Blogu' lu' Cristina

Legenda:

- Eu

- Cei care mă completează

- Cei care îmi seamănă

- Cei cu care am oarecare tangenţă

- Cei cu care, aparent, nu am nimic în comun, dar fără care imaginea de ansamblu ar fi incompletă

Îl caut pe cel verde-portocaliu. Dacă îl cunoaşteţi, vă rog daţi-mi de ştire sau spuneţi-i să vină spre mine. Strada Speranţei, la parter

În mod special pentru Felicia, Vlad şi Andrei, cărora ştiu că le sunt dragi scriiturile de mână. Precum şi pentru cei despre care nu ştiu . O fărâmă din mine, de pe vremea când scriam mai mult cu pixul decât cu tastele.

Ca să inspir cel mai proaspăt aer din Timişoara. Ca să mă bucur de muzică felurită şi plină de viaţă. Ca să cutreier din căsuţă în căsuţă şi din cort în cort, descoperind oameni puşi pe tot felul de acţiuni, ocupaţii sau doar visări. Ca să fac ce n-am reuşit la ediţia de anul trecut – de exemplu, cursul de masaj sau o plasă eco frumoasă . Poate chiar şi să văd o piesă de teatru. Ca să uit pentru trei zile că locuiesc într-un oraş. Ca să dansez, cu poftă, pe iarbă. Ca să-mi amintesc (iar) cât de mică-i Timişoara şi să mă bucur că oameni pe care nu i-am văzut de câteva luni sunt bine-sănătoşi şi încă mai avem unele gusturi comune. Ca să întâlnesc oameni noi, cu spirit liber şi suflet de călător. Şi ca să descopăr motive noi de a vrea la PLAI 2010

Îmi amintesc că acum câţiva ani am făcut o mică revoluţie prin lucrurile mele şi am aruncat sau dat altora o grămadă de obiecte pe care nu le foloseam şi nici nu aveam de gând să le folosesc prea curând. La sfârşit, simţeam că mă aflu într-o cameră mult mai aerisită şi chiar că eu sunt mai uşoară . Ce mai, feng shui pe propria piele.

De curând am citit o prezentare (în genul celor care circulă pe net sub formă de înţelepciune.ppt) în care mesajul era chiar acesta, că ar trebui să nu păstrăm nimic de care nu avem nevoie pe termen scurt. Nu pentru că obiectele respective ne-ar îngreuna viaţa şi ne-ar opri să evoluăm, ci pentru că atitudinea de a păstra tot ce “s-ar putea să mai folosească odată şi-odată” e cea care ne ţine pe loc. Nu mă gândisem înainte serios la subiect, dar mi se pare o idee validă – deşi încă am reţineri privind o parte din mesajul respectiv (cea referitoare la a nu păstra nici măcar bani pentru “zile negre”).

Sunt însă mult mai convinsă de aplicabilitatea acestui principiu atunci când e vorba de psihicul nostru. La un moment din viaţa mea, am învăţat să reacţionez într-un anume fel la o anumită situaţie, pentru că aşa obţineam ceva ce îmi trebuia. De exemplu, am învăţat să fiu drăguţă cu alţii, chiar dacă asta însemna să renunţ la ceva important pentru mine, pentru că în felul ăsta îmi asiguram simpatia lor şi, astfel, sentimentul că sunt în siguranţă (nevoie mult mai mare decât ceea la ce renunţam). În timp, aceasta devine o trăsătură a mea şi, chiar dacă mă maturizez, securitatea mea nu mai depinde atât de mult de alţii şi am la dispoziţie multe alte moduri de a relaţiona cu cei din jur pentru a-i avea aproape, eu totuşi păstrez modul de a reacţiona pe care l-am învăţat. Pentru că e verificat, pentru că e “al meu”, pentru că oricând s-ar putea să mai am nevoie de el, pentru că renunţând la el mă expun unui risc. Iar dacă mă trezesc pusă în faţa unor argumente privind inutilitatea sau chiar efectul negativ al respectivului tipar, am oricând la dispoziţie replica supremă: “Aşa sunt eu”.

Ce ne scapă de multe ori este că riscul e mult mai mare atunci când ţinem cu dinţii de ceea ce suntem decât atunci când plonjăm în necunoscutul din noi. Nu e păcat ca de dragul a ceea ce suntem să ne refuzăm şansa de a afla cine putem fi?

Astăzi hai să tăcem o vreme. Împreună. Noi doi. Nu pentru că nu mai avem nimic să ne spunem, nu pentru a evita să comunicăm, ci doar pentru a purta o tăcere captivantă – aşa cum sunt de multe ori şi confesiunile, şuetele şi dezbaterile noastre.

Uneori tăcem din dragoste, alteori cu ură; pentru că nu avem cuvinte, sau pentru că avem prea multe. Unele tăceri sunt despre dureri, altele despre speranţe. Există şi tăceri care urlă, vuiesc, invadează timpane, aşa cum sunt şi altele de a căror existenţă nu află nimeni – decât cel ce le-a purtat, şi uneori nici acela.

De data asta hai să tăcem despre faptul că eu sunt, că tu eşti, că “a fi”-ul meu se întâlneşte, aici şi acum, cu “a fi”-ul tău. Şi despre cum, aici şi acum, asta e tot ce contează.