Archive for the ‘Mulţumesc’ Category

Personalitate, justiţie organizaţională, devianţă organizaţională şi epuizare emoţională

În cercetarea făcută pentru lucrarea de licenţă am explorat legătura dintre personalitate şi justiţia organizaţională, pe de o parte, şi devianţa organizaţională, respectiv epuizarea emoţională (sau sindromul burnout), pe de altă parte. Voi prezenta aici pe scurt conceptele studiate, rezultatele cercetării şi concluziile.

Motivaţia mea personală pentru alegerea acestei teme a fost curiozitatea de a înţelege o parte din factorii implicaţi în ceea ce se numeşte sănătate organizaţională. Mulţi dintre noi ne petrecem o mare parte din viaţă în cadrul unor organizaţii. Calitatea timpului petrecut acolo are efecte atât asupra eficienţei şi stării de bine în interiorul organizaţiei, cât şi efecte care se revarsă asupra întregii noastre vieţi. De aceea am vrut să explorez o parte dintre modalităţile prin care pot fi prevenite sau reduse unele fenomene dăunătoare atât angajaţilor, cât şi organizaţiilor în ansamblu.

Personalitatea am studiat-o folosind unul dintre modelele cele mai “la modă”, numit Big Five, care descrie 5 mari factori de personalitate:

  • deschiderea (specifică persoanelor imaginative, cu sensibilitate estetică, preferinţă pentru varietate, curiozitate intelectuală, atenţie pentru viaţa interioară şi independenţă în gândire; la polul opus se găsesc persoanele cu preferinţă pentru familiar şi un comportament conservator);
  • extraversiunea (caracterizează persoanele sociabile, energice, cu o dispoziţie în general optimistă, care se simt bine şi se fac remarcaţi cu uşurinţă în grupuri mari de oameni; la polul opus se află persoanele introvertite, mai retrase, pasive, liniştite);
  • conştiinciozitatea (caracterizează persoanele disciplinate, cu voinţă puternică, simţ al datoriei şi motivaţie pentru realizări profesionale; la polul opus se regăseşte o mai mare flexibilitate, tendinţă spre hedonism şi tendinţa de a renunţa mai uşor în faţa obstacolelor);
  • agreabilitatea (se asociază cu toleranţa, spiritul de cooperare, altruismul, încrederea în alţii – versus, în cealaltă extremă, un comportament dominant şi antagonist, egocentrism, competitivitate, scepticism faţă de intenţiile altora);
  • stabilitatea emoţională (asociată cu maturitatea emoţională, un temperament în general egal, menţinerea calmului în situaţii stresante, un bun control al impulsurilor).

Justiţia organizaţională se referă la corectitudinea cu care angajaţii sunt trataţi în cadrul organizaţiei şi este de mai multe feluri:

  • distributivă (împărţirea echitabilă a resurselor);
  • procedurală (implicarea angajaţilor în procesul de decizie);
  • interpersonală (comportament politicos şi respectuos al superiorilor faţă de angajaţi);
  • informaţională (oferirea de informaţii clare şi sincere despre modul în care au fost luate deciziile).

Devianţa organizaţională (studiată şi sub denumirea de comportamente contraproductive) reprezintă acele comportamente care dăunează sau se bazează pe intenţia de a produce daune organizaţiei (caz în care vorbim de devianţă organizaţională) sau persoanelor implicate în viaţa organizaţiei (colegi, clienţi – şi atunci vorbim de devianţă interpersonală). Ea poate lua diferite forme: abuz împotriva altora, furt, sabotaj, devianţă privind productivitatea sau reducerea timpului de lucru prin absentare, întârziere etc.

Epuizarea emoţională este un sindrom psihologic apărut ca reacţie la stresori cronici emoţionali şi interpersonali la locul de muncă şi are următoarele forme de manifestare:

  • epuizare (sentimentul de a fi lipsit de resurse emoţionale şi fizice);
  • depersonalizare (reacţii negative, dure sau cu detaşare excesivă faţă de alte persoane);
  • ineficienţă (propria percepţie a lipsei de competenţă, eficienţă
    şi productivitate).

Deoarece există şanse ca lucrarea să fie publicată ca articol într-o revistă de specialitate, deocamdată nu includ aici prezentarea rezultatelor. Vă spun doar una dintre concluzii: asigurarea unui nivel optim de sănătate organizaţională este o bună strategie de a preveni devianţa organizaţională şi epuizarea emoţională. Şi vă invit să reveniţi pentru a citi mai multe detalii despre rezultate după publicarea lor.

 

De bine despre nişte medici

Am avut de curând o problemă de sănătate (parotidită, pentru connaisseurs) din cauza căreia am făcut vizite repetate la Clinica de Chirurgie Oro-Maxilo-Facială din Timişoara. Şi pentru că mi-am făcut o impresie foarte bună despre oamenii pe care i-am văzut lucrând acolo, le fac aici o mică reclamă. Poate vreodată va căuta cineva informaţii pentru a-şi găsi un medic bun în acest domeniu şi îi va fi de folos recomandarea mea.

Eu am avut de-a face direct cu 3 medici de acolo: două rezidente (Alexandra Agagiu şi Mihaela Frăţilă – cea care s-a ocupat de mine în mod constant) şi îndrumătorul lor (Şerban Roşu). Am apreciat faptul că, deşi nu eram într-o stare gravă când am mers la prima consultaţie, m-au tratat cu atenţia pe care orice medic cred că ar trebui să o arate unui pacient. Iar când le-am spus că problema pe care o aveam e una recurentă, au luat în serios aspectul ăsta şi mi-au făcut investigaţii şi controale pentru a găsi cauza pentru care păcătoasa de parotidită se tot repetă. În plus, am apreciat că atunci când aveau dubii nu emiteau soluţii rapide, ci îşi luau timp să caute răspunsul cel mai bun, inclusiv să se consulte cu colegii / supraveghetorul- văd în asta o dovadă de responsabilitate şi sincer interes de a-şi face bine meseria.

În tot timpul cât am aşteptat lângă cabinetul de consultaţie sau la registratură, nu am văzut medic sau asistentă care să repeadă vreun pacient sau să-i vorbească de sus. Dimpotrivă, majoritatea le vorbeau pacienţilor cu atâta calm şi căldură, ascultându-i, încurajându-i, explicându-le, încât ar fi putut concura cu orice bunicuţă drăguţă care-şi îngrijeşte cu drag nepoţelul. Nu bag mâna-n foc că n-or fi şi contraexemple, spun doar că eu nu le-am văzut.

Cabinetele pe care le-am văzut arătau îngrijit şi cred că aveau mobilier şi aparate destul de noi. Nu ştiu ce-ar fi spus despre performanţa lor un specialist, dar mie mi-a inspirat încredere aspectul cabinetelor în general.

Un lucru care cred că ar mai merge îmbunătăţit e birocraţia – de fiecare dată când mergi la control trebuie să stai la coadă la registratură pentru “fişă de prezentare”; chiar şi aşa, nu mă plâng că aş fi aşteptat foarte mult la cozi, însă nu ştiu cât de mult ţine asta de norocul meu şi cât ţine de eficienţa angajatei de la registratură (căreia am înţeles că i-ar prinde tare bine un calculator mai performant). Un alt lucru ar fi o mai bună programare a consultaţiilor, fiindcă unii pacienţi veneau la control taman când medicul lor era în sala de operaţie, şi avea mult de aşteptat; la mine problema asta s-a rezolvat uşor fiindcă eram chemată în fiecare dimineaţă înainte de 8:30, însă nu cred că-i o soluţie general valabilă.

Ştiu că toate lucrurile de bine pe care le-am scris ar trebui să fie pur şi simplu normale şi nu sunt sigură cât de mult e problema mea personală că am ajuns să mă mir când văd mai mulţi doctori la un loc, într-un spital de stat, purtându-se frumos şi luându-şi responsabilităţile în serios, şi cât de mult e o problemă a societăţii noastre în general. Oricum, eu voi mai da de ştire despre astfel de dovezi ale unei normalităţi “de bine”. Vă invit să îmi scrieţi şi voi despre exemplele voastre; dacă vreţi, trimiteţi-mi chiar câte un articol întreg şi îl public ca “guest post”.

 

Răni şi pansamente

Azi am primit un cadou. Unul involuntar, sunt sigură, dar totuşi foarte valoros. Aş putea spune că am primit un semn de pace.

Mi-a amintit de o întâmplare de acum câţiva ani. După mai multe întâlniri cu câini duşmănoşi, dintre care unul m-a şi muşcat, am început să mă cam tem de griveii pe care nu-i cunoşteam sau nu-i întâlneam în prezenţa stăpânilor lor. Într-o seară de iarnă, trecând printr-un parc, am auzit un bărbat chemându-şi insistent câinele, iar în scurt timp am simţit (era prea întuneric pentru a şi vedea) ceva apropiindu-se în fugă de mine şi m-am pomenit cu un ditamai patrupedul care-şi sprijinea labele din faţă pe umerii mei. Spaima iniţială mi-a trecut brusc când am desluşit figura canină ce mă privea prieteneşte şi entuziasmat (cu limba scoasă, evident) de la câţiva centimetri de faţa mea. Când ne-am continuat drumul, i-am spus prietenei care mă însoţea că, prin acest reprezentant, neamul câinesc mi-a trimis vorbă de împăcare. Iar eu am acceptat-o bucuroasă.

Semnul primit azi vine să mă împace nu cu animale agresive, ci cu eşecurile mele în relaţii amoroase. De ani întregi colecţionez cicatrice dureroase în domeniul ăsta; dureroase pentru că după fiecare astfel de eşec ajung să mă simt defectă – eu n-am reuşit să, eu n-am fost destul de, eu văd în el lucruri care de fapt nu-s acolo. Şi uite că un fost “el” tocmai mi-a spus, vorbindu-mi de actuala lui poveste de dragoste, câteva lucruri pe care mai demult tânjeam zadarnic să le aud de la el. Era cât pe ce să mă întristez că mi le spune doar acum şi să devin geloasă că nu sunt eu cea pentru care a ajuns el să facă aceste descoperiri interioare şi să şi le asume cu voce tare. Apoi mi-am dat seama de tot ce îmi oferea el acum: încrederea de a-şi deschide sufletul în faţa mea, dovada că omul cu care mi-era atât de drag să vorbesc e încă acolo, confirmarea că lucruri pe care le-am citit în el nu erau doar în mintea mea. Privit într-o nouă lumină, un eşec îşi pierde deodată mult din forţa cu care mă apăsa. Şi îmi dă ghes să privesc dintr-o nouă perspectivă şi celelalte rateuri.

În trecutul meu sunt destui oameni care m-au rănit. Sunt şi oameni care au pansat răni provocate de alţii. Mai sunt şi cei care vin să pupe – ca să treacă – acolo unde tot ei au lovit. Azi, cineva care mi-a lăsat o cicatrice remarcabilă m-a ajutat să pansez plăgi mai întinse decât cele la care a contribuit el. Mulţumesc!