Archive for the ‘Sărbătoresc’ Category

Urări de sărbători în stil AT

 

Ce-ţi doresc eu ţie, dragă Românie

În primul rând, îţi doresc oameni care să te vadă aşa cum eşti. Fără negativism gratuit şi totodată fără optimism fanatic. Cei care văd doar ce-i urât la tine, cred că-i clar că nu te iubesc; nu te lăsa doborâtă de veninul lor! Cu cei din cealaltă extremă e mai dificil, fiindcă ei aparent îţi iubesc cu patos fiecare firicel de colb. Dar dacă nu-s în stare să-ţi vadă şi neajunsurile, înseamnă că iubirea lor are ochelari de cal şi deci e incompletă. Înverşunarea cu care te apără de fiecare “necredincios” ce vede şi alte perspective îţi face mai mult rău decât bine, fiindcă te opreşte de la a învăţa şi de la a respecta alte popoare, pe care simt ei musai nevoia să le arate ca fiind mai proaste ca al tău.

Îţi mai doresc ca oamenii ăştia să aibă nu doar mintea şi ochii deschişi, ci şi mânecile suflecate. Ca să treacă la acţiune, înţelegând că nu există “a face pentru mine” fără “a face pentru noi” şi viceversa. La capitolul ăsta recunosc că nu strălucesc încă nici eu, dar până-mi voi găsi calea să construiesc serios am măcar grijă să nu distrug.

Şi îţi mai doresc oameni care, chiar dacă învaţă de pe la alţii cum să facă lucrurile mai bine, îşi folosesc cunoaşterea şi ca să te ajute pe tine să creşti. Îi respect şi îi înţeleg pe cei care au ales să te părăsească, în acelaşi timp sper să rămână pe aici suficienţi care să te ducă în sus. “Să rămână” sau “să rămânem”? Încă nu m-am hotărât. Oricât de dragi îmi sunt râul şi ramul, am nevoie de mai mult ca să rămân. Sper să găsesc sau să-mi construiesc acest “mai mult”.

Şi mai sper să nu te superi că te-am transformat din “dulce Românie” în “dragă Românie”. Dacă aş fi rămas la “dulce”, nu m-aş fi putut opri să adaug “-amăruie”. Sinceritatea mi se pare cel mai bun cadou pe care să ţi-l fac (şi) de ziua ta.

 

29

Acum doi ani erau optsprezece şi jumătate.

Anul trecut împlineam două buletine.

Începând de azi am douăzeci şi-s nouă.

 

Şi va pleca Apolodor*

… spre meleaguri unde umblă câinii cu sticle de vin de Porto-n coadă, muzica fado e la ea acasă, iar José Saramago a fost la el acasă până când portughezii s-au supărat pe blasfemiile de le scria, iar el s-a supărat pe supărarea lor şi s-a mutat mai spre est.

Aproape un an de zile voi locui printre tripeiros. Merg să studiez psihologie într-o şcoală bună, să mă desprind de siguranţa prea bine cunoscută a cuibului, să respir o altă cultură, să mă descopăr într-un nou peisaj. Şi – foarte important – să aflu dacă luna portugheză e într-adevăr mai mare decât cea din Timişoara, după cum mă vrăjea un tânăr Joao acum nişte veri, pe când ne întorceam agale de la un chef :)

Visul plecatului în lume mă bântuie de mai mulţi ani. După ce am cochetat o vreme cu el când a apărut, mi-am dat seama că voiam să plec în primul rând ca să fug de lucruri care nu-mi plăceau din viaţa mea de aici; şi că acele lucruri n-ar fi făcut decât să mă urmărească dacă n-aş fi stat să le rezolv. Aş minţi să spun că între timp le-am rezolvat complet, dar acum sunt mult mai împăcată cu tot ce înseamnă viaţa mea. Poate părea paradoxal că tocmai acum mă voi şi desprinde (temporar), de acest context în care am învăţat să mă simt cu adevărat bine. Însă eu am rezonat dintotdeauna cu ce ne spunea odată trainer-ul meu preferat de la Analiză Tranzacţională, Anne de Graaf: “Eşti pregătit să rămâi într-o relaţie doar dacă eşti pregătit să pleci din acea relaţie. Şi eşti pregătit să ieşi dintr-o relaţie doar dacă eşti pregătit să rămâi în ea.” Iată că acum sunt pregătită să rămân. Şi e într-adevăr un moment bun pentru a pleca.

A.M.R. 5 luni :)

* Identificările mele cu pinguinul călător au început mai demult, uite-aşa.