Archive for the ‘Primesc răspunsuri’ Category

În Utopia mea, toţi oamenii au o voce

Vă invit să citiţi un nou răspuns pe care l-am primit la întrebările despre “Cum e la tine în Utopia” şi eventual să ne împărtăşiţi reacţiile voastre faţă de această viziune. Invitaţia lansată în acel articol este în continuare valabilă.

În Utopia mea, toţi oamenii au o voce a lor. Unii şi-au găsit-o, alţii încă o caută, alţii o adaptează ca rezultat al căutărilor altora. Vocea e flexibilă, creativă, unică prin simplul fapt că e a unuia şi nu a altuia.

Pentru mine, a avea voce nu înseamnă doar curajul de a spune ce gândeşti în situaţii riscante, ci şi curajul de a fi autentic în felul tău de a trăi, de a găsi echilibrul între interior şi exterior, de a nu-ţi fi frică să experimentezi cu ideea de tu şi eu. Uneori, înseamnă a-i ajuta pe alţii să-şi găsească vocea, chiar dacă vocea lor e diferită de a ta. Prin simplul fapt că îi laşi să cânte sau să falseze alături de tine, ai făcut ceva. Dă-le voie să falseze, încurajează-i să-şi continue căutarea! În fond, de-aia se numeşte “căutare”.

Înseamnă să ai curajul de a spune ce gândeşti fără să fii arrogant, de a face paşi mici în drumul spre tine şi spre alţii, de a lua cuvântul pentru ceva în care crezi chiar dacă asta înseamnă să îţi înfrunţi superiorii sau propria ta frică, de a trăi cu verticalitate şi de a spune nu atunci când ţi se oferă compromisuri care te vor ruşina de tine însuţi dacă le accepţi. A avea voce înseamnă să trăieşti valorile în care crezi. Dacă lupţi pentru libertatea şi dreptul de exprimare al altora, dar nu ţi le afirmi pe ale tale, înca nu ai voce.

Înseamnă a nu te autovictimiza şi a spune că nu se poate face nimic, şi de a aştepta mereu de la alţii. Lumea în care trăim este responsabilitatea şi oglindirea fiecăruia din noi. Sună abstract, însă nu vreau să intru în detalii. Pentru că poate vocea mea diferă de a ta, şi vocea ta necesită un alt fel de căutări şi de soluţii creative. De aceea nu am reţete. Nu cred că trebuie neapărat să ieşi în stradă sau să baţi cu pumnul în masă pentru a cere ce e al tău, sau ce crezi tu că e bine pentru alţii, fără să îi întrebi. Nu înseamnă să fii membru de asociaţii şi să organizezi marşuri. Dacă însă asta e singura cale prin care poţi începe să îţi cauţi vocea, fă-o. Poţi acţiona însă şi singur, în viaţa ta de zi cu zi, cu paşi mici. Fara reţete.

Mai sunt şi alte lucruri în utopia mea personală pentru care într-adevăr am intrat în organizaţii, pentru că vocile colective fac mai mult decât cele individuale, atunci când rezonează unele cu celelalte. Dar poate că nu toate lumea crede într-o lume în care ştiinţa şi arta se împletesc, sau cuvintele sunt acolo pentru a lega punţi, indiferent de limba în care sunt rostite. Că unele valori sunt universale şi nu ţin de cultură. Dar cred că oricine ar vrea să îşi facă vocea auzită, şi să nu îşi lase propria viaţă trăită prin alţii, şi norme impuse de alţii. Nu militez pentru anarhie, ci pentru alegerile pe care le facem conştient, zi de zi.

“Other Voices Literary Journal”: http://www.othervoices.ca/monthlies/feb-2011

“This is my voice” (Shane Koyczan): http://www.youtube.com/watch?v=FHczVzGfyqQ

“The joy is about enabling other people’s stories to be heard at the same time”: http://www.ted.com/talks/lang/en/itay_talgam_lead_like_the_great_conductors.html

Despre autoare: Călătoare multilingvă şi cosmopolită, Diana Radovan locuieşte în sudul Germaniei, după ce a petrecut câţiva ani roditori şi definitorii în România, nordul Germaniei şi Canada, dând ascultare şi voce multor poveşti diferite. Scriitoare în domeniul medical pe timpul zilei şi în cel creativ pe timpul nopţii, încearcă în mod constant să îmbine ştiinţa şi arta în viaţa ei. Cel mai recent text al ei de la “Faţa cărţii” poate fi citit aici: http://fatacartii.weebly.com/24/post/2012/02/you-dont-have-to-let-go-of-your-past.html

 

Utopia – o lume a Adulţilor Integraţi?

Vă invit să citiţi un răspuns pe care l-am primit la întrebările despre “Cum e la tine în Utopia” şi eventual să ne împărtăşiţi reacţiile voastre faţă de această viziune. Invitaţia lansată în acel articol este în continuare valabilă.

C: Cum ai descrie societatea în care visezi să trăieşti?

G: Toţi membrii societăţii ar avea un Adult Integrat (din perspectiva AT-ului asta înseamnă să avem un Părinte Grijuliu, un Adult şi un Copil Liber bine dezvoltate).

Îmi este greu, însă, să îmi închipui o astfel de societate. Dar am o mulţime de întrebări.

Mă întreb care ar fi provocările noastre relaţionale dacă fiecare dintre noi îşi asumă partea de responsabilitate, dacă are o bună cunoaştere de sine, un bun control personal, suficient Părinte Grijuliu care să ne protejeze şi un Copil Liber, spontan?

În această situaţie noi, terapeuţii, cu ce ne-am mai ocupa? Care ar fi provocările în cabinet? Cum ar arăta nevoile clienţilor? Ar mai avea oamenii nevoie de terapie?

C: Ce faci, concret, pentru a contribui la existenţa / apariţia unei astfel de societăţi?

G: În primul rând ţin workshopuri şi grupuri de dezvoltare personală care au ca obiectiv dezvoltarea Adultului prin exerciţii de conştientizare şi de cunoaştere personală şi interpersonală. Apoi prin consiliere şi psihoterapie.

Mi-ar plăcea să crească o comunitate care să aibă un Adult Integrat şi care încetul cu încetul să devină din ce în ce mai puternică şi să fac parte din ea. Doar simpla prezenţă a unor astfel de oameni ar putea influenţa şi Adultul altor persoane. Un fel de Shambhala, un tărâm în care toţi cei de acolo au ajuns la un nivel de maturitate ridicat.

Autor: Gabriela Popescu, psiholog, consilier psihologic, psihoterapeut în supervizare în Analiză Tranzacţională
Web: www.analizatranzactionalainbrasov.wordpress.com

 

Să dăm valului ce-i al valului

Mi se-ntâmplă îngeri. Din când în când, primesc de la viaţă, fără să fi făcut ceva anume pentru asta, cadouri prin care mă vindec de trecut – de lucruri care, la vremea lor, m-au durut, sau nu le-am înţeles, sau mi-a fost foarte greu să le accept.

Unul dintre exemplele recente e cel al unei firme la care mi-am dorit foarte mult să mă angajez acum câţiva ani. După interviu, nu m-au mai sunat. S-a întâmplat să mă sune (tot pentru interviu!?!) câteva luni mai târziu, imediat după ce m-am angajat altundeva, şi de data asta le-am spus eu “nu” – parţial fiindcă voiam să dau o şansă reală proaspătului loc de muncă, parţial simţindu-mă jignită că m-au lăsat în ceaţă atâta vreme şi acum se aşteaptă să alerg la ei cu braţele deschise. De curând am aflat că respectiva firmă şi-a câştigat, încet dar sigur, renumele de “ţepari”; mai mult chiar, unii dintre clienţii lor rămaşi cu ochii-n soare au ajuns clienţii noştri.

Nu toţi îngerii sunt reparatorii. Unii vin doar să confirme că unele intuiţii ale mele au fost de la început corecte, sau chiar să-mi ofere lucruri care simţeam că ar putea avea un rol pozitiv în viaţa mea, dar care, la vremea când le-am întâlnit, mi-au rămas departe.

Aşa, de exemplu, m-am trezit aşezându-mă la un training lângă un om pe care l-am recunoscut ca fiind primul trainer care mi-a rămas în memorie după ce, cu câţiva ani în urmă, l-am văzut ţinând o prezentare în faţa unui amfiteatru plin şi mi-am dat seama că eram atât de cucerită de prezentarea lui încât, atunci când el se mişca dintr-o parte în alta a scenei, mă întorceam după el ca floarea-soarelui după soare. Acum, avându-l coleg, am ajuns să descopăr că e un om la fel de fain pe cât îl văzusem ca trainer şi m-am ales cu un nou amic – ba chiar cu un întreg grup de amici savuroşi, fiindcă de data asta oamenii faini au venit la pachet :)

Şi-apoi mai sunt micile minuni de zi cu zi – mă întâlnesc întâmplător pe holurile facultăţii chiar cu persoana pe care aveam nevoie să o văd; un coleg de la lucru îmi propune un schimb de ture pe care tocmai mă pregăteam să i-l cer; într-o zi când mă simt tristă şi dezorientată mă pomenesc că un trecător de pe stradă îmi întinde o floare şi trece mai departe înainte să reuşesc să-i văd faţa, sau că un altul care, pentru că i-am răspuns frumos şi natural când mi-a cerut ajutorul, îmi spune să rămân omul care sunt acum – ambii îmi aduc câte-un zâmbet pe buze şi încep să-mi văd ziua în tonuri mult mai senine.

Se-ntâmplă îngeri. Şi uneori – sau poate întotdeauna? – cel ce vine să ofere un cadou se îmbogăţeşte la rândul său din întâlnirea care apare, neanunţată, să confirme că, deşi valul de care ne lăsăm duşi nu ne aduce toate lucrurile deodată sau în ordinea pe care am fi vrut-o, merită să-i acordăm încrederea că ne duce spre răspunsurile şi rezolvările de care avem nevoie. Uneori nu trebuie decât să fim pregătiţi să le primim.

 

Ziua cârtiţei

Ţi-ai dorit vreodată să poţi retrăi o parte din viaţa ta pentru ca de data asta să faci lucrurile altfel? De câte ori ai accepta să retrăieşti acea perioadă, încercând să o repari, încă o dată şi încă o dată şi încă…?

Phil Connors e un personaj care ajunge să retrăiască aceeaşi zi* de sute sau mii de ori. De ce? Scenaristul a ales să nu ne spună şi cred că bine a făcut. Pentru că nici noi nu ne primim viaţa cu instrucţiuni de folosire de genul:

  • “dacă te trezeşti din nou şi din nou în acelaşi fel de conflict cu şefii tăi, înseamnă că…”;
  • “dacă te «împiedici» de fiecare dată când eşti la un pas de succes, explicaţia este…”;
  • “dacă în toate relaţiile tale romantice ajungi la un punct mort cu senzaţia de déjà-vu,  asta se întâmplă pentru că…”.

Un Phil Connors trăieşte, bănuiesc, în fiecare din noi. Pentru că un scenariu de viaţă se pare că avem fiecare, iar acesta, după cum am învăţat la un workshop al Amaliei, e “o dramă transferenţială”. Adică un scenariu pe care îl repetăm cu diferiţi oameni, proiectând (neintenţionat) pe faţa lor masca unei figuri din trecut cu care avem o problemă nerezolvată (nu neapărat conştientizată) şi încercând să rezolvăm problema folosind “substitutul” acelei figuri. Cu alte cuvinte, jucăm aceeaşi piesă nu atât din nevoia de repetiţie, de cunoscut, cât din speranţa (nu neapărat conştientizată) că “de data asta va fi altfel”, că de data asta piesa se va termina cu bine şi rana din interior se va putea, astfel, închide.

Ar fi grozav dacă acel Phil din fiecare dintre noi ar reuşi să găsească, la fel ca personajul din film, calea spre a ieşi din cercul vicios. Principiul e simplu. Nu mai vrei acelaşi scenariu? Schimbă rolul pe care-l joci! Învaţă să îi vezi pe cei de lângă tine aşa cum sunt ei, nu prin ochelari transferenţiali. Caută în tine pentru a afla cine eşti tu aici şi acum şi cine vrei să devii. Învaţă să îţi satisfaci nevoile fără a apela la fantome ale trecutului. Am convingerea că fiecare om poate face aşa ceva (în suficient de mare măsură), dacă îşi doreşte.

Şi mai grozav mi s-ar părea dacă cei mai mulţi am deveni conştienţi de propriul cerc (şi dornici să-l părăsim) înainte ca el să ne tragă zilnic câte o palmă, vreme îndelungată, aşa cum păţeşte Phil. Până la urmă, însă, fiecare are propria unitate cu care măsoară cât de plin e paharul. Şi, pe măsură ce învăţ să-mi schimb scenariul în ritmul meu, începe să-mi fie tot mai confortabilă ideea de a le lăsa şi celor din jur libertatea de a se schimba atunci când vor şi în ritmul lor.

*Ziua cârtiţei se întâmplă să fie chiar 2 februarie. Sper ca mâine, când mă trezesc, să constat că e 3 februarie :)

 

Răni şi pansamente

Azi am primit un cadou. Unul involuntar, sunt sigură, dar totuşi foarte valoros. Aş putea spune că am primit un semn de pace.

Mi-a amintit de o întâmplare de acum câţiva ani. După mai multe întâlniri cu câini duşmănoşi, dintre care unul m-a şi muşcat, am început să mă cam tem de griveii pe care nu-i cunoşteam sau nu-i întâlneam în prezenţa stăpânilor lor. Într-o seară de iarnă, trecând printr-un parc, am auzit un bărbat chemându-şi insistent câinele, iar în scurt timp am simţit (era prea întuneric pentru a şi vedea) ceva apropiindu-se în fugă de mine şi m-am pomenit cu un ditamai patrupedul care-şi sprijinea labele din faţă pe umerii mei. Spaima iniţială mi-a trecut brusc când am desluşit figura canină ce mă privea prieteneşte şi entuziasmat (cu limba scoasă, evident) de la câţiva centimetri de faţa mea. Când ne-am continuat drumul, i-am spus prietenei care mă însoţea că, prin acest reprezentant, neamul câinesc mi-a trimis vorbă de împăcare. Iar eu am acceptat-o bucuroasă.

Semnul primit azi vine să mă împace nu cu animale agresive, ci cu eşecurile mele în relaţii amoroase. De ani întregi colecţionez cicatrice dureroase în domeniul ăsta; dureroase pentru că după fiecare astfel de eşec ajung să mă simt defectă – eu n-am reuşit să, eu n-am fost destul de, eu văd în el lucruri care de fapt nu-s acolo. Şi uite că un fost “el” tocmai mi-a spus, vorbindu-mi de actuala lui poveste de dragoste, câteva lucruri pe care mai demult tânjeam zadarnic să le aud de la el. Era cât pe ce să mă întristez că mi le spune doar acum şi să devin geloasă că nu sunt eu cea pentru care a ajuns el să facă aceste descoperiri interioare şi să şi le asume cu voce tare. Apoi mi-am dat seama de tot ce îmi oferea el acum: încrederea de a-şi deschide sufletul în faţa mea, dovada că omul cu care mi-era atât de drag să vorbesc e încă acolo, confirmarea că lucruri pe care le-am citit în el nu erau doar în mintea mea. Privit într-o nouă lumină, un eşec îşi pierde deodată mult din forţa cu care mă apăsa. Şi îmi dă ghes să privesc dintr-o nouă perspectivă şi celelalte rateuri.

În trecutul meu sunt destui oameni care m-au rănit. Sunt şi oameni care au pansat răni provocate de alţii. Mai sunt şi cei care vin să pupe – ca să treacă – acolo unde tot ei au lovit. Azi, cineva care mi-a lăsat o cicatrice remarcabilă m-a ajutat să pansez plăgi mai întinse decât cele la care a contribuit el. Mulţumesc!