Archive for the ‘Îmi amintesc’ Category

“A nu spune” sau “a spune nu”?

autocenzurăMă amuz uneori amintindu-mi de micile mele cruciade pentru adevăr din vremea şcolii primare. Prima care îmi vine în minte e de la o oră de gramatică, când o colegă care avea de analizat cuvântul “sănii”, dintr-o frază unde era vorba despre “două sănii”, a spus că e un substantiv articulat, iar învăţătoarea nu a corectat-o. Am ridicat mâna şi am spus că-i nearticulat substantivul; nu mai ştiu cât de bine mi-am argumentat afirmaţia, dar ştiu că singurul contra-argument pe care l-am primit a fost, aşa cum îmi tot repeta colega din faţa mea când a văzut că nu mă las convinsă: “Cristina, e cu doi de i, deci e articulat!”

Altcândva am contrazis-o pe studenta care, la o lecţie de ştiinţele naturii, ne-a spus că ghiocelul n-are miros – iar eu, care mi-am petrecut copilăria cu nasu-n flori, nu puteam admite o asemenea nedreptate. Nu s-o fi comparând el cu crinul, narcisa ori lăcrămioara, dar nici chel de miros nu-i bietul ghiocel.

La o altă oră, de geografie, după ce ni s-a servit un ditamai discursul despre cât de mare şi de frumoasă ţară avem, m-am ridicat şi-am spus că eu am auzit că de fapt România e una din cele mai mici ţări din Europa. Asta n-a mai fost o luptă pentru adevăr (nici eu nu eram sigură pe ce ziceam), ci o luptă împotriva exagerărilor pe care mai mult le intuiam decât le conştientizam.

Cu toate contestările de genul ăsta şi cu toate că de obicei nu-mi dădea dreptate când o contraziceam, întotdeauna am simţit că învăţătoarei noastre îi eram foarte dragă. Bănuiesc că ea simţea că eu exprimam doar ceva ce credeam sau ştiam, fără a încerca să o atac.

Şi-uite-aşa am învăţat că doi oameni pot avea opinii sau convingeri contrare, cel puţin pe tărâmul relativ impersonal al cunoştinţelor hai-să-le-zicem ştiinţifice, fără să-şi compromită relaţia. În plan personal mi-a fost binişor mai greu să învăţ să mă exprim cu riscul de a nu fi pe placul celorlalţi, şi mai am încă până să ajung la “performanţe” aici. Ce am descoperit este că, atunci când eu sunt împăcată cu ceea ce simt şi cer, pot să exprim lucrurile astea într-un mod curat, chiar fără a sta să caut cine ştie ce formulări dibace, iar şansele sunt mari ca persoana căreia îi spun lucrurile respective să le accepte, chiar dacă nu se bucură de ele (ce om s-ar bucura, de exemplu, să-i spui că eşti furios în urma unei acţiuni de-a lui?).

Mi se pare foarte trist să văd la mine sau în jurul meu multă frică atunci când e vorba de a spune ceva ce s-ar putea să contrazică aşteptările sau opiniile altora (mai ales când aceşti alţii au un statut care le conferă o oarecare putere). Nu mi se pare mai fericit nici cazul când văd contraziceri născute doar din dorinţa de a ataca. Undeva între extremele astea două, există – îmi place să cred – numeroase moduri sănătoase la cap de a ne comunica unii altora lucrurile potenţial incomode. Cel mai probabil, n-o să ne iasă bine din prima, şi nici mai apoi nu va fi o reuşită de fiecare dată. Dar fără a exersa, cum am putea învăţa?

Aşa prudentă şi politicoasă cum sunt de obicei, mă trezesc uneori printre cei cu gura cea mai mare când e vorba de subiecte de care-mi pasă, unele destul de delicate pentru orgoliile şi emoţiile tuturor celor implicaţi. De la unii primesc mesajul că sunt inconştient de francă în astfel de momente. Şi mă întreb atunci dacă sunt eu exagerat de idealistă să cred că totuşi astfel de discuţii se pot termina cu bine, sau dacă sunt scepticii exagerat de prăpăstioşi.

Un răspuns general valabil nu cred că există, deoarece cruciadele astea sunt de mai multe feluri: mai mici sau mai mari (cele prezentate mai sus se înscriu la “minuscule”, să fie clar! :) ); mai mult sau mai puţin relevante pentru mine; axate mai mult pe gânduri, sau puternic impregnate de emoţii; unele pot fi evaluate pe criterii obiective (cum sunt regulile gramaticale), altele-s mai subiective (poate unii nu simt mirosul ghioceilor, cine-s eu să mă pun cu pragurile lor senzoriale? – şi ăsta-i doar un caz foarte simplu); uneori ce am de pierdut e mai mult decât ce am de câştigat, alteori cauza mi-e prea importantă pentru a renunţa la ea, indiferent de preţ.

Cel mai important criteriu pe care îl am atunci când hotărăsc dacă “mă bag” sau nu în confruntări incomode şi deschise este acel termometru intern care îmi spune dacă eu ştiu ce vreau şi dacă sunt împăcată cu poziţia mea în toată afacerea. Atunci când, de exemplu, motivele mele sunt egoiste la modul în care binele celorlalţi implicaţi nu mai contează, termometrul îmi spune că e ceva în neregulă şi atunci, aproape instinctiv, mă opresc. Odată ce primesc acel “verde” dinăuntru, pot spune foarte senin şi conţinător: “Da, sănii e scris cu doi i şi e nearticulat” :) . Iar mai departe, indiferent că mi se dă dreptate, mi se arată că am greşit sau ajungem împreună la un nou adevăr, şansele sunt mari ca relaţia să se îmbogăţească măcar un pic. Iar dacă reacţia primită e de natură să dăuneze relaţiei, măcar ştiu că am mai învăţat ceva – despre mine şi cum mă exprim, despre celălalt şi relaţia noastră – şi că am conştiinţa curată.

Ai momente în care ţi-e greu să spui lucrurilor pe nume? În ce situaţii? De ce ţi-e teamă atunci şi ce te-ar ajuta să poţi depăşi acea teamă?

 

Evoluţie

Căutând printre fişiere vechi, am găsit imaginea asta, care-a locuit o vreme pe primul (şi defunctul) meu blog. Sigur că e o super-simplificare. Sigur că e ştiinţific inexactă. Sigur că nu-i tocmai ideea mea, eu i-am adăugat doar ultima etapă.

Să ne imaginăm că există un sâmbure de adevăr în această perspectivă. Suntem încă în era adorării sfântului marketing. Oare pasul următor care ar fi? Îmi vine în minte conceptul de downshifting şi mi se pare că se potriveşte atât cu imaginea, cât şi cu realitatea din jurul meu.

Admiţând că întoarcerea la o viaţă mai simplă şi armonioasă e următoarea fază, mi se pare interesant că pot asemăna acest fel de viaţă cu cea dintr-un aşa-zis paradis originar, şi care în schema de mai sus s-ar afla tocmai la extremitatea superioară. Urmează, deci, să înţelegem în sfârşit că raiul e de căutat aici, pe pământ, în chiar lăuntrul nostru? Sau că, aşa cum îmi spunea de curând o prietenă, singura mare călătorie pe care o facem e cea interioară?

Alte ipoteze? Sugestii? Speranţe? :)

 

Crez primăvăratic

Pe al meu dumnezeu l-am găsit undeva
între-a doua silabă şi al treilea cuvânt,
răscolind prin metafore nude, cumva
foarte-aproape de liric şi departe de sfânt.

Într-un alt ceas boem l-am aflat rătăcind
de pe-o coardă de vioară pe o gură de nai,
un déjà-entendu care caută cu jind
game noi să-şi exprime sentimentul de mai.

Integrale, atomi dintr-un gaz incolor,
oi clonate, monede, social darwinism -
au şi ele-mpreună un mesia al lor
ce zâmbeşte a rânjet şi iubeşte-a cinism.

Nu-mi slăviţi zeităţi ce nu râd, nici nu plâng,
doar lăsaţi-mi icoana ce se unduie blând
în uimirea rotundă a sânului stâng
ce-şi aude abisul înăuntru dansând.

 

Epitaful unui vis

Mai pleacă dintre noi un vis -
cu-o moarte toţi suntem datori -
se spune că s-a sinucis,
însingurat, de sărbători.

Trăia retras, printre scrisori
şi vechi viniluri muzicale,
colecţionând polen din flori -
el, cel alergic la petale.

Doar tu şi eu ce-l mai ştiam;
din când în când, prin întuneric,
nehotărâţi, îl însoţeam
la un pahar de vin himeric.

De ce-a ales să nu mai lupte
nu ştie nimeni dintre cei
care continuă să se-nfrupte
din ce-a peţit el de la zei.

E un curaj să-nveţi să mori,
iar să trăieşti – cu mult mai mare.
Cu-o viaţă toţi suntem datori,
noi doi cu două vieţi, se pare.

 

Răni şi pansamente

Azi am primit un cadou. Unul involuntar, sunt sigură, dar totuşi foarte valoros. Aş putea spune că am primit un semn de pace.

Mi-a amintit de o întâmplare de acum câţiva ani. După mai multe întâlniri cu câini duşmănoşi, dintre care unul m-a şi muşcat, am început să mă cam tem de griveii pe care nu-i cunoşteam sau nu-i întâlneam în prezenţa stăpânilor lor. Într-o seară de iarnă, trecând printr-un parc, am auzit un bărbat chemându-şi insistent câinele, iar în scurt timp am simţit (era prea întuneric pentru a şi vedea) ceva apropiindu-se în fugă de mine şi m-am pomenit cu un ditamai patrupedul care-şi sprijinea labele din faţă pe umerii mei. Spaima iniţială mi-a trecut brusc când am desluşit figura canină ce mă privea prieteneşte şi entuziasmat (cu limba scoasă, evident) de la câţiva centimetri de faţa mea. Când ne-am continuat drumul, i-am spus prietenei care mă însoţea că, prin acest reprezentant, neamul câinesc mi-a trimis vorbă de împăcare. Iar eu am acceptat-o bucuroasă.

Semnul primit azi vine să mă împace nu cu animale agresive, ci cu eşecurile mele în relaţii amoroase. De ani întregi colecţionez cicatrice dureroase în domeniul ăsta; dureroase pentru că după fiecare astfel de eşec ajung să mă simt defectă – eu n-am reuşit să, eu n-am fost destul de, eu văd în el lucruri care de fapt nu-s acolo. Şi uite că un fost “el” tocmai mi-a spus, vorbindu-mi de actuala lui poveste de dragoste, câteva lucruri pe care mai demult tânjeam zadarnic să le aud de la el. Era cât pe ce să mă întristez că mi le spune doar acum şi să devin geloasă că nu sunt eu cea pentru care a ajuns el să facă aceste descoperiri interioare şi să şi le asume cu voce tare. Apoi mi-am dat seama de tot ce îmi oferea el acum: încrederea de a-şi deschide sufletul în faţa mea, dovada că omul cu care mi-era atât de drag să vorbesc e încă acolo, confirmarea că lucruri pe care le-am citit în el nu erau doar în mintea mea. Privit într-o nouă lumină, un eşec îşi pierde deodată mult din forţa cu care mă apăsa. Şi îmi dă ghes să privesc dintr-o nouă perspectivă şi celelalte rateuri.

În trecutul meu sunt destui oameni care m-au rănit. Sunt şi oameni care au pansat răni provocate de alţii. Mai sunt şi cei care vin să pupe – ca să treacă – acolo unde tot ei au lovit. Azi, cineva care mi-a lăsat o cicatrice remarcabilă m-a ajutat să pansez plăgi mai întinse decât cele la care a contribuit el. Mulţumesc!

 

Îmi place când ne vedem joi

Ne-am întâlnit fără să ne fi propus altceva decât să ne petrecem un timp împreună. Apoi ne-am încropit planuri dintre care unele s-au dat peste cap, iar pe altele le-am dus până la capăt. Am hoinărit fără ţintă, pe urmă spre o ţintă, despre care nu ştiam mai nimic – şi tocmai de asta o căutam. Am pornit apoi în alte căutări. Primul obiect l-am găsit, dar nu şi motivul pentru care el este şi ce este. Pe al doilea nu; sau poate nu încă. Dar în drum spre el am descoperit un loc plin de farmec, unde amândoi ne-am spus că am vrea să locuim. Aşa că ne-am oprit acolo puţin, preţ de-o mică eternitate focoasă şi tandră. Şi alte, şi alte asemenea popasuri au urmat – unele la fel de frumoase, altele împuţite, sumbre sau doar ciudate. Am învăţat despre lumea din jurul nostru, despre a construi şi a reconstrui. Prieteni vechi apăreau la tot pasul, iar uneori şi câte o nouă cunoştinţă (chiar patrupedă, dar cu nimic mai puţin interesantă decât mereu-preocupaţii bipezi). Viaţa fremăta mereu în jur, iar curgerea era pretutindeni – între malurile râului, în cadranul vreunui ceasornic, de la o amintire la alta. Au şi lătrat câinii, caravana a trecut.

Iar dacă ar trebui să povestesc cum văd eu mersul unei relaţii, aş lăsa exact rândurile de mai sus :)

 

Surogate de serenade

Azi am avut o revelaţie mică, dar voinică :) . Se prea poate ca inconştientul să mă fi împins (nu de puţine ori) spre vise pofticioase cu muzicanţii din viaţa mea pentru că el spera, în adâncurile lui, la serenade cum văzusem în filme :D . Deocamdată nu am avut parte de aşa ceva, dar am primit totuşi câteva declaraţii şi replici de agăţat destul de interesante.

Cea mai plină de patos a venit de la unul din muncitorii care săpau un şanţ pe lângă trotuarul pe care mergeam nu demult, pierdută în gânduri. Până să-mi dau seama că el declamă de zor şi că ţinta lui sunt eu, pierdusem deja ceva din tirada lui, aşa că primul lucru pe care l-am auzit spunându-l a fost “că dragostea-i frumoasă, în puii mei!” (apoi urma ceva cu “şi dacă tu n-ai iubit niciodată…”). Nu, nu mi-a cucerit inima, dar mi-a servit o porţie bună de râs, în puii mei :D

Cea mai originală replică, despre care nici nu ştiu dacă se dorea de agăţat sau nu, a fost a unui tip care stătea la bar într-un club, în timp ce eu aşteptam să-mi primesc băutura cerută. M-a studiat câteva secunde şi apoi m-a întrebat “Nu te supăra, de ce-ţi faci freza aşa?”. După care a continuat să-mi explice că sunt drăguţă, dar freza aia de “Nirvana, sau ce mai aveţi voi în cap” nu mă avantajează, şi că ar trebui să-mi fac părul creţ. Din păcate, am plecat de lângă el atunci când mi-am primit paharul de la barman. Poate am pierdut ocazia de a avea stilistul meu personal.

Cea mai filozofică declaraţie am primit-o de la un prieten cu care îmi plăcea foarte mult să stau la îndelungate pahare de vorbă. Îmi explica el cum vechii greci considerau că iubirea are trei forme şi că suntem îndrăgostiţi atunci când simţim pentru cineva cel puţin două din aceste sentimente. A încheiat spunând “Aşadar, pot să spun că sunt îndrăgostit de tine”. Eu, convinsă că discuţia noastră e despre ideile vechilor greci, am continuat pe ton de dezbatere filozofică amicală. Doar după ceva timp (de ordinul zilelor) mi-am dat seama ce îmi spusese el acolo. Dacă el are un top personal al “declaraţiilor cu cel mai întârziat efect”, mai mult ca sigur am un loc pe podium :D

Astea sunt câteva dintre replicile pe care probabil mi le voi aminti întotdeauna zâmbind. Mai sunt şi altele, care îmi aduc un alt fel de zâmbet, şi care vor rămâne acolo unde s-au născut – între mine şi câte un om care la un moment dat m-a văzut frumoasă.

Sunt curioasă ce “serenade” memorabile se află în alte poveşti de viaţă, aşa că nu vă sfiiţi să apăsaţi butonul “Submit Comment” ;)