Archive for the ‘Cresc’ Category

Apolodor, un muritor

În viaţa mea şi a apropiaţilor mei e multă moarte în ultima vreme. Ne mor bunici. Suntem tot mai conştienţi de vulnerabilitatea părinţilor noştri şi de faptul că nu ne vom avea unii lângă alţii pentru totdeauna. Ne gândim la cum va fi propria noastră moarte şi cum să trăim astfel încât sfârşitul să nu ne prindă plini de regrete. Ne mor speranţe, relaţii, iluzii. Întâmplător sau nu, prima carte (şi oo, ce carte!) pe care pun mâna într-o librărie românească e una care stă de vorbă cu moartea faţă în faţă, ca într-un interviu lucid şi cald deopotrivă. Şi uite că, aşa cum spune Yalom că li se întâmplă multor oameni, când Thanatos se iţeşte sub fereastra unei case, Eros îşi adună toate forţele şi iese să-şi înfrunte complementul. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.

Un program des şi îndelung rulat în sistemul meu de operare intern e imperativul “să nu-i deranjez pe alţii!”. E principalul motiv pentru care nu-mi plac ringurile de dans foarte aglomerate – sunt aşa ocupată să mă feresc din calea altora, încât numai dans nu se poate numi mişcarea mea. Dar nu şi astă seară. Da, e înghesuială. Da, aerul e încărcat de fum de ţigară. Da, majoritatea celor din jur arată ca nişte zombi, cu priviri goale şi mişcări dezlânate. Şi da, mă simt aşa bine cu grupuşorul meu încât sunt hotărâtă să mă distrez şi să dansez chiar dacă asta înseamnă să ies din zona de confort. Şi să împart cu nonşalanţă brânci în jurul meu, conform obiceiului casei. Descopăr că îmi place să nu le mai port grija celorlalţi şi să îmi apăr spaţiul personal într-o muzicală luptă corp la corp. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.

O necunoscută drăguţă, expansivă şi nu tocmai stabilă pe propriile-i picioare mă întreabă dacă poate dansa cu noi. Mă ia pe după umăr să dansăm împreună. Îmi zâmbeşte în continuu. Zâmbesc amintindu-mi de poveştile unei amice – care a concluzionat, din propria-i experienţă, că fetele sărută mai bine decât băieţii – şi întrebându-mă cât de prietenoasă vrea fata de lângă mine să fie în seara asta. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.

În toiul unei melodii care îmi place aşa de mult încât dansez în mare parte cu ochii închişi, deschid pentru o clipă ochii şi văd în faţa mea un băiat care mă priveşte cu aerul că îi place mult ceea ce vede. Nu vreau să se simtă invitat să se apropie, aşa că închid ochii şi dansez în continuare. Păstrez însă în minte privirea lui şi recunosc că îmi place complimentul, chiar dacă nu i-am oferit nimic în schimb. Apoi îmi spun că ba da, i-am oferit plăcerea de a mă vedea dansând. O astfel de aroganţă a “sexului frumos” e nouă în peisajul meu intern. Mă surprinde şi mă amuză, dar nu mă deranjează. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.

După câteva ore, mă pomenesc brusc tuşind, cu senzaţia că mă înec din cauza fumului. Alerg spre ieşire şi mă liniştesc inspirând cu poftă aerul rece şi curat de afară. Sufocarea – la propriu şi la figurat – continuă să fie monstrul cel mai eficient din dulapul meu. Dorinţa de a supravieţui e în continuare mai puternică decât cea de a-mi extinde zona de confort. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.

În drum spre casă, îmi dau seama că toată noaptea am fost prezentă aici-şi-acum în două ipostaze: Cristina care se distrează fără nicio grijă şi Cristina care o observă lucid pe Cristina care se distrează fără nicio grijă. Cam aşa cum am citit într-o carte despre zen budism că ar trebui să se întâmple într-o meditaţie reuşită, nivelul avansat-dar-nu-cel-mai-avansat (se spunea că în ultima fază mai apare un observator care-l observă pe primul observator). Am avut mereu o fascinaţie pentru găsirea unui astfel de echilibru interior, dar nu şi pentru tehnicile de meditaţie. Poate fiindcă petrec oricum destul de mult timp înăuntru, aşa că pentru a mă echilibra simt mai multă nevoie să mă arunc în vâltoarea gregară, decât să mă depărtez de ea. Iar Eros are această tendinţă de a ne împinge unii spre alţii. Şi bine face. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.

 

Dansul cu Umbra

E noapte. Merg pe străduţe din ce în ce mai slab luminate, ştiu că în curând voi ajunge într-o zonă foarte întunecoasă. Oamenii din jur se răresc pe măsură ce înaintez; iată-mă singură, tocmai aici, unde începe bezna. Şi chiar atunci apare ea! De parcă pe mine mă aşteptase acolo, după colţ. Vine drept spre mine. Fără să ştiu de ce, simt o teamă puternică, simt că trebuie să o evit cu orice preţ. Aşa că îmi schimb uşor direcţia, ca s-o ocolesc. Cu un perfect simţ al simetriei, îşi schimbă şi ea sensul astfel încât drumurile noastre converg, în continuare, spre un inevitabil punct de întâlnire. Mai fac un pas spre lateral, şi ea la fel, şi tot una spre alta ne mişcăm. Reuşesc să o ocolesc chiar în ultimul moment (să se fi oprit ea pentru a-mi face loc să trec?), dar nu pot să-mi desprind privirea de ochii ei şi mă trezesc făcând un pas mai departe şi totodată întorcându-mi corpul spre ea. Faţă în faţă, mişcându-ne în acelaşi ritm, ajungem să ne rotim uşor, ca într-un dans, una în jurul celeilalte. Mă înspăimântă şi mă fascinează – merge dreaptă, hotărât şi graţios deopotrivă, iar zâmbetul din privirea ei ar putea despărţi bazaltul cel mai dur în felii perfect netede. Pe cât de tare frica îmi strigă, în continuare, să fug de ea cât mai pot, pe atât de tare o voinţă frenetică mă împinge spre ea, să o ating. Şi singurul mod pe care îl găsesc pentru a rezolva lupta celor două tendinţe e să o aşez pe fiecare pe câte-o altă geană şi să le despart deschizând ochii. Mă trezesc din somn cu inima zbătându-mi-se ca un sclav decis să-şi rupă lanţurile.

Aşa mi-am întâlnit în vis ceea ce Jung numea Umbră – suma acelor aspecte ale personalităţii exilate în inconştient, deoarece persoana nu şi le poate asuma conştient, văzându-le ca indezirabile. Precum Hyde dinăuntrul doctorului Jeckyll. Sunt deja câteva luni de când am visat-o pe a mea domnişoară Hyde şi de atunci am ajuns să o cunosc ceva mai bine.

Cand aş urî
aş zdrobi sub picioarele mele de stâncă
bieţi sori
călători
şi poate-aş zâmbi.*

Cam aşa şi ea. Are o tolbă plină de ironii mai ales la adresa celor pe care-i vede aruncând răutăţi, zice ea, gratuite. I se strepezesc dinţii când simte miros de linguşitor sau de doritor de luare la trântă într-ale manipulării. Crede că auto-declaraţii “bărbaţi” care fug de intimitate sunt comici şi uneori îi vine să le vorbească doar despre căsătorie şi copii, ca să vadă ce strategii de masculi feroce vor folosi pentru a-şi acoperi chiţăitul de şoricel speriat. Îi vine să-i apuce de umeri şi să-i scuture hotărât pe oamenii care se învârt în jurul cozii, evitând subiectul cu aceeaşi ardoare cu care par să îl urmărească. Le-ar întoarce spatele fără nicio remuşcare celor care vorbesc fără să spună nimic, iar pe cei care mai sunt şi mândri de meşteşugul cu care îşi împodobesc nimicul i-ar şi concedia cu un gest demn de-o prinţesă răsfăţată. Pe cei care văd lumea în alb-negru – conform sistemului ei de referinţă coloristică – i-ar pune să plătească o taxă pe superficialitate. Poate că singurele momente când ar renunţa la zâmbetul tăios ar fi atunci când ar trebui să lovească sau chiar să ucidă pentru a se apăra – lucruri pe care le-ar face fără ezitare.

Deşi mi-e greu să accept ideea că în sinea mea nu sunt mereu omul cald şi înţelept care mi-ar plăcea să fiu, mi-e tot mai clar că nu voi putea fi cu adevărat caldă şi înţeleaptă decât dacă îmi voi accepta şi latura cea orgolioasă, uneori agresivă sau impulsivă. Încercând să-mi interzic ipostazele indezirabile nu fac decât să-mi consum pe implozii sau explozii deşarte o energie demnă de combustii mai roditoare.

Când aş iubi,
mi-aş întinde spre cer toate mările
ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi,
spre cer,
să-l cuprind,
mijlocul să-i frâng,
să-i sărut sclipitoarele stele.*

* Lucian Blaga, “Daţi-mi un trup, voi, munţilor

 

Să dăm valului ce-i al valului

Mi se-ntâmplă îngeri. Din când în când, primesc de la viaţă, fără să fi făcut ceva anume pentru asta, cadouri prin care mă vindec de trecut – de lucruri care, la vremea lor, m-au durut, sau nu le-am înţeles, sau mi-a fost foarte greu să le accept.

Unul dintre exemplele recente e cel al unei firme la care mi-am dorit foarte mult să mă angajez acum câţiva ani. După interviu, nu m-au mai sunat. S-a întâmplat să mă sune (tot pentru interviu!?!) câteva luni mai târziu, imediat după ce m-am angajat altundeva, şi de data asta le-am spus eu “nu” – parţial fiindcă voiam să dau o şansă reală proaspătului loc de muncă, parţial simţindu-mă jignită că m-au lăsat în ceaţă atâta vreme şi acum se aşteaptă să alerg la ei cu braţele deschise. De curând am aflat că respectiva firmă şi-a câştigat, încet dar sigur, renumele de “ţepari”; mai mult chiar, unii dintre clienţii lor rămaşi cu ochii-n soare au ajuns clienţii noştri.

Nu toţi îngerii sunt reparatorii. Unii vin doar să confirme că unele intuiţii ale mele au fost de la început corecte, sau chiar să-mi ofere lucruri care simţeam că ar putea avea un rol pozitiv în viaţa mea, dar care, la vremea când le-am întâlnit, mi-au rămas departe.

Aşa, de exemplu, m-am trezit aşezându-mă la un training lângă un om pe care l-am recunoscut ca fiind primul trainer care mi-a rămas în memorie după ce, cu câţiva ani în urmă, l-am văzut ţinând o prezentare în faţa unui amfiteatru plin şi mi-am dat seama că eram atât de cucerită de prezentarea lui încât, atunci când el se mişca dintr-o parte în alta a scenei, mă întorceam după el ca floarea-soarelui după soare. Acum, avându-l coleg, am ajuns să descopăr că e un om la fel de fain pe cât îl văzusem ca trainer şi m-am ales cu un nou amic – ba chiar cu un întreg grup de amici savuroşi, fiindcă de data asta oamenii faini au venit la pachet :)

Şi-apoi mai sunt micile minuni de zi cu zi – mă întâlnesc întâmplător pe holurile facultăţii chiar cu persoana pe care aveam nevoie să o văd; un coleg de la lucru îmi propune un schimb de ture pe care tocmai mă pregăteam să i-l cer; într-o zi când mă simt tristă şi dezorientată mă pomenesc că un trecător de pe stradă îmi întinde o floare şi trece mai departe înainte să reuşesc să-i văd faţa, sau că un altul care, pentru că i-am răspuns frumos şi natural când mi-a cerut ajutorul, îmi spune să rămân omul care sunt acum – ambii îmi aduc câte-un zâmbet pe buze şi încep să-mi văd ziua în tonuri mult mai senine.

Se-ntâmplă îngeri. Şi uneori – sau poate întotdeauna? – cel ce vine să ofere un cadou se îmbogăţeşte la rândul său din întâlnirea care apare, neanunţată, să confirme că, deşi valul de care ne lăsăm duşi nu ne aduce toate lucrurile deodată sau în ordinea pe care am fi vrut-o, merită să-i acordăm încrederea că ne duce spre răspunsurile şi rezolvările de care avem nevoie. Uneori nu trebuie decât să fim pregătiţi să le primim.

 

“A nu spune” sau “a spune nu”?

autocenzurăMă amuz uneori amintindu-mi de micile mele cruciade pentru adevăr din vremea şcolii primare. Prima care îmi vine în minte e de la o oră de gramatică, când o colegă care avea de analizat cuvântul “sănii”, dintr-o frază unde era vorba despre “două sănii”, a spus că e un substantiv articulat, iar învăţătoarea nu a corectat-o. Am ridicat mâna şi am spus că-i nearticulat substantivul; nu mai ştiu cât de bine mi-am argumentat afirmaţia, dar ştiu că singurul contra-argument pe care l-am primit a fost, aşa cum îmi tot repeta colega din faţa mea când a văzut că nu mă las convinsă: “Cristina, e cu doi de i, deci e articulat!”

Altcândva am contrazis-o pe studenta care, la o lecţie de ştiinţele naturii, ne-a spus că ghiocelul n-are miros – iar eu, care mi-am petrecut copilăria cu nasu-n flori, nu puteam admite o asemenea nedreptate. Nu s-o fi comparând el cu crinul, narcisa ori lăcrămioara, dar nici chel de miros nu-i bietul ghiocel.

La o altă oră, de geografie, după ce ni s-a servit un ditamai discursul despre cât de mare şi de frumoasă ţară avem, m-am ridicat şi-am spus că eu am auzit că de fapt România e una din cele mai mici ţări din Europa. Asta n-a mai fost o luptă pentru adevăr (nici eu nu eram sigură pe ce ziceam), ci o luptă împotriva exagerărilor pe care mai mult le intuiam decât le conştientizam.

Cu toate contestările de genul ăsta şi cu toate că de obicei nu-mi dădea dreptate când o contraziceam, întotdeauna am simţit că învăţătoarei noastre îi eram foarte dragă. Bănuiesc că ea simţea că eu exprimam doar ceva ce credeam sau ştiam, fără a încerca să o atac.

Şi-uite-aşa am învăţat că doi oameni pot avea opinii sau convingeri contrare, cel puţin pe tărâmul relativ impersonal al cunoştinţelor hai-să-le-zicem ştiinţifice, fără să-şi compromită relaţia. În plan personal mi-a fost binişor mai greu să învăţ să mă exprim cu riscul de a nu fi pe placul celorlalţi, şi mai am încă până să ajung la “performanţe” aici. Ce am descoperit este că, atunci când eu sunt împăcată cu ceea ce simt şi cer, pot să exprim lucrurile astea într-un mod curat, chiar fără a sta să caut cine ştie ce formulări dibace, iar şansele sunt mari ca persoana căreia îi spun lucrurile respective să le accepte, chiar dacă nu se bucură de ele (ce om s-ar bucura, de exemplu, să-i spui că eşti furios în urma unei acţiuni de-a lui?).

Mi se pare foarte trist să văd la mine sau în jurul meu multă frică atunci când e vorba de a spune ceva ce s-ar putea să contrazică aşteptările sau opiniile altora (mai ales când aceşti alţii au un statut care le conferă o oarecare putere). Nu mi se pare mai fericit nici cazul când văd contraziceri născute doar din dorinţa de a ataca. Undeva între extremele astea două, există – îmi place să cred – numeroase moduri sănătoase la cap de a ne comunica unii altora lucrurile potenţial incomode. Cel mai probabil, n-o să ne iasă bine din prima, şi nici mai apoi nu va fi o reuşită de fiecare dată. Dar fără a exersa, cum am putea învăţa?

Aşa prudentă şi politicoasă cum sunt de obicei, mă trezesc uneori printre cei cu gura cea mai mare când e vorba de subiecte de care-mi pasă, unele destul de delicate pentru orgoliile şi emoţiile tuturor celor implicaţi. De la unii primesc mesajul că sunt inconştient de francă în astfel de momente. Şi mă întreb atunci dacă sunt eu exagerat de idealistă să cred că totuşi astfel de discuţii se pot termina cu bine, sau dacă sunt scepticii exagerat de prăpăstioşi.

Un răspuns general valabil nu cred că există, deoarece cruciadele astea sunt de mai multe feluri: mai mici sau mai mari (cele prezentate mai sus se înscriu la “minuscule”, să fie clar! :) ); mai mult sau mai puţin relevante pentru mine; axate mai mult pe gânduri, sau puternic impregnate de emoţii; unele pot fi evaluate pe criterii obiective (cum sunt regulile gramaticale), altele-s mai subiective (poate unii nu simt mirosul ghioceilor, cine-s eu să mă pun cu pragurile lor senzoriale? – şi ăsta-i doar un caz foarte simplu); uneori ce am de pierdut e mai mult decât ce am de câştigat, alteori cauza mi-e prea importantă pentru a renunţa la ea, indiferent de preţ.

Cel mai important criteriu pe care îl am atunci când hotărăsc dacă “mă bag” sau nu în confruntări incomode şi deschise este acel termometru intern care îmi spune dacă eu ştiu ce vreau şi dacă sunt împăcată cu poziţia mea în toată afacerea. Atunci când, de exemplu, motivele mele sunt egoiste la modul în care binele celorlalţi implicaţi nu mai contează, termometrul îmi spune că e ceva în neregulă şi atunci, aproape instinctiv, mă opresc. Odată ce primesc acel “verde” dinăuntru, pot spune foarte senin şi conţinător: “Da, sănii e scris cu doi i şi e nearticulat” :) . Iar mai departe, indiferent că mi se dă dreptate, mi se arată că am greşit sau ajungem împreună la un nou adevăr, şansele sunt mari ca relaţia să se îmbogăţească măcar un pic. Iar dacă reacţia primită e de natură să dăuneze relaţiei, măcar ştiu că am mai învăţat ceva – despre mine şi cum mă exprim, despre celălalt şi relaţia noastră – şi că am conştiinţa curată.

Ai momente în care ţi-e greu să spui lucrurilor pe nume? În ce situaţii? De ce ţi-e teamă atunci şi ce te-ar ajuta să poţi depăşi acea teamă?

 

Jurnalul bucuriilor

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu m-am obişnuit, ani la rând, să ţin o evidenţă mult mai completă şi mai amănunţită a rateurilor mele decât a reuşitelor. Ce ştiu e că în felul ăsta mi-am întreţinut o relaţie destul de proastă şi dezechilibrată cu mine însămi.

Acum vreo doi ani am hotărât să îmi schimb viaţa destul de mult. La suprafaţă, era vorba de o schimbare profesională. Pornită, însă, pe acest nou drum, m-am folosit de fiecare ocazie de a creşte ca persoană. Se pare că una din ariile în care am o mare inerţie la schimbare e tocmai cea pomenită la începutul acestui text. Cineva care mă cunoaşte bine şi în care am încredere mi-a spus că mă vede crescând rapid, dar fiind prea puţin conştientă de propria-mi creştere. A fost nevoie să-mi spună asta de două sau trei ori până când am dat într-adevăr atenţie subiectului şi am căutat o soluţie.

Scriicioasă cum sunt, ce idee puteam avea mai întâi decât să – ei, da! – scriu? De câteva săptămâni îmi notez aproape zilnic micile şi marile bucurii pe care le trăiesc: succesele de care sunt încântată, complimentele pe care le primesc şi care mă ating într-un mod foarte viu, ideile pe care le am şi care cred că merită dezvoltate, sugestiile utile pe care le primesc.

Efectele pozitive se simt deja şi le-aş putea detalia aici, cu tot cu implicaţiile lor, dar am încredere în cei ce mă citesc că le pot deduce cu mintea lor :) . Am să menţionez unul singur: când voi mai fi întrebată ce aş duce cu mine pe o insulă pustie, voi avea – în sfârşit! – un răspuns: jurnalul meu de bucurii! :D

Tu ce ai nota într-un astfel de jurnal pentru ziua de azi?

jurnal

 

Voluptatea lucidităţii

Trăiesc o perioadă cu câteva dureri suprapuse, întrepătrunse şi cine ştie în ce alt fel legate între ele. Pe măsură ce le descâlcesc, una dintre ele iese clar în evidenţă ca fiind deosebită de celelalte. E curată. N-aş numi-o frumoasă şi nici n-aş alege să o am dacă aş putea-o evita, dar nu mă murdăreşte în niciun fel nici pe mine, nici pe alţii care au legătură cu ea. O iau aşa cum e şi caut să văd ce pot învăţa din ea, în ce fel mă pot transforma cu ajutorul ei.

Observând-o ca să îmi dau seama cum poate fi o durere atât de nevătămătoare, primul lucru pe care îl văd este că e legată de ceva ce se întâmplă aici şi acum. Nu e vorba de nicio reglare de conturi cu trecutul, de nicio povară adusă peste ani şi pusă în braţele cui se nimereşte mai aproape. Probabil de asta nici nu e disproporţionată. În plus, simt că “scena” generatoare a durerii are, pe lângă spontaneitate şi sinceritate, şi o lumină pozitivă în care-şi scaldă toţi protagoniştii; nimeni nu iese din povestea asta “ăla rău”, “vinovatul”, “fraierul” sau alt rol de personaj ne-OK.

Îmi amintesc de o perioadă de acum câţiva ani când au început să-mi placă gustul amar şi senzaţia de frig – la propriu şi la figurat. Eram încântată că mă bucuram de viaţă inclusiv în momentele “amare” sau friguroase într-un mod tăios.  Şi simţeam o adevărată voluptate privindu-mi suferinţa într-un mod ce îmi părea lucid. De-atunci am mai cernut nuanţele. Pe vremea aceea mi se părea uneori că viaţa e frumoasă cu toate că e dureroasă, iar alteori chiar că e frumoasă pentru că e dureroasă. Acum cred, pur şi simplu, că viaţa e uneori frumoasă şi dureroasă.

 

Jocuri cu sentimente

În analiza tranzacţională, unul dintre conceptele-vedetă este cel de joc: un tipar neconştientizat de  interacţiune în care ceea ce se transmite la nivel social (“ce spunem”) diferă de mesajul de la nivel psihologic (“ce vrem să spunem”), iar în final câştigul celor implicaţi este negativ, pentru că trăirile pe care le experimentează sunt neautentice şi ineficiente pentru a rezolva cu adevărat problemele dintre ei.

Triunghiul dramaticTriunghiul dramatic al lui Karpman e folosit pentru a descrie dinamica tipică a acestor jocuri. Rolurile pe care le putem juca sunt trei: Victimă, Persecutor şi Salvator. Participanţii la joc pornesc de pe poziţii diferite (de exemplu, Victimă şi Salvator), iar pe parcursul interacţiunii ajung să schimbe rolurile (de exemplu, Victima, sătulă să fie salvată cu forţa şi fără rezultat, începe să îşi persecute Salvatorul, devenit astfel Victimă).

Jocurile sunt, evident, interpersonale. De curând am descoperit că un proces asemănător se poate derula şi intrapsihic. Personalizându-mi sentimentele şi emoţiile, pot spune, metaforic, că uneori joc cu ele exact aceleaşi tipare ca în triunghiul dramatic. Am avut destule trăiri pe care le-am persecutat – văzându-le ca neacceptabile din diferite motive, încercam să le reprim. Furia, atracţia pentru cineva indisponibil, gelozia – câteva din victimele (auto-)persecuţiilor mele. Pe de altă parte, au fost şi trăiri pe care le-am salvat cu încăpăţânare, străduindu-mă să le ţin în viaţă chiar când ele nu mai aveau mult suflu. Cel mai mult am făcut aşa ceva cu buna dispoziţie şi cu îndrăgostirea pentru câte un om pe care aveam din ce în ce mai puţine motive să mi-l doresc lângă mine. Şi, la fel ca în triunghiul dinainte, întotdeauna am ajuns să sufăr de pe urma acestor trăiri – le-am devenit victimă, pentru că sentimentele reprimate mocnesc şi răbufnesc, iar cele intrate în comă nu se lasă reanimate prin cure de machiaj, ci se transformă în fantome omniprezente.

Triunghiul învingătorilorO ieşire din triunghiul dramatic e reprezentată în triunghiul învingătorilor: Vulnerabilitatea, Asertivitatea şi Grija pot fi folosite pentru a transforma interacţiunea nesănătoasă, de joc, într-una autentică. Un om asertiv, vulnerabil sau grijuliu poate răspunde nevoilor proprii respectându-le şi pe ale altora şi, dacă e cazul, cerând sprijinul altora. Când manipularea iese din scenă, ne putem privi unii pe alţii din poziţia “eu sunt OK şi tu eşti OK”.

Aici găsesc şi soluţia cea mai bună pentru jocurile cu sentimentele mele. În loc să îmi controlez rigid trăiri care nu mi se par OK, cel mai bine pare să-mi facă acceptarea lor, cu curiozitate şi cu încrederea că ele îmi arată ceva despre nevoile, aspiraţiile şi resursele mele. Iar acest ceva merită privit şi înţeles, chiar şi atunci când nu e frumos, dezirabil sau moral. Fiindcă e ceva din sinele meu autentic.

Am trecut deja prin câteva experienţe foarte convingătoare din care am desprins de fiecare dată concluzia de mai sus. Ce-mi trebuie cel mai mult de acum înainte e exerciţiul. Uneori tentaţia e foarte mare să reiau căile bătătorite – atât din cauza unor mituri pe care mi le-am însuşit despre sentimente ne-OK, cât şi din cauza dificultăţii de a separa trăirea afectivă de un anumit comportament care de obicei o urmează şi pare, deci, imposibil de evitat. De exemplu, furia (emoţie) e deseori însoţită de agresivitate (comportament); ele pot părea inseparabile, în aşa măsură încât mulţi oameni nici nu văd vreo deosebire între ele. În realitate, furia poate fi exprimată şi non-violent. Iar din experienţa mea, o astfel de reacţie poate fi de-a dreptul eliberatoare şi, în destule situaţii, mult mai eficientă decât o reacţie agresivă (care îşi are şi ea rostul în alte împrejurări).

Redesenând triunghiul pentru a ieşi din auto-jocurile mele emoţionale, am deci trei lucruri de făcut: să-mi ascult trăirile, să-mi recunosc nevoile şi să-mi folosesc asertiv resursele. Simplu, nu?

 

Rădăcini

Sărbătorile în familie sunt un refren mult cântat. Ani întregi, însă, acest refren n-a fost printre preferatele mele; uneori era chiar în extrema opusă. Asta pentru că, odată trecută vârsta la care statutul meu de “fetiţă cuminte” era suficient pentru a mulţumi întreg familionul, am simţit mereu că omul în care mă transform nu corespunde aşteptărilor celorlalţi, iar trăirea dominantă pe care o aveam în compania neamurilor mele era un puternic sentiment că “sunt greşită”.

Lucrurile astea au început să se schimbe cam acum un an şi jumătate.  Cam pe atunci când am început şi eu să fac nişte schimbări la mine pe care mi le dorisem de mult şi pe care nu îndrăznisem până atunci să le fac tocmai pentru a nu mă îndepărta şi mai mult de rolul ce părea a mi se cere să-l joc. Rezultatul e oarecum paradoxal: deşi am ajuns să spun cu voce tare cine sunt, iar acest “cine sunt” e mult diferit de “cine (cred eu că) vor ei să fiu”, mă simt tot mai aproape de rudele mele. Am ajuns nu numai să mă simt bine cu ei, ci şi să îi accept ca o parte importantă şi dragă din istoria mea personală şi din reţelele mele sociale. Am ajuns să îmi regăsesc rădăcinile.

Mi se pare interesant că nevoia – nehrănită – de a simţi aceste rădăcini nu am conştientizat-o, deşi am trăit cu ea mult timp. Îmi dau acum seama că subiectul a mai apărut de două ori, în contexte diferite, în ultimele mele postări pe blog: nevoia de a avea o bază sigură, din care să pot pleca în explorare şi unde să ştiu că voi găsi sprijin întotdeauna când îl voi căuta. Cu alte cuvinte, nevoia de ataşament sănătos. Şi mă gândesc la crezul terapeutic al lui Carl Rogers, care susţinea că relaţia e cea care vindecă, precum şi la conceptul de reparentare din analiza tranzacţională. Ce iau din toate astea pentru a folosi în viitoarea mea profesie e următoarea idee: ca terapeut, e important să creez cu clientul meu o relaţie construită pe un asemenea ataşament, care să ofere atât siguranţă, cât şi libertate pentru căutări şi schimbări, adică pentru creştere. Mă aşteaptă, deci, o carieră de grădinar :)

 

Când “Eu” devine “eu”

“The day I died was the best day of my life” – aşa mă anunţa nu demult o piesă la radio. Nu i-am dat suficientă atenţie încât să ascult toată povestea, dar versul mi-a rămas în minte. Şi s-a tot învârtit pe acolo până când şi-a găsit un sens care să mi se potrivească. Iar acum câteva zile respectivul sens a făcut un pas în afara intelectului meu şi s-a revărsat în fiecare din celulele care mă compun. Această zi e cea pe care aş alege-o dacă ar trebui, ca în “After Life“, să iau cu mine o singură amintire din viaţa asta, pentru că e cea mai vie trăire de flow pe care am avut-o până acum.

Una din primele amintiri clare pe care le am e de la vârsta de doi ani şi vreo jumătate, când am ajuns la creşă. Acolo e prima dată când ştiu că am simţit intens separarea dintre “Eu” şi “Lume”. Intens şi dureros. Ani mai târziu, pe măsură ce mi-am lăsat viaţa să o ia pe alte drumuri decât cele la care visam, sentimentul ăsta de izolare m-a invadat tot mai tare. Mi se pare firesc, din moment ce mă deconectam de la surse care mi-ar fi putut da energie. Aşa îmi explic şi claustrofobia pe care mi-am grădinărit-o în acele vremuri: cred că era modul în care sufletul meu a ales să mă tragă de mânecă pentru a schimba direcţia şi a-mi reface conexiunile cu “Lumea”.

Au fost destule momente sau perioade întregi în care senzaţia de deconectare mi-a dispărut sau măcar a scăzut. De obicei era o schimbare condiţionată – de activităţile în care mă implicam, de oamenii cu care eram şi de relaţiile mele cu ei, de visele pe care le aveam şi de cât de mult credeam în ele. Rareori mă bucuram, din plin, pur şi simplu pentru că exist.

Drumul meu interior de refacere a legăturilor şi-a găsit apogeul, cine-ar fi crezut, într-un vagon de metrou. Fără adrenalină, fără orgasme fizice sau intelectuale, fără revelaţii mistice – doar eu pe-un scaun de plastic, inhalând miresme subterane, simţind mişcarea trenului şi privind la necunoscuţii din jur. Şi simţindu-mă o picătură în ocean, susţinută de valul care mă duce şi totuşi liberă să mă desprind de el atunci când vreau. Ziua în care “Eu” a murit, lăsându-l pe “eu” să se bucure, pur şi simplu, că există; şi să-şi ureze un sincer “Bine-am revenit în braţele lumii!”