul de a spune ce gândeşti în situaţii riscante, ci şi curajul de a fi autentic în felul tău de a trăi, de a găsi echilibrul între interior şi exterior, de a nu-ţi fi frică să experimentezi cu ideea de tu şi eu. Uneori, înseamnă a-i ajuta pe alţii să-şi găsească vocea, chiar dacă vocea lor e diferită de a ta. Prin simplul fapt că îi laşi să cânte sau să falseze alături de tine, ai făcut ceva. Dă-le voie să falseze, încurajează-i să-şi continue căutarea! În fond, de-aia se numeşte “căutare”.

Înseamnă să ai curajul de a spune ce gândeşti fără să fii arrogant, de a face paşi mici în drumul spre tine şi spre alţii, de a lua cuvântul pentru ceva în care crezi chiar dacă asta înseamnă să îţi înfrunţi superiorii sau propria ta frică, de a trăi cu verticalitate şi de a spune nu atunci când ţi se oferă compromisuri care te vor ruşina de tine însuţi dacă le accepţi. A avea voce înseamnă să trăieşti valorile în care crezi. Dacă lupţi pentru libertatea şi dreptul de exprimare al altora, dar nu ţi le afirmi pe ale tale, înca nu ai voce.

Înseamnă a nu te autovictimiza şi a spune că nu se poate face nimic, şi de a aştepta mereu de la alţii. Lumea în care trăim este responsabilitatea şi oglindirea fiecăruia din noi. Sună abstract, însă nu vreau să intru în detalii. Pentru că poate vocea mea diferă de a ta, şi vocea ta necesită un alt fel de căutări şi de soluţii creative. De aceea nu am reţete. Nu cred că trebuie neapărat să ieşi în stradă sau să baţi cu pumnul în masă pentru a cere ce e al tău, sau ce crezi tu că e bine pentru alţii, fără să îi întrebi. Nu înseamnă să fii membru de asociaţii şi să organizezi marşuri. Dacă însă asta e singura cale prin care poţi începe să îţi cauţi vocea, fă-o. Poţi acţiona însă şi singur, în viaţa ta de zi cu zi, cu paşi mici. Fara reţete.

Mai sunt şi alte lucruri în utopia mea personală pentru care într-adevăr am intrat în organizaţii, pentru că vocile colective fac mai mult decât cele individuale, atunci când rezonează unele cu celelalte. Dar poate că nu toate lumea crede într-o lume în care ştiinţa şi arta se împletesc, sau cuvintele sunt acolo pentru a lega punţi, indiferent de limba în care sunt rostite. Că unele valori sunt universale şi nu ţin de cultură. Dar cred că oricine ar vrea să îşi facă vocea auzită, şi să nu îşi lase propria viaţă trăită prin alţii, şi norme impuse de alţii. Nu militez pentru anarhie, ci pentru alegerile pe care le facem conştient, zi de zi.

“Other Voices Literary Journal”: http://www.othervoices.ca/monthlies/feb-2011

“This is my voice” (Shane Koyczan): http://www.youtube.com/watch?v=FHczVzGfyqQ

“The joy is about enabling other people’s stories to be heard at the same time”: http://www.ted.com/talks/lang/en/itay_talgam_lead_like_the_great_conductors.html

Despre autoare: Călătoare multilingvă şi cosmopolită, Diana Radovan locuieşte în sudul Germaniei, după ce a petrecut câţiva ani roditori şi definitorii în România, nordul Germaniei şi Canada, dând ascultare şi voce multor poveşti diferite. Scriitoare în domeniul medical pe timpul zilei şi în cel creativ pe timpul nopţii, încearcă în mod constant să îmbine ştiinţa şi arta în viaţa ei. Cel mai recent text al ei de la “Faţa cărţii” poate fi citit aici: http://fatacartii.weebly.com/24/post/2012/02/you-dont-have-to-let-go-of-your-past.html

 

Prăvălie post-modernă

La depresii de toamnă
e lichidare de stoc.

Un domn cu o plasă
mare -
cam cât trei televizoare -
strigă din spatele cozii
să se dea
câte o singură astenie
pentru fiecare,
ca să ajungă la toţi.

O femeie frumoasă
şi-a scris pe cartonaşe
toate cuvintele “Nu” -
pe care oricum nu le foloseşte -
şi va plăti cu ele
cam cinci kilograme
de neputinţă.

Un tânăr cu muşchi
şi costum impecabil
şi privire de învingător de pe-o copertă de revistă
şi vise din revistă (din editorial)
şi iubiri din revistă (de la pagina 5)
îşi aşteaptă pachetul
de alienare.

Până şi un copil
cu părinţi ocupaţi
şi grăbiţi
şi ursuzi
stă cuminte la rând
pentru un pumn de seminţe
de încremenire.

Într-un colţ de raft
e-o fericire
neşlefuită,
prăfuită,
dar cine-i nebun
să dea
pentru ea
un ego întreg.

 

Fălci 2000

Fălcile nu se mai poartă una în cer şi alta-n pământ,
acum e la modă să urlăm printre dinţi.
Fireşte, dinţi albi şi drepţi şi lucioşi,
căci trebuie să ai un zâmbet strălucitor
şi-atunci când te temi, şi-atunci când înjuri.
Altfel, între dinţi imperfecţi
rişti să-ţi rămână
câte-o coajă de urlet.

 

Scris pentru grupul Faţa cărţii
http://fatacartii.weebly.com/
http://www.facebook.com/groups/188467074562847/

 

Utopia – o lume a Adulţilor Integraţi?

Vă invit să citiţi un răspuns pe care l-am primit la întrebările despre “Cum e la tine în Utopia” şi eventual să ne împărtăşiţi reacţiile voastre faţă de această viziune. Invitaţia lansată în acel articol este în continuare valabilă.

C: Cum ai descrie societatea în care visezi să trăieşti?

G: Toţi membrii societăţii ar avea un Adult Integrat (din perspectiva AT-ului asta înseamnă să avem un Părinte Grijuliu, un Adult şi un Copil Liber bine dezvoltate).

Îmi este greu, însă, să îmi închipui o astfel de societate. Dar am o mulţime de întrebări.

Mă întreb care ar fi provocările noastre relaţionale dacă fiecare dintre noi îşi asumă partea de responsabilitate, dacă are o bună cunoaştere de sine, un bun control personal, suficient Părinte Grijuliu care să ne protejeze şi un Copil Liber, spontan?

În această situaţie noi, terapeuţii, cu ce ne-am mai ocupa? Care ar fi provocările în cabinet? Cum ar arăta nevoile clienţilor? Ar mai avea oamenii nevoie de terapie?

C: Ce faci, concret, pentru a contribui la existenţa / apariţia unei astfel de societăţi?

G: În primul rând ţin workshopuri şi grupuri de dezvoltare personală care au ca obiectiv dezvoltarea Adultului prin exerciţii de conştientizare şi de cunoaştere personală şi interpersonală. Apoi prin consiliere şi psihoterapie.

Mi-ar plăcea să crească o comunitate care să aibă un Adult Integrat şi care încetul cu încetul să devină din ce în ce mai puternică şi să fac parte din ea. Doar simpla prezenţă a unor astfel de oameni ar putea influenţa şi Adultul altor persoane. Un fel de Shambhala, un tărâm în care toţi cei de acolo au ajuns la un nivel de maturitate ridicat.

Autor: Gabriela Popescu, psiholog, consilier psihologic, psihoterapeut în supervizare în Analiză Tranzacţională
Web: www.analizatranzactionalainbrasov.wordpress.com