Archive for the ‘Îmi place’ Category

Jurnalul bucuriilor

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu m-am obişnuit, ani la rând, să ţin o evidenţă mult mai completă şi mai amănunţită a rateurilor mele decât a reuşitelor. Ce ştiu e că în felul ăsta mi-am întreţinut o relaţie destul de proastă şi dezechilibrată cu mine însămi.

Acum vreo doi ani am hotărât să îmi schimb viaţa destul de mult. La suprafaţă, era vorba de o schimbare profesională. Pornită, însă, pe acest nou drum, m-am folosit de fiecare ocazie de a creşte ca persoană. Se pare că una din ariile în care am o mare inerţie la schimbare e tocmai cea pomenită la începutul acestui text. Cineva care mă cunoaşte bine şi în care am încredere mi-a spus că mă vede crescând rapid, dar fiind prea puţin conştientă de propria-mi creştere. A fost nevoie să-mi spună asta de două sau trei ori până când am dat într-adevăr atenţie subiectului şi am căutat o soluţie.

Scriicioasă cum sunt, ce idee puteam avea mai întâi decât să – ei, da! – scriu? De câteva săptămâni îmi notez aproape zilnic micile şi marile bucurii pe care le trăiesc: succesele de care sunt încântată, complimentele pe care le primesc şi care mă ating într-un mod foarte viu, ideile pe care le am şi care cred că merită dezvoltate, sugestiile utile pe care le primesc.

Efectele pozitive se simt deja şi le-aş putea detalia aici, cu tot cu implicaţiile lor, dar am încredere în cei ce mă citesc că le pot deduce cu mintea lor :) . Am să menţionez unul singur: când voi mai fi întrebată ce aş duce cu mine pe o insulă pustie, voi avea – în sfârşit! – un răspuns: jurnalul meu de bucurii! :D

Tu ce ai nota într-un astfel de jurnal pentru ziua de azi?

jurnal

 

Când “Eu” devine “eu”

“The day I died was the best day of my life” – aşa mă anunţa nu demult o piesă la radio. Nu i-am dat suficientă atenţie încât să ascult toată povestea, dar versul mi-a rămas în minte. Şi s-a tot învârtit pe acolo până când şi-a găsit un sens care să mi se potrivească. Iar acum câteva zile respectivul sens a făcut un pas în afara intelectului meu şi s-a revărsat în fiecare din celulele care mă compun. Această zi e cea pe care aş alege-o dacă ar trebui, ca în “After Life“, să iau cu mine o singură amintire din viaţa asta, pentru că e cea mai vie trăire de flow pe care am avut-o până acum.

Una din primele amintiri clare pe care le am e de la vârsta de doi ani şi vreo jumătate, când am ajuns la creşă. Acolo e prima dată când ştiu că am simţit intens separarea dintre “Eu” şi “Lume”. Intens şi dureros. Ani mai târziu, pe măsură ce mi-am lăsat viaţa să o ia pe alte drumuri decât cele la care visam, sentimentul ăsta de izolare m-a invadat tot mai tare. Mi se pare firesc, din moment ce mă deconectam de la surse care mi-ar fi putut da energie. Aşa îmi explic şi claustrofobia pe care mi-am grădinărit-o în acele vremuri: cred că era modul în care sufletul meu a ales să mă tragă de mânecă pentru a schimba direcţia şi a-mi reface conexiunile cu “Lumea”.

Au fost destule momente sau perioade întregi în care senzaţia de deconectare mi-a dispărut sau măcar a scăzut. De obicei era o schimbare condiţionată – de activităţile în care mă implicam, de oamenii cu care eram şi de relaţiile mele cu ei, de visele pe care le aveam şi de cât de mult credeam în ele. Rareori mă bucuram, din plin, pur şi simplu pentru că exist.

Drumul meu interior de refacere a legăturilor şi-a găsit apogeul, cine-ar fi crezut, într-un vagon de metrou. Fără adrenalină, fără orgasme fizice sau intelectuale, fără revelaţii mistice – doar eu pe-un scaun de plastic, inhalând miresme subterane, simţind mişcarea trenului şi privind la necunoscuţii din jur. Şi simţindu-mă o picătură în ocean, susţinută de valul care mă duce şi totuşi liberă să mă desprind de el atunci când vreau. Ziua în care “Eu” a murit, lăsându-l pe “eu” să se bucure, pur şi simplu, că există; şi să-şi ureze un sincer “Bine-am revenit în braţele lumii!”

 

De ce scriu

scriu

Nu te-ai întrebat niciodată de ce?
Nu te-ai întrebat niciodată ce
motiv am să fac tot ce fac,
să spun tot ce spun,
să tac tot ce tac?
(Ada Milea, “Quijote”)

Din când în când sunt întrebată de ce scriu tot ce scriu. Mai precis, de ce scriu pe blog.

Scriu pentru că îmi place. Mi-a plăcut dintotdeauna. În copilărie scriam poezioare şi îmi făceam cu drag temele la română sau engleză când aveam de făcut compuneri libere. În ultimul an de liceu am ţinut un jurnal. Am mai scris tot felul de poezii şi povestioare – nu multe au supravieţuit în urma recitirilor de peste câţiva ani. Şi să nu uit de scrisorile de dragoste; curios e că tocmai celor care au contat cel mai mult pentru mine nu le-am compus aşa ceva; probabil că eram prea ocupată să trăiesc dragostea ca să mai scriu despre ea :) . Am mai suferit şi de “mail-uială” cronică într-o vreme; tocmai în acea vreme în care nu mă mai manifestam în alte feluri de scriituri. Acum e rândul blogului şi sper că în viitor, după ce mai trăiesc şi mai învăţ, să am suficiente de spus încât să public articole prin reviste de psiho şi, de ce nu, câte-o carte.

De ce scriu în public? După ce m-am lămurit că n-am ales bine ingineria, am săpat mult ca să văd ce îmi place mie cel mai mult să fac. Şi am găsit trei răspunsuri, fără o ordine a preferinţelor între ele: îmi place să fac oamenii să simtă, să gândească şi să râdă.  Mai de curând am restrâns concluzia la o singură idee: cel mai mult îmi place să ajut oamenii (inclusiv pe mine) să crească. Mă bucur ca un copil de câte ori cineva îmi spune că din cauza unui lucru spus sau făcut de mine a ajuns să privească o latură a vieţii şi dintr-o altă perspectivă (pe care nu neapărat a acceptat-o, de obicei îmi ajunge că a văzut-o şi a luat-o în calcul). Am primit astfel de reacţii şi în urma unor articole de pe blog, aşa că îi prevăd viaţă lungă acestui locşor de împărtăşit gânduri şi sentimente.

În plus, scrisul ăsta în văzul lumii îmi ţine un pic şi de foamea de socializare pe care nu o pot astâmpăra întotdeauna aşa cum mi-aş dori. Nu sunt un animal foarte social, în sensul că anumite forme tipice de interacţiune îmi sunt indiferente sau neplăcute. Discuţiile despre politică, fotbal, credite, maşini,  EBA, farduri; teoretizarea tiparelor despre cum sunt bărbaţii/femeile/românii/ungurii/americanii/săgetătorii/vărsătorii; ritualurile care menţin o politeţe cel mult călduţă; dezbateri menite să arate cine-o are, simbolic, mai mare; schimburi de informaţii care nu spun mai nimic despre cei implicaţi în discuţie, ci au doar rolul de a umple spaţiul dintre ei şi timpul petrecut, fizic, împreună – toate astea sunt forme foarte obişnuite de socializare de care nu mă simt atrasă. Blogul e un loc unde pot oricând să vorbesc despre lucrurile care mă preocupă; şi văd că nu rămân fără răspuns. Unele răspunsuri le primesc în comentarii, prin e-mail sau pe blogurile altora, iar altele – preferatele mele – în discuţii faţă-n faţă (respectiv faţă-n monitor, fiindcă tot mai mulţi din oamenii mei preferaţi se împrăştie în patru zări).

Uite de-asta scriu. Tu de ce mă citeşti?

 

Curs de AT: Jocuri psihologice şi cum să le evităm

Se va întâmpla în Timişoara, între 9 şi 11 octombrie, un nou curs de analiză tranzacţională. Detaliile despre eveniment le ştiu cel mai bine organizatorii, de-aia şi dau link-ul spre pagina respectivă :)

Mie-mi place analiza tranzacţională. Îmi oferă o teorie care mi se potriveşte şi unelte aşijderea, atât pentru propria mea creştere, cât şi pentru viitoarea mea profesie. Nu propune nici singura, nici “cea mai adevărată” perspectivă asupra naturii umane, dar e una dintre cele mai accesibile şi mai bine articulate. Din păcate, varianta în care a fost popularizată e mai mult o caricatură. Hmm, bănuiesc că asta se întâmplă de fapt cu toate teoriile din psihologie. Sau cu toate teoriile, punct.

Pe mine m-a cucerit gândirea lui Eric Berne, fondatorul analizei tranzacţionale, din cauza accentului pe care îl pune pe autonomie şi pe autenticitate. Aşa că nu ezit să recomand cărţile lui oricui se simte curios de cum funcţionăm noi, oamenii. Cel mai mult mi-a plăcut Ce spui după “Bună ziua”. După titlu, sună a carte de “self help”, nu? Ei bine, e mult mai mult de atât.

M-a cucerit şi cursul de AT la care am fost acum câteva luni, ţinut de o psiholoagă britanică foarte simpatică şi bine pregătită. Aşa că nu ezit nici să recomand evenimentele de felul ăsta.

Să ne vedem, dară (la curs sau nu la curs), sănătoşi (mai ales la cap)! :)

 

Vreau la PLAI

Ca să inspir cel mai proaspăt aer din Timişoara. Ca să mă bucur de muzică felurită şi plină de viaţă. Ca să cutreier din căsuţă în căsuţă şi din cort în cort, descoperind oameni puşi pe tot felul de acţiuni, ocupaţii sau doar visări. Ca să fac ce n-am reuşit la ediţia de anul trecut – de exemplu, cursul de masaj sau o plasă eco frumoasă :D . Poate chiar şi să văd o piesă de teatru. Ca să uit pentru trei zile că locuiesc într-un oraş. Ca să dansez, cu poftă, pe iarbă. Ca să-mi amintesc (iar) cât de mică-i Timişoara şi să mă bucur că oameni pe care nu i-am văzut de câteva luni sunt bine-sănătoşi şi încă mai avem unele gusturi comune. Ca să întâlnesc oameni noi, cu spirit liber şi suflet de călător. Şi ca să descopăr motive noi de a vrea la PLAI 2010 :)

 

Exteriorul din interior

curte-interioaraMă atrag clădirile care au curte interioară. Mi se pare straşnic că pot trece de o poartă, pe urmă şi de un coridor, ca apoi să mă trezesc sub cerul liber, fiind totodată în spaţiul aceleiaşi clădiri. Înăuntru şi afară în acelaşi timp.

De curând mi-am dat seama că şi la oameni mă atrag cel mai tare tot curţile lor interioare, cele din sufletele şi minţile lor. Acele spaţii ascunse în spatele unor ziduri, dar totodată deschise şi – cel puţin în anumite privinţe – nemărginite. Şi, la fel ca în cazul clădirilor, locurile astea îmi plac cu atât mai mult cu cât sunt mai aerisite, mai pline de verdeaţă şi cu cât îmbină mai armonios lumina cu umbra. Spaţii în care viaţa cu rădăcini poate să crească fără disciplina plantelor de ghiveci, viaţa înaripată e liberă să bâzâie sau să ciripească nonşalant, iar cea pe patru labe se poate hârjoni fără a zgâria mobila.