Blogu' lu' Crisu

Cum nu am mai scris pe blog de vreo 2-3 luni (shame on me! ), încerc acum să povestesc cam ce s-a întâmplat în acest timp. Din februarie am început să lucrez la o grădiniţă din Lugoj ca … teacher. Predau engleza unor îngeraşi cu vârste cuprinse între 2 şi 6 ani. Este ceva ce nu aş fi crezut că voi ajunge vreodată să fac, dar cum viaţa te pune mereu în situaţii neaşteptate, iată că am ajuns la catedră. Şi acum să povestesc cam cum e să fii teacher.

Primul contact cu predatul l-am avut în timpul facultăţii, în orele de practică de la modulul pedagogic. Tot engleză am predat şi acolo, singura diferenţă fiind vârsta copiilor. În facultate am predat la o şcoală generală la clasa a 6a şi a 8a, aici predau la grupa mică, mijlocie şi mare. Bănuiesc că nu trebuie să adaug că diferenţa este uriaşă. La şcoala generală am predat doar câteva ore, dar au fost suficiente pentru a-mi face o părere despre cum e să fii dascăl în vremea noastră. Materialele didactice sunt puţine, destul de plictisitoare şi învechite; am predat pe baza aceloraşi cărţi din care am învăţat şi eu acum 10 ani când am fost în clasa a 6a. E drept că limba engleză nu se schimbă, dar lumea în care trăiesc copiii aceştia e cu totul diferită faţă de lumea în care trăiam eu în şcoala generală. Astfel că şi materialele didactice ar trebui să fie adaptate la realitate.

Ce s-a schimbat cel mai mult în decursul anilor, cu siguranţă sunt elevii. Noile generaţii sunt foarte diferite de cele anterioare. Şi schimbarea, din păcate, nu e mereu în bine. Elevii sunt din ce în ce mai tupeişti, şi-au pierdut respectul pentru cadrul didactic şi au impresia că li se cuvine totul. Sau, ca să nu generalizez, nu toţi, dar majoritatea se poartă aşa. E drept că o mare parte a vinei pentru această atitudine le revine părinţilor care le oferă totul pe tavă. Spre exemplu, i-am întrebat la un moment dat pe cei din clasa a 6a câţi dintre ei au iPhone. Cel puţin 3 au ridicat mâna… copii de 12 ani.

Din aceste motive, plus cel material, nu mi-am dorit niciodată să devin profesoară. Însă iată că am ajuns exact asta. Şi nu-mi pare rău. Desigur predatul la grădiniţă este complet diferit, de aceea îmi şi place. Nu am de-a face cu adolescenţi obraznici, ci cu copilaşi care încă cred în Moş Crăciun. Şi sunt adorabili! Un alt avantaj e că grădiniţa la care lucrez este privată şi multe din materialele didactice sunt de peste ocean, ceea ce face munca mea mult mai uşoară şi învăţatul mai atractiv pentru copii.

Sunt o persoană căreia îi plac copiii şi aş vrea să am cel puţin 3. Dar una e să fie ai tăi şi alta să îi educi la grădiniţă/şcoală. Pentru a fi profesor e clar că ai nevoie de acel ceva pentru că a lucra cu copii nu e chiar atât de uşor. E nevoie de multă răbdare, atenţie şi nervi de oţel. Dar este o activitate care îţi oferă satisfacţii. Cel puţin eu aşa simt. Mă uit la omuleţii ăştia mici şi mi se umple inima de bucurie când intru în clasă şi ei aleargă la mine şi îmi imbrăţişează piciorul, că doar până acolo ajung. Îmi place să îi ascult cum rostesc cuvintele în engleză, când ei încă nu ştiu să vorbească bine română. Dar ce îmi place cel mai mult la ei e faptul că sunt atât de inocenţi. Sunt răi unii cu alţii, dar nu ca oamenii mari. Se muşcă, se pişcă, se lovesc unul pe altul, dar apoi îşi cer iertare de fiecare dată. Şi o primesc. Cred că replica mea favorită pe care o aud la grădiniţă e: “-Te rog iartă-mă. -Te iert.”

Sunt încă la vârsta în care totul în jurul lor e ceva extraordinar de care se bucură sincer. Orice lucru banal pe ei îi impresionează şi se uită curioşi. Avem nişte figurine, nişte animale de pus pe deget. Sunt absolut fermecaţi de ele cei din grupa mică. De fiecare dată cînd vine Monkey în vizită e mare sărbătoare. Apoi mai sunt şi geloşi. Dacă îl iau pe careva în braţe sau îl pup apare inevitabil replica “Dar de ce îl iei numai pe el? Tu numa pe el îl iubeşti!” şi atunci trebuie să le arăt că îi iubesc pe toţi! Uneori mai trebuie să îi liniştesc când încep să plângă după mama/tata/bunica. Alteori, trebuie să ridic tonul şi să îi pun pe “scaunul ruşinii” sau să îi trimit la colţ pentru a-i face să înţeleagă anumite reguli.

Mă gândeam într-un timp să fac o categorie aici pe blog cu perle ale copiilor. Poate încep să le adun şi să le notez. Sunt grozave! Noile generaţii sunt într-adevăr diferite de ale noastre. Copiii sunt din ce în ce mai isteţi şi accesul la informaţie şi tehnologie le modelează şi lor viaţa. Majoritatea se joacă pe calculator (de fapt aproape toţi spun ca se joacă pe laptop) şi ştiu deja de internet. Mereu mă gândesc oare cum vor fi când vor fi mari. Cu siguranţă vor şti mai multe decât mine şi decât părinţii lor.

Nu aş fi crezut că ajung să fiu profesoară, dar acum că sunt îmi place. Nu ştiu dacă este un lucru permanent, dar momentan aici sunt şi experimentez cum e să fii teacher.

Niciodată nu mi-a plăcut să vorbesc în public, dar cum bine spune zicala “de ce ţi-e frică nu scapi” am fost pusă şi eu această situaţie. Organismul meu reacţionează într-un mod foarte ciudat când sunt în faţa unei mulţimi şi trebuie să ţin un discurs. În primul rând mă bâlbâi şi uit cuvinte, îmi tremură mâinile şi, reacţia mea preferată, înroşesc. Dacă este un lucru pe care îl urăsc la corpul meu este că mă trădează în cele mai importante momente. Mereu înroşesc când nu trebuie.

Având o diplomă de “specialist” în comunicare se presupune că nu am probleme la acest capitol. Eh, realitatea e alta. În timpul celor 3 ani de studiu nu s-a pus un accent puternic pe comunicarea orală, pe vorbitul în faţa unei audienţe, aşa că nu am avut multe ocazii să exersez oratoria. Îmi doresc o carieră în domeniul în care am absolvit, astfel că trebuie să iau atitudine şi să lupt cu frica şi cu timiditatea.

Primul pas l-am făcut. Am participat la un training organizat de Toastmasters Timişoara despre – ce altceva – vorbitul în public. Recunosc că am mers puţin speriată de gândul că va trebui să vorbesc în faţa unor specialişti în domeniu care vor fi uimiţi de numărul de “Ăăă”-uri din discursul meu şi mă vor critica pentru ruşinea adusă acestei arte – arta oratoriei. În realitate a fost complet diferit. Oamenii aceia au fost deschişi, amabili şi extrem de prietenoşi. Am învăţat multe de la ei şi, poate cel mai important, am invăţat că vorbitul în public se învaţă! Oricât de stângaci ai fi, cu exerciţiu şi sfaturi bune poţi deveni un specialist.

Mă bucur că mi-am făcut curaj să particip la acest training, a meritat pe deplin, mă bucur că Alina ne-a împărtăşit ideea (mie şi Flaviei) pentru că, precum a spus şi ea, noi venim la pachet :D şi mă bucur că am cunoscut oameni noi de la care am ce învăţa.

“Urăsc să fiu copil!” mi-a spus Delia, sora mea de 8 ani. De obicei are reacţii de genul acesta când este obligată (spre binele ei) să mănânce legumele din ciorbă, să facă exerciţii de matematică sau să citească o poveste pentru a-şi îmbunătăţi cititul. I-am spus să ţină minte cuvintele acelea şi o voi întreba din nou peste 15 ani dacă are aceeaşi părere.

Oare toţi suntem la fel? Nu ştim să apreciem lucrurile pe care le avem decât atunci când nu mai sunt ale noastre? Îmi amintesc că şi eu aveam aceaşi dorinţă când eram copil. Îmi doream să fiu mare. Şi făceam tot ce puteam pentru a părea că sunt. Întotdeauna eram geloasă pe adulţi deoarece ei nu trebuie să inveţe, să facă teme, să recite poezii, ei au timp liber şi pot face ce vor cu el.

Acum mi-aş dori ca pe lista activităţilor mele zilnice să fie jucatul, exerciţiile la matematică şi desenatul. Mi-ar plăcea să nu-mi fac grji. Nu mai ţin minte ce griji aveam eu în copilărie, dar probabil că erau de genul “Oare azi va ploua sau mă pot juca scunsa afară?”. Când eram la şcoală, ţin minte că auzeam mereu propoziţia “Copilăria este cea mai frumoasă perioadă din viaţă.” Pe atunci nu realizam acest lucru şi doream să scap de acea perioadă imaginându-mi că viaţa sigur e mai frumoasă  mai târziu, când eşti adult.

Acum cred că fiecare perioadă e frumoasă în felul ei. Într-adevăr copilăria are farmecul ei, perioada în care poţi face orice, descoperi lumea, descoperi oamenii din jur, descoperi jocurile, cărţile şi desenele. E perioada inocenţei, în care eşti imun la răutăţile lumii din jurul tău. Sau cel puţin aşa ar trebui să fie. Măcar primii ani din viaţă. Celelalte etape, deşi pe parcursul vieţii îţi pierzi puritatea copilăriei, au farmecul lor. Sau cel puţin au părţi frumoase, pe lângă cele urâte.

Cred că e important să te bucuri de fiecare zi, de fiecare an, de fiecare anotimp, de fiecare perioadă. Nu ştiu  câte perioade vor mai exista în viaţa mea sau cum vor fi acestea, însă sper ca la sfârşit să îmi amintesc de fiecare cu drag. Sper să am măcar o amintire frumoasă din fiecare etapă din viaţa mea.

O să încerc de acum încolo să îi spun mai mult lucrul acesta surorii mele; să se bucure mai mult de copilăria ei. Şi împreună cu ea sper să mă bucur şi eu, chiar dacă perioada aceasta s-a terminat pentru mine de ceva vreme.

Anul acesta a început încet…sau aşa mi s-a părut mie.Parcă ieri a fost revelionul şi de fapt au trecut deja 9 zile. Zile în care m-am luptat cu răceala, am “despodobit” bradul, am citit, m-am uitat la filme, am petrecut momente frumoase cu persoane dragi. A fost un sfârşit de an frumos şi un un început la fel de frumos. Ca toate începuturile de altfel.

Nu mi-am propus multe pentru anul acesta. O singură dată mi-am făcut o listă cu lucruri pe care să le împlinesc în anul ce urmează. Pe parcursul anului însă, mi-am dat seama că nu am realizat nici un sfert din ele, aşa că am renunţat la acest obicei. Anul acesta aş vrea să împlinesc un singur lucru. Să fiu mai bună. Să fiu mai bună în orice domeniu, în relaţiile cu alţi oameni, în lucrurile pe care le fac zilnic. Lucrurile mărunte cărora nu le dau importanţă aş vrea să le fac mai bine, să ma port mai bine, să gândesc mai bine, să citesc cărţi bune, să vizionez filme bune, să experimentez lucruri bune.

Aş vrea ca la sfârşitul anului 2012 să mă uit înapoi şi să văd o schimbare în bine în mine.

Nu ştiu ce voi face anul acesta, nu am planuri prea multe, nu m-am decis în legătură cu şcoala, cu masterul, cu nimic mai exact. Dar am impresia că va fi un an bun. Cu siguranţă va fi!

În weekend am fost în oraşul copilăriei mele, Sibiu. Iubesc oraşul acesta şi mă bucur de fiecare dată cînd am ocazia să îl vizitez. În special în perioada aceasta a anului, când atmosfera de sărbătoare se simte pe fiecare străduţă împodobită.

Am rămas plăcut surprinsă sâmbătă seara când am mers în Piaţa Mare şi nişte tineri ne-au împărţit nişte plăsuţe din material textil şi ne-au spus despre campania Sibiul reciclează. Este vorba despre un proiect care urmăreşte informarea şi conştientizarea publicului cu privire la noul sistem de management al deşeurilor care va fi implementat în judeţul Sibiu.

În fiecare plăsuţă era un calendar pe 2012 cu imagini despre modul în care trebuie separate deşeurile. Imaginile sunt foarte comice, ele ilustrează diferite feţe formate din deşeuri, unele vesele ( cele separate în mod corect), iar altele triste şi nervoase ( deşeurile amestecate necorespunzător). Pe lângă calendar mai era un pix făcut din carton şi o carte poştală, toate realizate din materiale reciclate. Mai multe poze puteţi găsi pe pagina de facebook.

Pe siteul proiectului (http://www.sibiulrecicleaza.ro/) sunt multe informaţii folositoare, sfaturi pentru reciclarea, colectarea şi prevenirea cantităţii mari a deşeurilor. În plus, este o secţiune pentru copii, unde sunt jocuri interesante despre reciclarea deşeurilor.

Este o iniţiativă bună şi sper să fie un proiect de succes. Este vremea ca şi România să devină mai civilizată şi din acest punct de vedere. Le urez mult succes şi sper că şi alte judeţe se vor “molipsi” şi vor iniţia astfel de campanii.