Archive for the ‘Vreau’ Category

Despre o rigiditate mai puţin vizibilă

Rigid:
Care nu se deformează sub acţiunea forţelor exterioare.
Care este lipsit de flexibilitate.
(Despre oameni) Care nu îngăduie abateri.

E uşor de văzut rigiditatea celor care vor corectitudine, punctualitate, responsabilitate sau alte asemenea lucruri asociate cu moralitatea. Ei au nişte tipare la care ţin şi pe care nu prea sunt dispuşi să le schimbe.

Există însă şi alte tipare la care un om poate ţine, chiar cu îndârjire, dar care ne pot părea flexibile din cauza conţinutului lor. Mecanismul, însă, este acelaşi – refuzul schimbării.

  • “Eu sunt obişnuit să nu ajung la ore fixe şi n-am de gând să-mi schimb obiceiul; ar trebui să vă relaxaţi voi, ceilalţi!”
  • “Eu am crescut într-un mediu unde şpaga e normală, n-o să-mi schimb eu acum atitudinea pe care am avut-o întotdeauna; adaptaţi-vă voi, cei cărora nu vi se pare normală!”
  • “Mie-mi place să bârfesc şi n-o să caut eu alt mod de a relaţiona fiindcă ţie nu-ţi place ăsta, adaptează-te tu!”

Recunosc că acest text s-a născut şi din frustrarea mea că unele fixisme ale mele sunt mai uşor de recunoscut ca fixisme decât cele ale persoanelor care mi le critică. Vreau ca oamenii să îşi asume cuvântul pe care îl dau şi să îl respecte; sau, dacă se răzgândesc, să spună asta; sau, dacă nici asta nu fac, să îşi asume posibilele efecte negative. Vreau ca atunci când Gigica are o problemă cu Maricica să-şi folosească energia pentru a rezolva acea problemă chiar cu persoana vizată, şi nu ca să-mi înşire mie răutăcisme despre Maricica (decât dacă înţeleg că o astfel de descărcare îi e necesară pentru a putea apoi aborda problema într-un mod mai sănătos). Vreau să nu dau şpagă, inclusiv “cadouri” de care să fie condiţionată îngrijirea pe care o primesc de la un medic sau nota pe care o primesc de la un profesor; pe de altă parte, cu mare drag ofer complimente sau cadouri simbolice celor pe care îi văd făcându-şi bine munca. Într-o eventuală înfruntare între mine şi cineva care nu e de acord cu aceste preferinţe ale mele, mi-ar fi mult mai greu să folosesc argumentul cu “fii şi tu mai flexibil”, argument foarte la îndemână celuilalt (din fericire, nu cred că acesta este un dezavantaj real, pentru că “fii şi tu mai flexibil” nu prea s-ar potrivi într-un dialog productiv).

Îmi imaginez că tuturor ne-ar fi mai bine într-o lume în care fiecare ne-am recunoaşte şi ne-am asuma propriile rigidităţi. Am avea o bază mai solidă pentru a negocia soluţii benefice tuturor celor implicaţi. Sau măcar nu ne-am mai pune beţe în roate unii altora atât de uşor.

 

No smoking? Asl, pls!

Tânără nefumătoare, sensibilă, caut localuri în Timişoara unde să pot savura, pe timp de iarnă, un ceai bun sau un vin fiert aromat şi gustos, fără să mă umplu de fum de ţigară până în măduvă.

Îi cunosc pe Cărtureşti, ne înţelegem foarte bine, dar suntem într-o relaţie deschisă şi “I want to start meeting other people places”.

Dacă aveţi alte sugestii, vă rog să le scrieţi în comentarii. Vă asigur de veşnica recunoştinţă a ochilor, vocii, părului, pielii şi hainelor mele.

 

Ce-ţi doresc eu ţie, dragă Românie

În primul rând, îţi doresc oameni care să te vadă aşa cum eşti. Fără negativism gratuit şi totodată fără optimism fanatic. Cei care văd doar ce-i urât la tine, cred că-i clar că nu te iubesc; nu te lăsa doborâtă de veninul lor! Cu cei din cealaltă extremă e mai dificil, fiindcă ei aparent îţi iubesc cu patos fiecare firicel de colb. Dar dacă nu-s în stare să-ţi vadă şi neajunsurile, înseamnă că iubirea lor are ochelari de cal şi deci e incompletă. Înverşunarea cu care te apără de fiecare “necredincios” ce vede şi alte perspective îţi face mai mult rău decât bine, fiindcă te opreşte de la a învăţa şi de la a respecta alte popoare, pe care simt ei musai nevoia să le arate ca fiind mai proaste ca al tău.

Îţi mai doresc ca oamenii ăştia să aibă nu doar mintea şi ochii deschişi, ci şi mânecile suflecate. Ca să treacă la acţiune, înţelegând că nu există “a face pentru mine” fără “a face pentru noi” şi viceversa. La capitolul ăsta recunosc că nu strălucesc încă nici eu, dar până-mi voi găsi calea să construiesc serios am măcar grijă să nu distrug.

Şi îţi mai doresc oameni care, chiar dacă învaţă de pe la alţii cum să facă lucrurile mai bine, îşi folosesc cunoaşterea şi ca să te ajute pe tine să creşti. Îi respect şi îi înţeleg pe cei care au ales să te părăsească, în acelaşi timp sper să rămână pe aici suficienţi care să te ducă în sus. “Să rămână” sau “să rămânem”? Încă nu m-am hotărât. Oricât de dragi îmi sunt râul şi ramul, am nevoie de mai mult ca să rămân. Sper să găsesc sau să-mi construiesc acest “mai mult”.

Şi mai sper să nu te superi că te-am transformat din “dulce Românie” în “dragă Românie”. Dacă aş fi rămas la “dulce”, nu m-aş fi putut opri să adaug “-amăruie”. Sinceritatea mi se pare cel mai bun cadou pe care să ţi-l fac (şi) de ziua ta.

 

Şi va pleca Apolodor*

… spre meleaguri unde umblă câinii cu sticle de vin de Porto-n coadă, muzica fado e la ea acasă, iar José Saramago a fost la el acasă până când portughezii s-au supărat pe blasfemiile de le scria, iar el s-a supărat pe supărarea lor şi s-a mutat mai spre est.

Aproape un an de zile voi locui printre tripeiros. Merg să studiez psihologie într-o şcoală bună, să mă desprind de siguranţa prea bine cunoscută a cuibului, să respir o altă cultură, să mă descopăr într-un nou peisaj. Şi – foarte important – să aflu dacă luna portugheză e într-adevăr mai mare decât cea din Timişoara, după cum mă vrăjea un tânăr Joao acum nişte veri, pe când ne întorceam agale de la un chef :)

Visul plecatului în lume mă bântuie de mai mulţi ani. După ce am cochetat o vreme cu el când a apărut, mi-am dat seama că voiam să plec în primul rând ca să fug de lucruri care nu-mi plăceau din viaţa mea de aici; şi că acele lucruri n-ar fi făcut decât să mă urmărească dacă n-aş fi stat să le rezolv. Aş minţi să spun că între timp le-am rezolvat complet, dar acum sunt mult mai împăcată cu tot ce înseamnă viaţa mea. Poate părea paradoxal că tocmai acum mă voi şi desprinde (temporar), de acest context în care am învăţat să mă simt cu adevărat bine. Însă eu am rezonat dintotdeauna cu ce ne spunea odată trainer-ul meu preferat de la Analiză Tranzacţională, Anne de Graaf: “Eşti pregătit să rămâi într-o relaţie doar dacă eşti pregătit să pleci din acea relaţie. Şi eşti pregătit să ieşi dintr-o relaţie doar dacă eşti pregătit să rămâi în ea.” Iată că acum sunt pregătită să rămân. Şi e într-adevăr un moment bun pentru a pleca.

A.M.R. 5 luni :)

* Identificările mele cu pinguinul călător au început mai demult, uite-aşa.

 

Răţuşca cea lusitană

PortoAzi mi-am depus dosarul de candidatură pentru o bursă Erasmus în Porto. Deocamdată sunt singura peţitoare pentru singurul loc de la facultatea portugheză. În contextul de faţă, asta nu spune mare lucru: mai sunt cam 10 zile pentru înscriere, iar în ultimii ani nu prea e înghesuială la noi în universitate pentru astfel de burse. Totuşi, pentru locurile din Franţa şi Italia erau deja câteva dosare depuse. Iar colegii mei, atunci când le spun că vreau să studiez în Portugalia, deseori mă întreabă – mai mult sau mai puţin explicit – de ce tocmai acolo. “Că doar acolo mai sunt locuri?”

Ei bine, nu. Italia, Franţa şi Danemarca – celelalte opţiuni disponibile – sună mult mai apetisant pentru multă lume. Nu şi pentru mine. De când am văzut facultatea din Porto pe lista de burse, am ştiut că vreau să ajung acolo. Acel gen de “ştiut” care se extinde mult dincolo de cogniţie şi cuprinde parcă întreaga fiinţă. Nu pot să spun că atracţia mea pentru această ţară s-a născut din motive raţionale şi bine argumentate. În ultima vreme, căutând să aflu mai multe despre ţară, despre oraş şi despre facultatea unde sper să ajung, am ajuns să am şi suficiente asftel de motive. Ba chiar, făcând comparaţie între toate ofertele de Erasmus pe toate criteriile importante pentru mine (calitatea învăţământului, costurile implicate, stilul şi condiţiile de viaţă ale studenţilor şi ale “băştinaşilor”), într-un mod riguros-matematic, tot aceeaşi alegere aş face-o.

Situaţia asta nu e prima când mă îndrept instinctiv spre o răţuşcă urâtă în care, mai apoi, descopăr o frumoasă lebădă. Azi e prima dată când conştientizez deplin unul din marile avantaje – pentru mine – în a fi “pe lângă modă”: scap de înghesuiala din mainstream :) . Trăiască, deci, comorile aflate mai la umbră, unde omul se poate aşeza liniştit să le savureze în toată profunzimea lor! Desigur, dacă omul vrea o aşa cunoaştere şi dacă, totodată, comoara vrea să se lase descoperită.

Despre comoara lusitană mi-e clar: o vreau! Oare şi ea mă vrea? Voi afla în curând.

 

Anunţ

puzzle

Legenda:

- Eu

- Cei care mă completează

- Cei care îmi seamănă

- Cei cu care am oarecare tangenţă

- Cei cu care, aparent, nu am nimic în comun, dar fără care imaginea de ansamblu ar fi incompletă

Îl caut pe cel verde-portocaliu. Dacă îl cunoaşteţi, vă rog daţi-mi de ştire sau spuneţi-i să vină spre mine. Strada Speranţei, la parter ;)

 

Vreau la PLAI

Ca să inspir cel mai proaspăt aer din Timişoara. Ca să mă bucur de muzică felurită şi plină de viaţă. Ca să cutreier din căsuţă în căsuţă şi din cort în cort, descoperind oameni puşi pe tot felul de acţiuni, ocupaţii sau doar visări. Ca să fac ce n-am reuşit la ediţia de anul trecut – de exemplu, cursul de masaj sau o plasă eco frumoasă :D . Poate chiar şi să văd o piesă de teatru. Ca să uit pentru trei zile că locuiesc într-un oraş. Ca să dansez, cu poftă, pe iarbă. Ca să-mi amintesc (iar) cât de mică-i Timişoara şi să mă bucur că oameni pe care nu i-am văzut de câteva luni sunt bine-sănătoşi şi încă mai avem unele gusturi comune. Ca să întâlnesc oameni noi, cu spirit liber şi suflet de călător. Şi ca să descopăr motive noi de a vrea la PLAI 2010 :)

 

Schimbare humanum est

Îmi amintesc că acum câţiva ani am făcut o mică revoluţie prin lucrurile mele şi am aruncat sau dat altora o grămadă de obiecte pe care nu le foloseam şi nici nu aveam de gând să le folosesc prea curând. La sfârşit, simţeam că mă aflu într-o cameră mult mai aerisită şi chiar că eu sunt mai uşoară :) . Ce mai, feng shui pe propria piele.

De curând am citit o prezentare (în genul celor care circulă pe net sub formă de înţelepciune.ppt) în care mesajul era chiar acesta, că ar trebui să nu păstrăm nimic de care nu avem nevoie pe termen scurt. Nu pentru că obiectele respective ne-ar îngreuna viaţa şi ne-ar opri să evoluăm, ci pentru că atitudinea de a păstra tot ce “s-ar putea să mai folosească odată şi-odată” e cea care ne ţine pe loc. Nu mă gândisem înainte serios la subiect, dar mi se pare o idee validă – deşi încă am reţineri privind o parte din mesajul respectiv (cea referitoare la a nu păstra nici măcar bani pentru “zile negre”).

Sunt însă mult mai convinsă de aplicabilitatea acestui principiu atunci când e vorba de psihicul nostru. La un moment din viaţa mea, am învăţat să reacţionez într-un anume fel la o anumită situaţie, pentru că aşa obţineam ceva ce îmi trebuia. De exemplu, am învăţat să fiu drăguţă cu alţii, chiar dacă asta însemna să renunţ la ceva important pentru mine, pentru că în felul ăsta îmi asiguram simpatia lor şi, astfel, sentimentul că sunt în siguranţă (nevoie mult mai mare decât ceea la ce renunţam). În timp, aceasta devine o trăsătură a mea şi, chiar dacă mă maturizez, securitatea mea nu mai depinde atât de mult de alţii şi am la dispoziţie multe alte moduri de a relaţiona cu cei din jur pentru a-i avea aproape, eu totuşi păstrez modul de a reacţiona pe care l-am învăţat. Pentru că e verificat, pentru că e “al meu”, pentru că oricând s-ar putea să mai am nevoie de el, pentru că renunţând la el mă expun unui risc. Iar dacă mă trezesc pusă în faţa unor argumente privind inutilitatea sau chiar efectul negativ al respectivului tipar, am oricând la dispoziţie replica supremă: “Aşa sunt eu”.

Ce ne scapă de multe ori este că riscul e mult mai mare atunci când ţinem cu dinţii de ceea ce suntem decât atunci când plonjăm în necunoscutul din noi. Nu e păcat ca de dragul a ceea ce suntem să ne refuzăm şansa de a afla cine putem fi?

 

Tăceri

Astăzi hai să tăcem o vreme. Împreună. Noi doi. Nu pentru că nu mai avem nimic să ne spunem, nu pentru a evita să comunicăm, ci doar pentru a purta o tăcere captivantă – aşa cum sunt de multe ori şi confesiunile, şuetele şi dezbaterile noastre.

Uneori tăcem din dragoste, alteori cu ură; pentru că nu avem cuvinte, sau pentru că avem prea multe. Unele tăceri sunt despre dureri, altele despre speranţe. Există şi tăceri care urlă, vuiesc, invadează timpane, aşa cum sunt şi altele de a căror existenţă nu află nimeni – decât cel ce le-a purtat, şi uneori nici acela.

De data asta hai să tăcem despre faptul că eu sunt, că tu eşti, că “a fi”-ul meu se întâlneşte, aici şi acum, cu “a fi”-ul tău. Şi despre cum, aici şi acum, asta e tot ce contează.