Archive for the ‘Jurnal de-a Nataşa’ Category

Mâinile Nataşei

Nataşa trăieşte între rame, pe un perete de galerie. E plăsmuită din tuşe mai delicate sau mai aspre, din tonuri de lumină sau de beznă, şi din frământări. Vise, sentimente şi amintiri mustesc neştiute în spatele unui zâmbitor portret.

Tudor a început să îi vorbească Nataşei încă dinainte de a-i fi terminat de pictat contururile feţei. Odată desenaţi ochii, el privise adânc înăuntrul lor şi prinsese dorinţa de a se dezvălui înaintea lor. Nataşa se născuse, deci, privind un suflet desfăşurându-se, în aceeaşi măsură în care se născuse simţind mângâierile moi şi umede ale pensulei pe pânză. Dragostea lui crescuse cu fiecare destăinuire pe care o făcea şi cu fiecare unduire pe care i-o definea. Dragostea ei pur şi simplu era acolo, de când se ştia ea.

“Nataşa, hai să fugim împreună!”, îi şoptise el în ultima lor seară împreună. “Tu nu eşti făcută să atârni pe un perete, ia-mă de mână şi hai să fugim împreună!”

Nataşa l-a privit cu toată intensitatea pasiunii şi cu toată revolta frustrării. “Dar eu nu am mâini!”, voia să îi strige – însă cu ce voce?

Luni de dor şi obidă mai târziu, Nataşa a înţeles, în sfârşit: Tudor nu ar fi avut cum să îi picteze mâini pentru că nici el nu ştia să le folosească pe ale lui. Cel puţin nu pentru a o atinge pe ea. Mângâierile lui erau în fapt tuşe de pensulă menite să o definească, iar nu să o dezmierde.

Aşadar, primul pas al Nataşei spre ieşirea dintre rame era să-şi modeleze nişte mâini. Ferme şi blânde, cum îşi imaginase întotdeauna atingerile oamenilor încarnaţi.

(Text scris la o întâlnire “Gânduri faine“)

 

Nataşa şi saltul

Nataşa în tablou. Tabloul pe perete. Peretele în galerie. Galeria în întuneric.

Nataşa în gânduri. Aşa i se întâmplă ei uneori, să se rătăcească în gânduri până nu mai găseşte ieşirea din labirintul lor.

Azi s-a împotmolit în gândurile despre rama care o înconjoară. Şi pe care vrea să o distrugă. Ăsta-i alt lucru care i se întâmplă ei uneori: îi căşunează pe câte-o bubă şi se opinteşte s-o spargă. De data asta, ea are mari şanse să se spargă odată cu buba, dacă planul îi reuşeşte.

De câteva ore, de când galeria s-a închis, Nataşa caută frenetic moduri de a se arunca din cui, cu tablou cu tot. Savurează cu un soi de sălbăticie imaginea ramei făcute ţăndări şi a vopselelor scurgându-se în afară şi reamestecându-se în voie. Dar cum să ajungă acolo, pe podea? A încercat să facă mişcări bruşte. A încercat să se balanseze – la început încet, apoi tot mai amplu, până când ar avea suficient elan pentru o săritură. A încercat să se împingă în faţă, pentru a scoate cuiul din perete. În interior, e sleită de puteri în urma efortului. În exterior, nimic nu s-a schimbat.

Altfel ar fi stat lucrurile dacă Tudor ar fi pictat-o pe Nataşa ţinând o mână deasupra capului! Sunt unii care se nasc aşa, cu o mână deasupra capului. Sigur, e obositor să stai mereu în asemenea poziţie, dar măcar ai avantajul că, la nevoie, te poţi apuca singur de ceafă şi să te zvârli cât colo. Ce, nu aşa s-a întâmplat cu statueta aceea frumoasă, dar nefericită, pe care au găsit-o într-o dimineaţă făcută zob în faţa soclului? Nimeni n-a ştiut ce s-a petrecut. Nimeni în afara Nataşei, care a văzut toată tărăşenia. “Ah, ce bine de draga statuetă” -  gândea ea privind bucăţile împrăştiate pe jos – “acum se va putea reconstrui după propriul plac!” (De parcă ar fi aşa uşor unor bucăţi de ceramică să se modeleze şi să se combine armonios după cum le taie capul!)

Am eu o ipoteză cum că toate pornirile astea auto-distructive fac parte din chiar ramele Nataşei. Şi o ipoteză mai recentă care spune că tot din proiectarea ramei fac parte şi limitele acestor porniri, din care Nataşa se opreşte întotdeauna înainte de a fi prea târziu. Am încredere că impulsul ei de a ieşi din mocirlă va fi mereu mai puternic decât cel de a se afunda.

Dragă Nataşa, când te văd afundându-te, ce vreau să te întreb nu e – aşa cum poate ai crede – ce te împinge în jos. Dimpotrivă, mai important îmi pare să ştiu ce te trage în sus. Vorba lui Eric Berne: hai să te vindecăm întâi şi pe urmă o să şi analizăm, dacă ţi se va mai părea important. Hai să vedem, deci, ce comori se ascund între ramele tale şi cum le poţi folosi pentru a creşte. Iar apoi, dacă încă vei mai vrea, spargem şi rama; şi o facem într-un mod care să ducă spre viaţă, nu spre moarte.

 

Cum o cheamă pe Nataşa?

Dintre ramele ei de pe peretele galeriei, Nataşa priveşte oamenii şi visează să fie ca ei – un om în carne, oase şi simţire, nu doar unul din pânză şi vopsele. Azi, însă, e mult prea încurcată de ceea ce a descoperit la ei pentru a mai şti cât de mult vrea să le semene.

Deruta a început în ziua când doamna aceea cu buze ascuţite şi rujate a exclamat: “Ah, iată şi portretul Nataliei!”, iar apoi s-a apropiat şi a studiat-o pe Nataşa câteva minute bune. Natalia. Natalia? “Dar pe mine mă cheamă Nataşa. Tudor îmi şoptea numele acesta încă dinainte de a-mi fi conturat ultimele şuviţe. De ce îmi spune această femeie pe un alt nume?”. Răspunsul, pentru oricine din afară, e simplu: pe plăcuţa de lângă tablou stă scris “Natalia”.

În următoarele zile, Nataşa a descoperit că nu e singura cu identitate incertă. Pe paznicul galeriei, pe care toată lumea îl ştie drept Tinu, îl cheamă de fapt Constantin. Sau o fi mai corect să spunem că pe paznicul galeriei, trecut în acte Constantin, îl cheamă de fapt Tinu? Când şi-a cerut iubita de soţie, ea i-a răspuns bucuroasă “Da, Tinu, da!”. La cununia civilă, însă, primarul n-a întrebat-o dacă se căsătoreşte cu Tinu, ci cu Constantin. Şi atunci ea nevasta cui o fi? Şi de ce l-or fi botezat părinţii cu ditamai numele de zece litere, dacă până şi ei l-au chemat dintotdeauna cu cel scurt, din doar patru?

Ah, şi de s-ar limita confuziile astea la numele oamenilor – cu ele e uşor, sunt la îndemână convenţii care să înlăture ambiguitatea. Dar nu, Nataşa vede că deseori nici stărilor sufleteşti nu li se spune pe nume.

Iată, de exemplu, fetele acelea două de lângă fereastră. În timp ce una dintre ele vorbeşte cu entuziasm despre picturile din faţa lor, cealaltă simte nevoia să-şi privească furioasă prietena şi să-i spună “Mai las-o naibii de artă cubistă şi ascultă-mă şi pe mine, frământările mele nu sunt mai puţin importante doar pentru că nu-s agăţate pe-un perete de galerie!”. Dar n-o va face, pentru că nu vrea să îşi supere prietena cu necazurile ei. Aşa că va aştepta până vor fi parcurs toată galeria şi apoi va spune, privind în podea: “Vreau să merg acasă”. Va pleca simţindu-se singură, neînţeleasă şi neinteresantă. Cealaltă fată va fi dezamăgită că nu îşi continuă seara împreună, la un pahar de vorbe intime, dar va respecta dorinţa prietenei sale.

Lucrurile se complică şi mai mult când în lumea guvernată de ambiguitate se găseşte câte-un Tinu pe care chiar aşa îl cheamă, dar toată lumea presupune că adevăratul lui nume e Constantin. Şi nici asta nu-i tocmai grav, ba ar putea fi chiar comic dacă Tinu al nostru are un pic de umor.

Ce umor să aibă însă fata aceea de pe băncuţa din mijlocul sălii, pe care iubitul o va părăsi peste câteva zile pentru că ea tocmai i-a spus “Vreau să te simţi un om liber lângă mine, nu să te sufoc cu dragostea mea”, iar el a înţeles din asta “Nu mă iubeşte cu adevărat”? Şi cine poate şti, într-o lume atât de întortocheată, dacă nu cumva el caută la ea semne că nu îl iubeşte doar fiindcă în adâncurile sale tainice el nu se crede demn de iubire, sau dacă nu cumva ea le lasă celor din jur libertate cât cuprinde pentru că de fapt ea este cea care se teme de a fi sufocată?

În artă, a sugera un obiect fără a-i spune pe nume se numeşte metaforă. În relaţiile dintre oameni, prea multă astfel de artă a sensurilor ascunse naşte dramă, dar nu naşte şi viaţă reală. Şi atunci, se întreba Nataşa, de ce o folosesc oamenii atât de mult? Răspunsul l-a găsit când a început să vadă ramele pe care le duc în spate toţi cei care îşi reformulează adevărurile interioare în doublespeak înainte de a le scoate în lume. Acela a fost momentul când s-a hotărât că scopul ei nu e să devină un om, ci – vorba domnului Carl Rogers – o persoană.

 

Da’ de ce să nu poată?

Dragă Jacqueline,

Nataşa mea e o visătoare asumată. Te rog să nu uiţi asta când te întâlneşti cu părerile ei :) . Ea ştie că în fiecare dintre noi locuieşte un potenţial monstru, dar se încăpăţânează să creadă că puţini dintre noi sunt cei în care Hyde îl scoate constant afară pe Jeckyll. Şi bănuieşte că la fel de puţine sunt şi exemplele în sens contrar. Şi a ales să le privească mai mult pe acestea din urmă, fiindcă mai degrabă lor vrea să le semene.

Nataşa mea nu spune niciodată că omul (sau un anumit om) nu poate să facă un anumit lucru. Pentru că nu crede că are dreptul să reteze aripi. Dacă există un singur om care a reuşit, înseamnă că se poate. Poate că omul acela încă nu s-a născut sau nu l-am întâlnit noi, dar ce garanţie avem că el nu există deja şi că nici nu va exista?

Întrebarea, deci, nu e dacă omul poate ajunge la acel, aparent, imposibil. Ci în ce fel poate el ajunge acolo; sau măcar suficient de aproape. O altă întrebare ar fi dacă el îşi doreşte cu adevărat acest lucru; iar dacă răspunsul e negativ, atunci are cineva dreptul să-l împingă pe acea direcţie?

Cât de mult putem iubi un om pe care îl vedem “în toată mizeria naturaleţii” sale? Nataşa ar spune că limita e dată de cât de mult ne putem iubi pe noi înşine în toată mizeria naturaleţii noastre. Cochetează ea cu ipoteza că şi la alte sentimente e valabil acelaşi principiu (de exemplu: te pot dispreţui cel mult atât cât mă dispreţuiesc pe mine), dar despre ele încă n-ar băga mâna-n foc.

Povestea Nataşei tale mi-a stârnit curiozitatea nu numai prin concluzia ei, ci şi din cauza gestului de la care a plecat. Mă gândesc că un om care iubeşte cu adevărat nu simte nevoia să-şi supună perechea la examene. Şi atunci care o fi fost motivaţia acelei despuieri? Te întreb fiindcă acelaşi stimul, în contexte diferite, provoacă reacţii diferite. Un nud artistic, un număr de strip-tease, un copil jucându-se cu puţulica-n nisip, un exhibiţionist – de fiecare dată ce vedem e un trup dezgolit, dar ce simţim la vederea acelui trup nu e la fel pentru toate situaţiile pomenite. Cu siguranţă nu toţi cei ce privesc un acelaşi trup gol vor avea aceleaşi trăiri; dar asta nu înseamnă că noi nu suntem responsabili de mesajul pe care îl transmitem prin expunerea făcută.

Un ultim gând răzleţ la tema pe care mi-ai dat-o e o idee citită pe la mai mulţi care se ocupă cu de-ale sufletului. Şi anume că iubirea necondiţionată o putem primi doar atunci când nu o mai pretindem de la alţii. Şi atunci când renunţăm la perfecţionismul nesănătos. Poate că sună ipocrit să crezi că poţi atinge un absolut (“necondiţionată” nu lasă loc de limitări, nu-i aşa?) renunţând tocmai la a pretinde absolutul. Dar în mintea Nataşei mele totul se explică prin imaginea echilibrului în mişcare. E ca mersul pe bicicletă – important nu e să fii într-o poziţie de perfect echilibru în fiecare moment, ci să te menţii aproximativ la verticală în timp ce înaintezi pe direcţia dorită.

 

Nataşa şi zâmbetul

De când portretul Nataşei a fost expus, mulţi i-au admirat zâmbetul.

Recitesc fraza de mai sus şi mă întreb: al cui zâmbet? Al ei, desigur – răspunsul pare evident. Aşa i-a părut şi Nataşei multă vreme.

Până într-o zi când, copleşită de atenţia primită, a simţit că îi vine să roşească. Dar asta a fost tot. Roşeaţa a rămas doar în sufletul ei. S-a mirat, fiindcă văzuse deseori oameni roşind – mai ales şcolăriţe cuminţi sau doamne serioase privind nudul bărbătesc expus chiar alături. De mirare, Nataşa chiar ar fi ridicat din sprâncene, dar a descoperit că nici asta nu-i ieşea. A încercat atunci să se încrunte, să se strâmbe, să scoată limba, să-şi ţuguie buzele şi să fluiere – nimic. În afară: aceleaşi buze hotărât arcuite cu colţurile în sus, aceiaşi ochi cu uşoare riduri în colţurile exterioare şi cu o privire senină. Înăuntru: Nataşa fierbând de furie, simţindu-se neputincioasă.

Dacă ar fi ştiut că zâmbetul pe care îl admiră e mai degrabă al portretului decât al subiectului, oare oamenii l-ar fi plăcut la fel de mult? Iată o întrebare pe care filozofii, psihologii şi sociologii ar putea-o studia şi poate ar ajunge la nişte concluzii remarcabile. Dar Nataşei nu de asta ar trebui să-i pese, dacă vrea să cunoască ce e dincolo de eternul zâmbet.

 

Ce i-aş spune

… Nataşei este că toţi ne iubim creatorii. Altfel nu am rămâne între ramele pe care ei ni le-au trasat. Şi uite cum a deveni propria ta creaţie capătă o nouă valoare, căci înseamnă nu numai a-ţi câştiga autonomia, ci şi a-ţi oferi încrederea, respectul şi cunoaşterea pe care dragostea sănătoasă le însumează.

Ce trebuie să învăţ eu este că Nataşa va da atenţie adevărată acestei concluzii doar dacă o găseşte ea însăşi, în căutările ei.

Uneori nici nu ştiu ce-i mai greu: să ies din ramele mele, sau să mă eliberez de compulsia de a-i împinge pe alţii afară din ramele lor.

 

Nataşa – prima filă de jurnal

Nataşa îl iubeşte pe Tudor. Nu, ea nu ştie ce este iubirea, şi totuşi existenţa ei se sprijină pe acest sentiment pentru cel considerat, pe drept cuvânt, creatorul ei. Sau poate doar pe iluzia că iubire e ceea ce simte ea?

Nu, Nataşa nu ştie să se ofere în totalitate altuia fără a renunţa la ea însăşi. Sau să aştepte cu nerăbdare dar fără nelinişte. Nici să alerge spre o ţintă, căci toate drumurile ei sunt omascată sau nu - fugă de un demon real sau imaginar. Şi nici să trăiască o clipă fără a se gândi la următoarea. Ori, fără toate acestea, cum ar putea ea iubi?

Dar chiar dacă ar şti toate aceste lucruri, Nataşa tot nu i le-ar putea spune lui Tudor. Pentru că ea nu este decât un frumos portret încadrat de o ramă. E drept, cel mai reuşit portret pe care Tudor l-a pictat vreodată, cu asta oricine ar fi de acord. Chiar şi aşa, întreaga ei existenţă se rezumă la a fi o pânză pictată, între graniţele unei rame.

portretul