Archive for the ‘Chère Jacqueline’ Category

Da’ de ce să nu poată?

Dragă Jacqueline,

Nataşa mea e o visătoare asumată. Te rog să nu uiţi asta când te întâlneşti cu părerile ei :) . Ea ştie că în fiecare dintre noi locuieşte un potenţial monstru, dar se încăpăţânează să creadă că puţini dintre noi sunt cei în care Hyde îl scoate constant afară pe Jeckyll. Şi bănuieşte că la fel de puţine sunt şi exemplele în sens contrar. Şi a ales să le privească mai mult pe acestea din urmă, fiindcă mai degrabă lor vrea să le semene.

Nataşa mea nu spune niciodată că omul (sau un anumit om) nu poate să facă un anumit lucru. Pentru că nu crede că are dreptul să reteze aripi. Dacă există un singur om care a reuşit, înseamnă că se poate. Poate că omul acela încă nu s-a născut sau nu l-am întâlnit noi, dar ce garanţie avem că el nu există deja şi că nici nu va exista?

Întrebarea, deci, nu e dacă omul poate ajunge la acel, aparent, imposibil. Ci în ce fel poate el ajunge acolo; sau măcar suficient de aproape. O altă întrebare ar fi dacă el îşi doreşte cu adevărat acest lucru; iar dacă răspunsul e negativ, atunci are cineva dreptul să-l împingă pe acea direcţie?

Cât de mult putem iubi un om pe care îl vedem “în toată mizeria naturaleţii” sale? Nataşa ar spune că limita e dată de cât de mult ne putem iubi pe noi înşine în toată mizeria naturaleţii noastre. Cochetează ea cu ipoteza că şi la alte sentimente e valabil acelaşi principiu (de exemplu: te pot dispreţui cel mult atât cât mă dispreţuiesc pe mine), dar despre ele încă n-ar băga mâna-n foc.

Povestea Nataşei tale mi-a stârnit curiozitatea nu numai prin concluzia ei, ci şi din cauza gestului de la care a plecat. Mă gândesc că un om care iubeşte cu adevărat nu simte nevoia să-şi supună perechea la examene. Şi atunci care o fi fost motivaţia acelei despuieri? Te întreb fiindcă acelaşi stimul, în contexte diferite, provoacă reacţii diferite. Un nud artistic, un număr de strip-tease, un copil jucându-se cu puţulica-n nisip, un exhibiţionist – de fiecare dată ce vedem e un trup dezgolit, dar ce simţim la vederea acelui trup nu e la fel pentru toate situaţiile pomenite. Cu siguranţă nu toţi cei ce privesc un acelaşi trup gol vor avea aceleaşi trăiri; dar asta nu înseamnă că noi nu suntem responsabili de mesajul pe care îl transmitem prin expunerea făcută.

Un ultim gând răzleţ la tema pe care mi-ai dat-o e o idee citită pe la mai mulţi care se ocupă cu de-ale sufletului. Şi anume că iubirea necondiţionată o putem primi doar atunci când nu o mai pretindem de la alţii. Şi atunci când renunţăm la perfecţionismul nesănătos. Poate că sună ipocrit să crezi că poţi atinge un absolut (“necondiţionată” nu lasă loc de limitări, nu-i aşa?) renunţând tocmai la a pretinde absolutul. Dar în mintea Nataşei mele totul se explică prin imaginea echilibrului în mişcare. E ca mersul pe bicicletă – important nu e să fii într-o poziţie de perfect echilibru în fiecare moment, ci să te menţii aproximativ la verticală în timp ce înaintezi pe direcţia dorită.

 

Doruri

Foarte rar mi se întâmplă să-mi fie dor de cineva. De fapt, nici nu ştiu dacă dorul, când îl simt, e legat direct de omul respectiv sau mai mult de stări ale mele pe care le asociez cu acel om. Înclin să cred în a doua variantă.

Poate e şi ăsta un motiv pentru care-n viaţa mea e ca la gară: multă lume care vine şi aproape la fel de multă lume care pleacă. Pe foarte puţini am simţit vreodată nevoia să-i strâng de mână şi să nu le dau drumul să plece. Din fericire, constat că ei, de obicei, rămân. Chiar dacă mai plecăm pe drumuri diferite câteodată. Chiar dacă se mută peste mări şi ţări. Chiar dacă trec câteva luni în care abia mai vorbim, din cine ştie ce motive. Chiar dacă ne trezim într-o zi că amândoi ne-am schimbat în aşa măsură încât abia ne mai recunoaştem unul pe altul. Atunci când ne aşezăm faţă-n faţă şi ne dezvelim reciproc sufletele, atunci simt că nici unul dintre noi n-a plecat vreodată. Şi, cu cât se repetă scenariul ăsta, cu diferiţi oameni, cred tot mai mult că într-adevăr ei nu au plecat; şi că, într-un fel care-i cel mai semnificativ şi pe care mi-e greu acum să-l explic, vor rămâne şi de acum înainte.

Totuşi, sunt şi momente în care mai uit să am încredere în această continuitate. Altfel de ce mi s-ar fi înecat vocea când i-am urat Feliciei drum bun? Şi de ce mi-ar fi dat lacrimile azi când am văzut pe stradă o fată care-i semăna şi mi-am dat seama că de acum nu mai sunt şanse să mă bucur de câte-o întâlnire întâmplătoare cu ea prin oraş?

De un pic de vreme sunt tot mai atentă la oamenii care pleacă în alte ţări – ce se întâmplă cu ei şi cu cei din viaţa lor în urma acestei schimbări. Mă pregătesc, pesemne, de viitoarea mea plecare. Şi mă gândesc că poate lipsa mea de doruri violente pentru alţii o fi şi o consecinţă a faptului că niciodată nu m-am desprins dintr-o dată de toţi oamenii importanţi mie. De câte ori cineva pleca, mă uitam în jur şi găseam pe cineva care era în continuare lângă mine. Sunt curioasă ce-o să mai spun de toate astea peste un an. Hai, un an şi-un pic.