Blogu' lu' Cristina

E oficial: renunţ. Conversaţia de salon a fost de când mă ştiu o povară pentru mine şi nu mai am nicio motivaţie să vreau să deprind această “artă”. Nu îmi place, nu mă pricep la ea şi îi văd rostul doar într-o oarecare măsură, una mult mai mică decât frecvenţa cu care întâlnesc în jurul meu această formă de interacţiune.

Cu oamenii care-mi sunt apropiaţi pot vorbi (din când în când) nimicuri şi să-mi facă mare plăcere, pentru că simt aceste momente ca pe o joacă de copii sau ca pe nişte purtătoare ale mesajului de substrat “mi-e dragă prezenţa ta”. Cu oamenii pe care nu-i ştiu, rareori pot trece direct la intimităţi; aşa că din nou sunt binevenite schimburile de replici mai superficiale, menite să pregătească terenul pentru o eventuală apropiere.

Ce continuă să-mi displacă e conversaţia ca sport de performanţă: important e cât spui şi cum spui, conţinutul nu prea contează câtă vreme dai o replică promptă şi care sună bine. Iar jocul nu e unilateral, regulile sunt respectate şi de vorbitori, şi de “public”: dacă foloseşti cuvinte mari ţi-e recunoscută inteligenţa, dacă vorbeşti porcos eşti non-conformist şi dintr-o bucată, iar dacă îi bagi pe toţi în ceaţă eşti de-a dreptul genial. Dacă asculţi însă cu atenţie ce se spune, rişti să ai aceeaşi senzaţie ca atunci când afli traducerea unei melodii străine care îţi plăcea fiindcă avea un ritm excelent, iar acum constaţi că versurile sunt stupide şi n-au nicio legătură cu ce-ţi transmitea partea instrumentală.

La fel de mult îmi displace conversaţia care are ca scop major evitarea tăcerii. De parcă nişte oameni care se află împreună pentru un timp trebuie să-şi vorbească neîntrerupt, altfel nu-şi merită numele de fiinţe sociale.

Dacă spun eu că suntem un popor care practică din greu acest sport, e doar o părere subiectivă. Însă când studiile de psihologie socială arată că şi la noi, ca în orice cultură colectivistă, se vorbeşte mult şi se spune puţin, devine deodată mai clar de ce la noi discursul politic e vorbărie goală: oamenii ăia nu fac decât să reprezinte majoritatea. Şi efectele culturii “marii trăncăneli” se văd, cred eu, în multe domenii: şedinţe de lucru ineficiente, cursuri şi ore de clasă care informează în exces fără să formeze, multă presă de proastă calitate.

O fi doar rău că suntem aşa, ca popor? Probabil că nu, dar deocamdată nu văd avantajele acestui fel de a fi. Mi-e clar, însă, că ne-am dezvoltat în această direcţie şi din cauza istoriei noastre. La fel cum fiecare “trăncănitor” sau “orator de salon” s-a format aşa sub influenţa istoriei sale personale. Înţeleg asta şi ştiu că pentru a ne înţelege prezentul avem nevoie să ne privim trecutul. Iar cu viitorul cum facem? Îl vom lăsa să fie o reluare automată a deprinderilor din trecut? Sau suntem într-un moment în care ne permitem să cârmim dinspre vechile tipare spre noi obiceiuri, poate mai sănătoase?

Răspunsul meu pentru mine l-am găsit. Mi-e tot mai uşor să schimb, cu diferiţi oameni, mesaje intime şi autentice, chiar şi atunci când ele transmit lucruri neplăcute. Mi-e tot mai confortabil să stau lângă alţii în tăcere atunci când nu am ceva relevant de spus. Aşa că am două variante pentru a ieşi din conversaţiile de salon. Mai e cel puţin una pe care nu am exersat-o încă: să mă ridic şi să plec. Când va veni vremea să o încerc, dacă voi avea ezitări, mă va ajuta să mă gândesc la vorbele lui Andrei Pleşu: “Extrageţi din morişca zilnică toată această pălăvrăgeală şi ţara se va cufunda în linişte. Iar de la o vreme, am putea reîncepe să gîndim articulat şi să lucrăm cuviincios.” Cum ar suna traiul într-o asemenea ţară? Eu zic că foarte bine.

În analiza tranzacţională, unul dintre conceptele-vedetă este cel de joc: un tipar neconştientizat de  interacţiune în care ceea ce se transmite la nivel social (“ce spunem”) diferă de mesajul de la nivel psihologic (“ce vrem să spunem”), iar în final câştigul celor implicaţi este negativ, pentru că trăirile pe care le experimentează sunt neautentice şi ineficiente pentru a rezolva cu adevărat problemele dintre ei.

Triunghiul dramatic al lui Karpman e folosit pentru a descrie dinamica tipică a acestor jocuri. Rolurile pe care le putem juca sunt trei: Victimă, Persecutor şi Salvator. Participanţii la joc pornesc de pe poziţii diferite (de exemplu, Victimă şi Salvator), iar pe parcursul interacţiunii ajung să schimbe rolurile (de exemplu, Victima, sătulă să fie salvată cu forţa şi fără rezultat, începe să îşi persecute Salvatorul, devenit astfel Victimă).

Jocurile sunt, evident, interpersonale. De curând am descoperit că un proces asemănător se poate derula şi intrapsihic. Personalizându-mi sentimentele şi emoţiile, pot spune, metaforic, că uneori joc cu ele exact aceleaşi tipare ca în triunghiul dramatic. Am avut destule trăiri pe care le-am persecutat – văzându-le ca neacceptabile din diferite motive, încercam să le reprim. Furia, atracţia pentru cineva indisponibil, gelozia – câteva din victimele (auto-)persecuţiilor mele. Pe de altă parte, au fost şi trăiri pe care le-am salvat cu încăpăţânare, străduindu-mă să le ţin în viaţă chiar când ele nu mai aveau mult suflu. Cel mai mult am făcut aşa ceva cu buna dispoziţie şi cu îndrăgostirea pentru câte un om pe care aveam din ce în ce mai puţine motive să mi-l doresc lângă mine. Şi, la fel ca în triunghiul dinainte, întotdeauna am ajuns să sufăr de pe urma acestor trăiri – le-am devenit victimă, pentru că sentimentele reprimate mocnesc şi răbufnesc, iar cele intrate în comă nu se lasă reanimate prin cure de machiaj, ci se transformă în fantome omniprezente.

O ieşire din triunghiul dramatic e reprezentată în triunghiul învingătorilor: Vulnerabilitatea, Asertivitatea şi Grija pot fi folosite pentru a transforma interacţiunea nesănătoasă, de joc, într-una autentică. Un om asertiv, vulnerabil sau grijuliu poate răspunde nevoilor proprii respectându-le şi pe ale altora şi, dacă e cazul, cerând sprijinul altora. Când manipularea iese din scenă, ne putem privi unii pe alţii din poziţia “eu sunt OK şi tu eşti OK”.

Aici găsesc şi soluţia cea mai bună pentru jocurile cu sentimentele mele. În loc să îmi controlez rigid trăiri care nu mi se par OK, cel mai bine pare să-mi facă acceptarea lor, cu curiozitate şi cu încrederea că ele îmi arată ceva despre nevoile, aspiraţiile şi resursele mele. Iar acest ceva merită privit şi înţeles, chiar şi atunci când nu e frumos, dezirabil sau moral. Fiindcă e ceva din sinele meu autentic.

Am trecut deja prin câteva experienţe foarte convingătoare din care am desprins de fiecare dată concluzia de mai sus. Ce-mi trebuie cel mai mult de acum înainte e exerciţiul. Uneori tentaţia e foarte mare să reiau căile bătătorite – atât din cauza unor mituri pe care mi le-am însuşit despre sentimente ne-OK, cât şi din cauza dificultăţii de a separa trăirea afectivă de un anumit comportament care de obicei o urmează şi pare, deci, imposibil de evitat. De exemplu, furia (emoţie) e deseori însoţită de agresivitate (comportament); ele pot părea inseparabile, în aşa măsură încât mulţi oameni nici nu văd vreo deosebire între ele. În realitate, furia poate fi exprimată şi non-violent. Iar din experienţa mea, o astfel de reacţie poate fi de-a dreptul eliberatoare şi, în destule situaţii, mult mai eficientă decât o reacţie agresivă (care îşi are şi ea rostul în alte împrejurări).

Redesenând triunghiul pentru a ieşi din auto-jocurile mele emoţionale, am deci trei lucruri de făcut: să-mi ascult trăirile, să-mi recunosc nevoile şi să-mi folosesc asertiv resursele. Simplu, nu?

Sărbătorile în familie sunt un refren mult cântat. Ani întregi, însă, acest refren n-a fost printre preferatele mele; uneori era chiar în extrema opusă. Asta pentru că, odată trecută vârsta la care statutul meu de “fetiţă cuminte” era suficient pentru a mulţumi întreg familionul, am simţit mereu că omul în care mă transform nu corespunde aşteptărilor celorlalţi, iar trăirea dominantă pe care o aveam în compania neamurilor mele era un puternic sentiment că “sunt greşită”.

Lucrurile astea au început să se schimbe cam acum un an şi jumătate.  Cam pe atunci când am început şi eu să fac nişte schimbări la mine pe care mi le dorisem de mult şi pe care nu îndrăznisem până atunci să le fac tocmai pentru a nu mă îndepărta şi mai mult de rolul ce părea a mi se cere să-l joc. Rezultatul e oarecum paradoxal: deşi am ajuns să spun cu voce tare cine sunt, iar acest “cine sunt” e mult diferit de “cine (cred eu că) vor ei să fiu”, mă simt tot mai aproape de rudele mele. Am ajuns nu numai să mă simt bine cu ei, ci şi să îi accept ca o parte importantă şi dragă din istoria mea personală şi din reţelele mele sociale. Am ajuns să îmi regăsesc rădăcinile.

Mi se pare interesant că nevoia – nehrănită – de a simţi aceste rădăcini nu am conştientizat-o, deşi am trăit cu ea mult timp. Îmi dau acum seama că subiectul a mai apărut de două ori, în contexte diferite, în ultimele mele postări pe blog: nevoia de a avea o bază sigură, din care să pot pleca în explorare şi unde să ştiu că voi găsi sprijin întotdeauna când îl voi căuta. Cu alte cuvinte, nevoia de ataşament sănătos. Şi mă gândesc la crezul terapeutic al lui Carl Rogers, care susţinea că relaţia e cea care vindecă, precum şi la conceptul de reparentare din analiza tranzacţională. Ce iau din toate astea pentru a folosi în viitoarea mea profesie e următoarea idee: ca terapeut, e important să creez cu clientul meu o relaţie construită pe un asemenea ataşament, care să ofere atât siguranţă, cât şi libertate pentru căutări şi schimbări, adică pentru creştere. Mă aşteaptă, deci, o carieră de grădinar

“The day I died was the best day of my life” – aşa mă anunţa nu demult o piesă la radio. Nu i-am dat suficientă atenţie încât să ascult toată povestea, dar versul mi-a rămas în minte. Şi s-a tot învârtit pe acolo până când şi-a găsit un sens care să mi se potrivească. Iar acum câteva zile respectivul sens a făcut un pas în afara intelectului meu şi s-a revărsat în fiecare din celulele care mă compun. Această zi e cea pe care aş alege-o dacă ar trebui, ca în “After Life“, să iau cu mine o singură amintire din viaţa asta, pentru că e cea mai vie trăire de flow pe care am avut-o până acum.

Una din primele amintiri clare pe care le am e de la vârsta de doi ani şi vreo jumătate, când am ajuns la creşă. Acolo e prima dată când ştiu că am simţit intens separarea dintre “Eu” şi “Lume”. Intens şi dureros. Ani mai târziu, pe măsură ce mi-am lăsat viaţa să o ia pe alte drumuri decât cele la care visam, sentimentul ăsta de izolare m-a invadat tot mai tare. Mi se pare firesc, din moment ce mă deconectam de la surse care mi-ar fi putut da energie. Aşa îmi explic şi claustrofobia pe care mi-am grădinărit-o în acele vremuri: cred că era modul în care sufletul meu a ales să mă tragă de mânecă pentru a schimba direcţia şi a-mi reface conexiunile cu “Lumea”.

Au fost destule momente sau perioade întregi în care senzaţia de deconectare mi-a dispărut sau măcar a scăzut. De obicei era o schimbare condiţionată – de activităţile în care mă implicam, de oamenii cu care eram şi de relaţiile mele cu ei, de visele pe care le aveam şi de cât de mult credeam în ele. Rareori mă bucuram, din plin, pur şi simplu pentru că exist.

Drumul meu interior de refacere a legăturilor şi-a găsit apogeul, cine-ar fi crezut, într-un vagon de metrou. Fără adrenalină, fără orgasme fizice sau intelectuale, fără revelaţii mistice – doar eu pe-un scaun de plastic, inhalând miresme subterane, simţind mişcarea trenului şi privind la necunoscuţii din jur. Şi simţindu-mă o picătură în ocean, susţinută de valul care mă duce şi totuşi liberă să mă desprind de el atunci când vreau. Ziua în care “Eu” a murit, lăsându-l pe “eu” să se bucure, pur şi simplu, că există; şi să-şi ureze un sincer “Bine-am revenit în braţele lumii!”

Mai pleacă dintre noi un vis -
cu-o moarte toţi suntem datori -
se spune că s-a sinucis,
însingurat, de sărbători.

Trăia retras, printre scrisori
şi vechi viniluri muzicale,
colecţionând polen din flori -
el, cel alergic la petale.

Doar tu şi eu ce-l mai ştiam;
din când în când, prin întuneric,
nehotărâţi, îl însoţeam
la un pahar de vin himeric.

De ce-a ales să nu mai lupte
nu ştie nimeni dintre cei
care continuă să se-nfrupte
din ce-a peţit el de la zei.

E un curaj să-nveţi să mori,
iar să trăieşti – cu mult mai mare.
Cu-o viaţă toţi suntem datori,
noi doi cu două vieţi, se pare.

Dintre ramele ei de pe peretele galeriei, Nataşa priveşte oamenii şi visează să fie ca ei – un om în carne, oase şi simţire, nu doar unul din pânză şi vopsele. Azi, însă, e mult prea încurcată de ceea ce a descoperit la ei pentru a mai şti cât de mult vrea să le semene.

Deruta a început în ziua când doamna aceea cu buze ascuţite şi rujate a exclamat: “Ah, iată şi portretul Nataliei!”, iar apoi s-a apropiat şi a studiat-o pe Nataşa câteva minute bune. Natalia. Natalia? “Dar pe mine mă cheamă Nataşa. Tudor îmi şoptea numele acesta încă dinainte de a-mi fi conturat ultimele şuviţe. De ce îmi spune această femeie pe un alt nume?”. Răspunsul, pentru oricine din afară, e simplu: pe plăcuţa de lângă tablou stă scris “Natalia”.

În următoarele zile, Nataşa a descoperit că nu e singura cu identitate incertă. Pe paznicul galeriei, pe care toată lumea îl ştie drept Tinu, îl cheamă de fapt Constantin. Sau o fi mai corect să spunem că pe paznicul galeriei, trecut în acte Constantin, îl cheamă de fapt Tinu? Când şi-a cerut iubita de soţie, ea i-a răspuns bucuroasă “Da, Tinu, da!”. La cununia civilă, însă, primarul n-a întrebat-o dacă se căsătoreşte cu Tinu, ci cu Constantin. Şi atunci ea nevasta cui o fi? Şi de ce l-or fi botezat părinţii cu ditamai numele de zece litere, dacă până şi ei l-au chemat dintotdeauna cu cel scurt, din doar patru?

Ah, şi de s-ar limita confuziile astea la numele oamenilor – cu ele e uşor, sunt la îndemână convenţii care să înlăture ambiguitatea. Dar nu, Nataşa vede că deseori nici stărilor sufleteşti nu li se spune pe nume.

Iată, de exemplu, fetele acelea două de lângă fereastră. În timp ce una dintre ele vorbeşte cu entuziasm despre picturile din faţa lor, cealaltă simte nevoia să-şi privească furioasă prietena şi să-i spună “Mai las-o naibii de artă cubistă şi ascultă-mă şi pe mine, frământările mele nu sunt mai puţin importante doar pentru că nu-s agăţate pe-un perete de galerie!”. Dar n-o va face, pentru că nu vrea să îşi supere prietena cu necazurile ei. Aşa că va aştepta până vor fi parcurs toată galeria şi apoi va spune, privind în podea: “Vreau să merg acasă”. Va pleca simţindu-se singură, neînţeleasă şi neinteresantă. Cealaltă fată va fi dezamăgită că nu îşi continuă seara împreună, la un pahar de vorbe intime, dar va respecta dorinţa prietenei sale.

Lucrurile se complică şi mai mult când în lumea guvernată de ambiguitate se găseşte câte-un Tinu pe care chiar aşa îl cheamă, dar toată lumea presupune că adevăratul lui nume e Constantin. Şi nici asta nu-i tocmai grav, ba ar putea fi chiar comic dacă Tinu al nostru are un pic de umor.

Ce umor să aibă însă fata aceea de pe băncuţa din mijlocul sălii, pe care iubitul o va părăsi peste câteva zile pentru că ea tocmai i-a spus “Vreau să te simţi un om liber lângă mine, nu să te sufoc cu dragostea mea”, iar el a înţeles din asta “Nu mă iubeşte cu adevărat”? Şi cine poate şti, într-o lume atât de întortocheată, dacă nu cumva el caută la ea semne că nu îl iubeşte doar fiindcă în adâncurile sale tainice el nu se crede demn de iubire, sau dacă nu cumva ea le lasă celor din jur libertate cât cuprinde pentru că de fapt ea este cea care se teme de a fi sufocată?

În artă, a sugera un obiect fără a-i spune pe nume se numeşte metaforă. În relaţiile dintre oameni, prea multă astfel de artă a sensurilor ascunse naşte dramă, dar nu naşte şi viaţă reală. Şi atunci, se întreba Nataşa, de ce o folosesc oamenii atât de mult? Răspunsul l-a găsit când a început să vadă ramele pe care le duc în spate toţi cei care îşi reformulează adevărurile interioare în doublespeak înainte de a le scoate în lume. Acela a fost momentul când s-a hotărât că scopul ei nu e să devină un om, ci – vorba domnului Carl Rogers – o persoană.

În mod special pentru Felicia, Vlad şi Andrei, cărora ştiu că le sunt dragi scriiturile de mână. Precum şi pentru cei despre care nu ştiu . O fărâmă din mine, de pe vremea când scriam mai mult cu pixul decât cu tastele.

Azi am primit un cadou. Unul involuntar, sunt sigură, dar totuşi foarte valoros. Aş putea spune că am primit un semn de pace.

Mi-a amintit de o întâmplare de acum câţiva ani. După mai multe întâlniri cu câini duşmănoşi, dintre care unul m-a şi muşcat, am început să mă cam tem de griveii pe care nu-i cunoşteam sau nu-i întâlneam în prezenţa stăpânilor lor. Într-o seară de iarnă, trecând printr-un parc, am auzit un bărbat chemându-şi insistent câinele, iar în scurt timp am simţit (era prea întuneric pentru a şi vedea) ceva apropiindu-se în fugă de mine şi m-am pomenit cu un ditamai patrupedul care-şi sprijinea labele din faţă pe umerii mei. Spaima iniţială mi-a trecut brusc când am desluşit figura canină ce mă privea prieteneşte şi entuziasmat (cu limba scoasă, evident) de la câţiva centimetri de faţa mea. Când ne-am continuat drumul, i-am spus prietenei care mă însoţea că, prin acest reprezentant, neamul câinesc mi-a trimis vorbă de împăcare. Iar eu am acceptat-o bucuroasă.

Semnul primit azi vine să mă împace nu cu animale agresive, ci cu eşecurile mele în relaţii amoroase. De ani întregi colecţionez cicatrice dureroase în domeniul ăsta; dureroase pentru că după fiecare astfel de eşec ajung să mă simt defectă – eu n-am reuşit să, eu n-am fost destul de, eu văd în el lucruri care de fapt nu-s acolo. Şi uite că un fost “el” tocmai mi-a spus, vorbindu-mi de actuala lui poveste de dragoste, câteva lucruri pe care mai demult tânjeam zadarnic să le aud de la el. Era cât pe ce să mă întristez că mi le spune doar acum şi să devin geloasă că nu sunt eu cea pentru care a ajuns el să facă aceste descoperiri interioare şi să şi le asume cu voce tare. Apoi mi-am dat seama de tot ce îmi oferea el acum: încrederea de a-şi deschide sufletul în faţa mea, dovada că omul cu care mi-era atât de drag să vorbesc e încă acolo, confirmarea că lucruri pe care le-am citit în el nu erau doar în mintea mea. Privit într-o nouă lumină, un eşec îşi pierde deodată mult din forţa cu care mă apăsa. Şi îmi dă ghes să privesc dintr-o nouă perspectivă şi celelalte rateuri.

În trecutul meu sunt destui oameni care m-au rănit. Sunt şi oameni care au pansat răni provocate de alţii. Mai sunt şi cei care vin să pupe – ca să treacă – acolo unde tot ei au lovit. Azi, cineva care mi-a lăsat o cicatrice remarcabilă m-a ajutat să pansez plăgi mai întinse decât cele la care a contribuit el. Mulţumesc!

Din când în când sunt întrebată de ce scriu tot ce scriu. Mai precis, de ce scriu pe blog.

Scriu pentru că îmi place. Mi-a plăcut dintotdeauna. În copilărie scriam poezioare şi îmi făceam cu drag temele la română sau engleză când aveam de făcut compuneri libere. În ultimul an de liceu am ţinut un jurnal. Am mai scris tot felul de poezii şi povestioare – nu multe au supravieţuit în urma recitirilor de peste câţiva ani. Şi să nu uit de scrisorile de dragoste; curios e că tocmai celor care au contat cel mai mult pentru mine nu le-am compus aşa ceva; probabil că eram prea ocupată să trăiesc dragostea ca să mai scriu despre ea . Am mai suferit şi de “mail-uială” cronică într-o vreme; tocmai în acea vreme în care nu mă mai manifestam în alte feluri de scriituri. Acum e rândul blogului şi sper că în viitor, după ce mai trăiesc şi mai învăţ, să am suficiente de spus încât să public articole prin reviste de psiho şi, de ce nu, câte-o carte.

De ce scriu în public? După ce m-am lămurit că n-am ales bine ingineria, am săpat mult ca să văd ce îmi place mie cel mai mult să fac. Şi am găsit trei răspunsuri, fără o ordine a preferinţelor între ele: îmi place să fac oamenii să simtă, să gândească şi să râdă.  Mai de curând am restrâns concluzia la o singură idee: cel mai mult îmi place să ajut oamenii (inclusiv pe mine) să crească. Mă bucur ca un copil de câte ori cineva îmi spune că din cauza unui lucru spus sau făcut de mine a ajuns să privească o latură a vieţii şi dintr-o altă perspectivă (pe care nu neapărat a acceptat-o, de obicei îmi ajunge că a văzut-o şi a luat-o în calcul). Am primit astfel de reacţii şi în urma unor articole de pe blog, aşa că îi prevăd viaţă lungă acestui locşor de împărtăşit gânduri şi sentimente.

În plus, scrisul ăsta în văzul lumii îmi ţine un pic şi de foamea de socializare pe care nu o pot astâmpăra întotdeauna aşa cum mi-aş dori. Nu sunt un animal foarte social, în sensul că anumite forme tipice de interacţiune îmi sunt indiferente sau neplăcute. Discuţiile despre politică, fotbal, credite, maşini,  EBA, farduri; teoretizarea tiparelor despre cum sunt bărbaţii/femeile/românii/ungurii/americanii/săgetătorii/vărsătorii; ritualurile care menţin o politeţe cel mult călduţă; dezbateri menite să arate cine-o are, simbolic, mai mare; schimburi de informaţii care nu spun mai nimic despre cei implicaţi în discuţie, ci au doar rolul de a umple spaţiul dintre ei şi timpul petrecut, fizic, împreună – toate astea sunt forme foarte obişnuite de socializare de care nu mă simt atrasă. Blogul e un loc unde pot oricând să vorbesc despre lucrurile care mă preocupă; şi văd că nu rămân fără răspuns. Unele răspunsuri le primesc în comentarii, prin e-mail sau pe blogurile altora, iar altele – preferatele mele – în discuţii faţă-n faţă (respectiv faţă-n monitor, fiindcă tot mai mulţi din oamenii mei preferaţi se împrăştie în patru zări).

Uite de-asta scriu. Tu de ce mă citeşti?