Archive for the ‘Aportolor’ Category

Apolodor, un muritor

În viaţa mea şi a apropiaţilor mei e multă moarte în ultima vreme. Ne mor bunici. Suntem tot mai conştienţi de vulnerabilitatea părinţilor noştri şi de faptul că nu ne vom avea unii lângă alţii pentru totdeauna. Ne gândim la cum va fi propria noastră moarte şi cum să trăim astfel încât sfârşitul să nu ne prindă plini de regrete. Ne mor speranţe, relaţii, iluzii. Întâmplător sau nu, prima carte (şi oo, ce carte!) pe care pun mâna într-o librărie românească e una care stă de vorbă cu moartea faţă în faţă, ca într-un interviu lucid şi cald deopotrivă. Şi uite că, aşa cum spune Yalom că li se întâmplă multor oameni, când Thanatos se iţeşte sub fereastra unei case, Eros îşi adună toate forţele şi iese să-şi înfrunte complementul. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.

Un program des şi îndelung rulat în sistemul meu de operare intern e imperativul “să nu-i deranjez pe alţii!”. E principalul motiv pentru care nu-mi plac ringurile de dans foarte aglomerate – sunt aşa ocupată să mă feresc din calea altora, încât numai dans nu se poate numi mişcarea mea. Dar nu şi astă seară. Da, e înghesuială. Da, aerul e încărcat de fum de ţigară. Da, majoritatea celor din jur arată ca nişte zombi, cu priviri goale şi mişcări dezlânate. Şi da, mă simt aşa bine cu grupuşorul meu încât sunt hotărâtă să mă distrez şi să dansez chiar dacă asta înseamnă să ies din zona de confort. Şi să împart cu nonşalanţă brânci în jurul meu, conform obiceiului casei. Descopăr că îmi place să nu le mai port grija celorlalţi şi să îmi apăr spaţiul personal într-o muzicală luptă corp la corp. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.

O necunoscută drăguţă, expansivă şi nu tocmai stabilă pe propriile-i picioare mă întreabă dacă poate dansa cu noi. Mă ia pe după umăr să dansăm împreună. Îmi zâmbeşte în continuu. Zâmbesc amintindu-mi de poveştile unei amice – care a concluzionat, din propria-i experienţă, că fetele sărută mai bine decât băieţii – şi întrebându-mă cât de prietenoasă vrea fata de lângă mine să fie în seara asta. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.

În toiul unei melodii care îmi place aşa de mult încât dansez în mare parte cu ochii închişi, deschid pentru o clipă ochii şi văd în faţa mea un băiat care mă priveşte cu aerul că îi place mult ceea ce vede. Nu vreau să se simtă invitat să se apropie, aşa că închid ochii şi dansez în continuare. Păstrez însă în minte privirea lui şi recunosc că îmi place complimentul, chiar dacă nu i-am oferit nimic în schimb. Apoi îmi spun că ba da, i-am oferit plăcerea de a mă vedea dansând. O astfel de aroganţă a “sexului frumos” e nouă în peisajul meu intern. Mă surprinde şi mă amuză, dar nu mă deranjează. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.

După câteva ore, mă pomenesc brusc tuşind, cu senzaţia că mă înec din cauza fumului. Alerg spre ieşire şi mă liniştesc inspirând cu poftă aerul rece şi curat de afară. Sufocarea – la propriu şi la figurat – continuă să fie monstrul cel mai eficient din dulapul meu. Dorinţa de a supravieţui e în continuare mai puternică decât cea de a-mi extinde zona de confort. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.

În drum spre casă, îmi dau seama că toată noaptea am fost prezentă aici-şi-acum în două ipostaze: Cristina care se distrează fără nicio grijă şi Cristina care o observă lucid pe Cristina care se distrează fără nicio grijă. Cam aşa cum am citit într-o carte despre zen budism că ar trebui să se întâmple într-o meditaţie reuşită, nivelul avansat-dar-nu-cel-mai-avansat (se spunea că în ultima fază mai apare un observator care-l observă pe primul observator). Am avut mereu o fascinaţie pentru găsirea unui astfel de echilibru interior, dar nu şi pentru tehnicile de meditaţie. Poate fiindcă petrec oricum destul de mult timp înăuntru, aşa că pentru a mă echilibra simt mai multă nevoie să mă arunc în vâltoarea gregară, decât să mă depărtez de ea. Iar Eros are această tendinţă de a ne împinge unii spre alţii. Şi bine face. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.

 

Apolodor în Ţara Minunărilor

De multă vreme mă întreb cum ar fi să am o viaţă ca într-un music hall. O lume în care oricine ar putea în orice moment să înceapă să cânte şi să danseze îmi pare o lume în care nu există niciun risc să se aplice legea a cincea (găsită într-o carte de legi ale lui Murphy), care spune “Te-ai luat prea mult în serios”.

"Tuna" pe-o terasă în CoimbraPorto nu e tocmai departe de o astfel de imagine. Casiera de la supermarket fredonează în timp ce scanează produse. În pauzele dintre ore, în zilele calde şi fără ploaie, curtea facultăţii se umple deseori de sunet de chitară. La cinele studenţeşti se cântă într-o veselie – sau chiar în mai multe. Chiar şi pe-un bătrânel l-am auzit îngânând o melodie în timp ce aştepta în staţia de autobuz. Fiecare facultate are câte un grup de cântăreţi, numit “tuna”, care îşi iau foarte în serios activitatea – de altfel, am impresia ca portughezii tind să ia foarte în serios cam tot ce implică plăcere; există până şi festivaluri de tuna, iar una din cele mai plăcute surprize pentru mine e să întâlnesc câte-un astfel de grup cântând în stradă sau pe-o terasă. Şi generaţiile următoare au toate şansele să crească în acelaşi spirit – Coliseul din Porto organizează în fiecare lună câte un concert simfonic special pentru copii; am fost la unul din concertele astea şi am fost impresionată de cât de bine a fost gândit pentru a oferi copiilor ceva clasic într-un mod care să nu-i plictisească.

Tot acest peisaj se contrazice oarecum cu ceea ce aflu de la ştiri despre o ţară-n criză, cu pancartele supărate pe care le văd anunţând grevă generală, cu tot ce aud la cursuri despre stresul generat de situaţia economică actuală. Imaginându-mi cum va fi mult promovata grevă, văd străzi pline de oameni cântând frumos pentru a-şi cere drepturile; asta după ce majoritatea vor fi întârziat la debutul marşului cu vreo jumate de oră, conform tradiţiei locale, probabil fiindcă au fost ocupaţi să-şi bea cafeaua.

Porto - plajăAtmosfera asta general relaxată a fost printre primele lucruri la care am început să mă mir de când sunt aici; am impresia că sunt într-o continuă vacanţă, chiar dacă totodată mi se pare că şcoala (cel puţin în facultatea mea) se face serios aici, şi chiar dacă nu-mi rămâne mult timp liber pe lângă şcoală şi lucru. La sentimentul de vacanţă contribuie generos şi apropierea oceanului, şi puzderia de activităţi organizate pentru studenţii străini, şi faptul că în jurul meu se vorbeşte altă limbă decât româna şi, ca o neaşteptată cireaşă omniprezentă în vârf de tort, pescăruşii – de câte ori îi aud în timp ce sunt într-o sală de curs sau la lucru creierul meu se învârte un pic în gol, ca o placă zgâriată, întrebându-se de ce stau eu şi lucrez / studiez când sunt la mare.

Mă mai fascinează să mă iau ca subiect de observaţie pentru a vedea ce se întâmplă cu mine în procesul de adaptare la un nou mediu de viaţă. De exemplu, cred că în căutarea inconştientă a unei anumite stabilităţi, mai ales în primele săptămâni găseam multe asemănări între câte o persoană întâlnită aici şi câte-o veche cunoştinţă  – la fel cum personajele din Ţara Minunilor a lui Alice nu sunt nimic altceva decât metamorfozări ale oamenilor din lumea ei reală.

Apoi mi se mai pare interesantă evoluţia conceptului de “acasă”. La capitolul ăsta sunt, cum s-ar zice, şi cu mândra şi cu draga. Acasă e şi Strada Lebedei, acasă e şi Rua de Costa e Almeida. Poate fiindcă ştiu că sunt aici doar pentru o perioadă determinată, nu am nicio problemă să numesc şi să consider locuinţa de aici ca un adevărat “acasă”, fără a simţi că prin asta ştirbesc ceva din ceea ce se cuvine celuilalt “acasă”.

Hrănind porumbei în UniriiRămânând aproape de subiect, din primele mele zile portugheze am tot fost întrebată dacă mi-e dor de casă, de România, de Timişoara. Nu mi-era. Eram aşa prinsă în descoperirea noii mele lumi, încât nici nu mi-ar fi rămas timp de jeluit după cea de care tocmai mă depărtasem. Mi se mai strângea inima doar când mă gândeam la familie şi la prieteni – dar şi pentru asta se găseşte câte-un pic de alinare relativ simplu în e-zilele noastre. Apoi, încet-încet, am început să simt şi lipsa unor lucruri mărunte – cum ar fi telemeaua şi smântâna, sau concertele unor trupe româneşti, sau posibilitatea de a împărtăşi imediat cu cineva glume bazate pe jocuri de cuvinte care doar în română au sens, sau locuri ca Scârţ şi Cărtureşti. În plus, mă simţeam frustrată la şcoală să nu pot interveni la ore aşa cum sunt obişnuită – fiindcă deşi înţeleg portugheză destul de bine (mai ales în contextul academic), mi-e încă greu să îmi găsesc cuvinte pentru a mă exprima. De curând mi-am dat seama că mai e mai puţin de o lună până plec spre casă şi m-am pomenit cu un zâmbet maaare pe faţă, anticipând momentele când o să-mi îmbrăţişez familia şi orele de poveşti de suflet împreună cu prietenii care (încă) mai sunt în Timişoara.

Deocamdată mă opresc aici cu minunările mele lusitane. Va continua Aportolor.