Archive for the ‘Mă doare’ Category

Voluptatea lucidităţii

Trăiesc o perioadă cu câteva dureri suprapuse, întrepătrunse şi cine ştie în ce alt fel legate între ele. Pe măsură ce le descâlcesc, una dintre ele iese clar în evidenţă ca fiind deosebită de celelalte. E curată. N-aş numi-o frumoasă şi nici n-aş alege să o am dacă aş putea-o evita, dar nu mă murdăreşte în niciun fel nici pe mine, nici pe alţii care au legătură cu ea. O iau aşa cum e şi caut să văd ce pot învăţa din ea, în ce fel mă pot transforma cu ajutorul ei.

Observând-o ca să îmi dau seama cum poate fi o durere atât de nevătămătoare, primul lucru pe care îl văd este că e legată de ceva ce se întâmplă aici şi acum. Nu e vorba de nicio reglare de conturi cu trecutul, de nicio povară adusă peste ani şi pusă în braţele cui se nimereşte mai aproape. Probabil de asta nici nu e disproporţionată. În plus, simt că “scena” generatoare a durerii are, pe lângă spontaneitate şi sinceritate, şi o lumină pozitivă în care-şi scaldă toţi protagoniştii; nimeni nu iese din povestea asta “ăla rău”, “vinovatul”, “fraierul” sau alt rol de personaj ne-OK.

Îmi amintesc de o perioadă de acum câţiva ani când au început să-mi placă gustul amar şi senzaţia de frig – la propriu şi la figurat. Eram încântată că mă bucuram de viaţă inclusiv în momentele “amare” sau friguroase într-un mod tăios.  Şi simţeam o adevărată voluptate privindu-mi suferinţa într-un mod ce îmi părea lucid. De-atunci am mai cernut nuanţele. Pe vremea aceea mi se părea uneori că viaţa e frumoasă cu toate că e dureroasă, iar alteori chiar că e frumoasă pentru că e dureroasă. Acum cred, pur şi simplu, că viaţa e uneori frumoasă şi dureroasă.

 

Frământări

Când pierd o relaţie pe care nu voiam să o pierd, doare. Dar asta nu e o tragedie. Cu adevărat bulversant e să îl privesc/ascult pe omul în cauză şi să-mi dau seama că, deşi îl recunosc ca fiind acelaşi, ceva major diferă între el “before break up” şi el “after break up”. Şi să nu ştiu dacă diferenţa vine din cum îl văd eu sau din cum se poartă el. În oricare variantă, mă aleg cu mari semne de întrebare privind autenticitatea a ceea ce am trăit împreună; şi privind capacitatea mea de a vedea lucrurile aşa cum sunt în realitate; sau capacitatea de a-mi alege oamenii care mi se potrivesc.

Partea bună e că am parte de câţiva prieteni cu adevărat grozavi. Deci am şi un capitol la care mă descurc (din ce în ce mai) bine :)

 

Doare

Frumuseţea din mine şi din alţii s-a ascuns. Ştiu că nu a dispărut decât din raza mea vizuală şi că o s-o găsesc din nou, aşa cum am făcut şi alte dăţi. Dar aş vrea şi câte-o pauză de la joaca asta de-a scunsa. Azi sunt sătulă să simt că trebuie să lupt pentru cucerirea fiecărui colţişor frumos din lumea mea.

Tot azi mi-am lămurit ce înseamnă pentru mine o relaţie bună: una autentică. În care peştele împuţit se pune pe masă înainte ca duhoarea lui să facă pagube iremediabile, a creşte e mai important decât a fi politicos şi a-i arăta celuilalt respect e mai important decât a-ţi asigura spatele. În care nu există o găleată de putere pe care cei doi trebuie să o împartă, ci fiecare are găleata lui separată din care-şi trage seva pentru a împăca într-adevăr şi capra lui “îmi e bine”, şi varza lui “ne e bine”. Pentru cei ce vor să-mi spună că aşa relaţii nu există, că ar trebui să fiu realistă şi să mă mulţumesc cu ce se găseşte pe piaţă, răspunsul meu este de pe-acum să-şi vadă ei de second-hand-uri emoţionale, dacă asta îi mulţumeşte. Eu prefer să caut în continuare; chiar dacă n-o să găsesc niciodată ce îmi doresc, măcar o să învăţ ceva pe drum – altceva decât să înghit pe nemestecate tot ce-mi aruncă viaţa.