Pe al meu dumnezeu l-am găsit undeva
între-a doua silabă şi al treilea cuvânt,
răscolind prin metafore nude, cumva
foarte-aproape de liric şi departe de sfânt.
Într-un alt ceas boem l-am aflat rătăcind
de pe-o coardă de vioară pe o gură de nai,
un déjà-entendu care caută cu jind
game noi să-şi exprime sentimentul de mai.
Integrale, atomi dintr-un gaz incolor,
oi clonate, monede, social darwinism -
au şi ele-mpreună un mesia al lor
ce zâmbeşte a rânjet şi iubeşte-a cinism.
Nu-mi slăviţi zeităţi ce nu râd, nici nu plâng,
doar lăsaţi-mi icoana ce se unduie blând
în uimirea rotundă a sânului stâng
ce-şi aude abisul înăuntru dansând.
Legenda:
- Eu
- Cei care mă completează
- Cei care îmi seamănă
- Cei cu care am oarecare tangenţă
- Cei cu care, aparent, nu am nimic în comun, dar fără care imaginea de ansamblu ar fi incompletă
Îl caut pe cel verde-portocaliu. Dacă îl cunoaşteţi, vă rog daţi-mi de ştire sau spuneţi-i să vină spre mine. Strada Speranţei, la parter 
just waiting for dim moon o’clock
to slowly embrace and unlock
the fragile beast inside me
for only your eyes to see,
for only your lips to feel,
to guess, to caress, to unveil
the crippled greek statue i carry inside,
shaped like i soul i can no longer hide.
i’ve broken the mirrors, avoid people’s eyes,
their extravagant pity or grins of despise,
don’t keep any photos or objects that might
cast memories of me in the cruel daylight -
i’ve made quite a cozy world for myself,
but everything changes when your clock strikes twelve,
when sweet inner devils start moaning again
and throwing themselves in the old gambling den.
the game is now ready to start,
let’s not use words like “love” or “heart”,
let’s dive in without any knock,
uncover our own moon o’clock.
În mod special pentru Felicia, Vlad şi Andrei, cărora ştiu că le sunt dragi scriiturile de mână. Precum şi pentru cei despre care nu ştiu 
. O fărâmă din mine, de pe vremea când scriam mai mult cu pixul decât cu tastele.
Astăzi hai să tăcem o vreme. Împreună. Noi doi. Nu pentru că nu mai avem nimic să ne spunem, nu pentru a evita să comunicăm, ci doar pentru a purta o tăcere captivantă – aşa cum sunt de multe ori şi confesiunile, şuetele şi dezbaterile noastre.
Uneori tăcem din dragoste, alteori cu ură; pentru că nu avem cuvinte, sau pentru că avem prea multe. Unele tăceri sunt despre dureri, altele despre speranţe. Există şi tăceri care urlă, vuiesc, invadează timpane, aşa cum sunt şi altele de a căror existenţă nu află nimeni – decât cel ce le-a purtat, şi uneori nici acela.
De data asta hai să tăcem despre faptul că eu sunt, că tu eşti, că “a fi”-ul meu se întâlneşte, aici şi acum, cu “a fi”-ul tău. Şi despre cum, aici şi acum, asta e tot ce contează.
